ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Decizia nr. 37/2019

Tribunalul Suceava - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 8 februarie 2019, în Dosarul nr. 5.049/285/2017, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000, în sensul dacă aceste prevederi se raportează la suprafața de teren cu vegetație forestieră ce a aparținut în proprietatea, înzestrarea, folosința sau administrarea unităților de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau la terenul ce a aparținut, în aceleași modalități, cultului religios din care acestea fac parte.

Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv, dacă este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate atât fostul proprietar, cât și titularul unui drept de folosință considerat «proprietar util».

Interpretarea și aplicarea prevederilor art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă aceste prevederi se aplică «automat» și cererilor de reconstituire formulate anterior intrării în vigoare a acestor prevederi, văzând că hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate a comisiei județene de fond funciar a fost emisă după intrarea în vigoare a acestor dispoziții legale."

Potrivit încheierii de sesizare, cauza are ca obiect acțiunea de constatare a nulității absolute a titlului de proprietate emis la data de 10 septembrie 2004 de către comisia județeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, formulată de reclamanta Regia Națională a Pădurilor - Romsilva prin Direcția Silvică Suceava, temeiul de drept al acțiunii fiind prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea și completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 169/1997).

Situația de fapt nu prezintă un grad de dificultate deosebit, nefiind contestată sau susceptibilă de interpretări contradictorii, respectiv: la data de 2 martie 2000, unitatea de cult pârâtă a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru 30 ha de pădure, conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 1/2000). Cererea de reconstituire nu a fost însoțită de înscrisuri doveditoare, conform documentațiilor înaintate de comisiile de aplicare a legislației de fond funciar. Prin hotărârea Comisiei județene de stabilire a dreptului de proprietate Suceava nr. xxx/26.06.2003 s-a validat dreptul de proprietate în beneficiul unității de cult pârâte, ulterior fiind emis titlul de proprietate nr. xxx/10.09.2004, contestat în prezenta cauză.

Ulterior emiterii titlului de proprietate nr. xxx/10.09.2004, după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, prin Decizia nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, pronunțată de Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă în Dosarul nr. 1.162/1/2010*, menținută prin Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă pronunțată în același dosar, s-a statuat definitiv și irevocabil faptul că Fundația Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a avut vreodată calitatea de proprietar asupra suprafețelor de fond forestier revendicate, ci istoric și juridic, proprietatea asupra terenurilor folosite de către această fundație a aparținut statului, fie acesta statul austriac, statul austro-ungar ori statul român.

Prin Încheierea din data de 8 februarie 2019, pronunțată în Dosarul nr. 5.049/285/2017, Tribunalul Suceava - Secția I civilă a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispozițiilor art. 29 alin. (2) și alin. (3

În mod greșit apelanta-pârâtă contestă relevanța acestor dispoziții legale în cauză: conform prevederilor art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanța de apel verifică, în limitele cererii de apel, aplicarea legii de către prima instanță. În cauză, memoriul de apel conține ample referiri la aceste prevederi legale, deci chiar apelanta a învestit instanța de apel cu analizarea acestora; de asemenea, considerentele sentinței apelate și întâmpinările din apel dezbat aceste chestiuni de drept.

Chestiunea de drept enunțată este nouă, deoarece prin consultarea jurisprudenței s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Caracterul de noutate se raportează, mai întâi, la jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform prevederilor art. 519 din noul Cod de procedură civilă.

Instanța de trimitere apreciază că, în mod greșit, apelanta susține că toate chestiunile de drept supuse dezbaterii în prezenta procedură nu au caracter de noutate la nivelul Tribunalului Suceava.

Cele aproximativ 580 de dosare similare au fost introduse în același interval de timp, anterior neexistând astfel de litigii, multitudinea acestor dosare fiind generată de pronunțarea de către Curtea de Apel Cluj - Secția I civilă a Deciziei nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, în Dosarul nr. 1.162/1/2010*, menținută prin Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțată în același dosar.

De altfel, până în prezent, doar două completuri de judecată din cele șapte ce funcționează la nivelul Tribunalului Suceava - Secția I civilă în materia apelurilor civile declarate conform prevederilor noului Cod de procedură civilă s-au pronunțat asupra apelurilor, un alt complet de apel a repus pe rol două litigii, iar altul a făcut referire la demararea prezentei proceduri. Într-un număr semnificativ de cazuri, litigiile sunt încă în curs de soluționare la nivelul Tribunalului Suceava. Practic, un procent foarte redus din totalul celor aproximativ 580 de dosare a fost soluționat definitiv, având în vedere că un procent covârșitor din aceste litigii nu a fost încă înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava, fiind încă în curs de soluționare în primă instanță, la nivelul judecătoriilor de pe raza Tribunalului Suceava.

Nu rezultă astfel o practică constantă și consacrată a Tribunalului Suceava în privința chestiunilor de drept din prezenta sesizare; din contră, se conturează un interes major pentru modul de soluționare a prezentei sesizări, iar mai multe completuri de judecată au luat în calcul suspendarea judecății, conform prevederilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării prezintă un grad ridicat de dificultate, văzând, în primul rând, complexitatea și amploarea apărărilor și argumentațiilor părților. În al doilea rând, complexitatea analizei de drept se circumscrie incidenței prevederilor și jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, asemenea corelări impunând o argumentație amplă și particularizată. În al treilea rând, chestiunile de drept sesizate impun analiza corelată a mai multor norme de drept [art. 6 alin. (1), art. 29 alin. (2) și alin. (3

Instanța de sesizare apreciază că, față de multitudinea cauzelor și complexitatea chestiunilor de drept incidente, practica judiciară neunitară este inerentă, impunându-se statuarea unor dezlegări de principiu de către instanța supremă.

S-a arătat că, în prezent, există deja o practică neunitară la nivelul judecătoriilor de pe raza Tribunalului Suceava, fiind pronunțate zeci de soluții, atât în sensul admiterii acțiunilor, cât și în sensul respingerii acestora.

Chestiunile de drept supuse dezbaterii sunt de interes general, prezentând o mare importanță pentru societate, față de numărul foarte mare de petenți, părți în cadrul celor 580 de dosare și având în vedere că fiecare litigiu se referă la suprafața de 30 ha pădure, în total 17.000 ha pădure, și că suprafețele cu vegetație forestieră constituie bunuri de interes național, conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996, preluate și în actualul Cod silvic [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 - Codul silvic, republicată, cu modificările și completările ulterioare].

S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, conform evidențelor Înaltei Curți de Casație și Justiție, consultate la data sesizării.

Tribunalul Suceava, instanța de sesizare, a arătat că soluționează cauza în ultimă instanță, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, cu modificările și completările ulterioare, coroborate cu dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările și completările ulterioare.

Potrivit încheierii de sesizare, opinia completului de judecată al Tribunalului Suceava - Secția I civilă asupra celor 4 chestiuni de drept invocate este următoarea:

Conform prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, pentru a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, unitatea de cult trebuie să probeze că fondul bisericesc al cultului de care aparține a avut calitatea de proprietar asupra terenului cu vegetație forestieră, ce face obiectul reconstituirii.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, "(1) La stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole și forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orășenești, municipale și comisiile județene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existența actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum și pertinența, verosimilitatea, autenticitatea și concludența acestor acte, ținându-se seama și de dispozițiile art. 11 alin. (1) și (2) din aceeași lege".

Această rigurozitate a înscrisurilor doveditoare se impune a fi respectată, în primul rând, de către petentă, care avea obligația de a le anexa cererii de reconstituire, conform prevederilor art. 12 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, potrivit cărora "La cerere se vor anexa: acte de proprietate, certificat de moștenitor, hotărâre judecătorească, dacă există, în toate cazurile certificat de naștere, certificat de deces al autorului în cazul moștenitorilor, precum și orice alte acte din care să rezulte dreptul de proprietate asupra terenului solicitat." Rezultă, astfel, clar și neechivoc, că petenta avea obligația de a proba cu înscrisuri dreptul de proprietate al cultului religios, încă de la demararea procedurii de reconstituire, odată cu depunerea cererii de reconstituire.

Verificarea cu rigurozitate a înscrisurilor doveditoare revine ulterior, ca obligație, comisiilor de aplicare a legislației fondului funciar, conform atribuțiilor legale în materie, respectiv, în prima etapă, comisiei locale de fond funciar, iar, în a doua etapă, comisiei județene de fond funciar.

Chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată constituie interpretarea acestor dispoziții legale, prin prisma prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Instanța de trimitere apreciază că unitatea de cult petentă se bucură de un "bun" în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, văzând că a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul deciziei administrative a comisiei județene de stabilire a dreptului de proprietate, urmată de emiterea titlului de proprietate. Aceste aspecte se coroborează cu împrejurarea că petenta a folosit și a exploatat terenul pădure timp de 13 ani, până la contestarea titlului său de proprietate în instanță, exercitând, în acest interval de timp, toate prerogativele dreptului de proprietate.

Rămâne de examinat dacă ingerința în folosința "bunului", în sensul analizat mai sus, este justificată, ceea ce impune respectarea a trei condiții: legalitatea măsurii, intervenirea unei cauze de "utilitate publică" și respectarea exigenței de proporționalitate, ceea ce semnifică menținerea unui just echilibru între cerințele de interes general ale comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României, Cauza Străin și alții împotriva României).

Instanța de sesizare apreciază că este dată legalitatea măsurii, pentru constatarea nulității absolute a titlului de proprietate invocându-se incidența prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, conform cărora sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispozițiilor legislației civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deținut anterior în proprietate astfel de terenuri.

Trebuie avute în vedere și dispozițiile legale de drept comun ce reglementează regimul juridic al nulităților absolute. Astfel, nulitatea absolută a actelor juridice operează în cazul încălcării unor norme legale imperative, aceasta retroactivează, lipsind în totalitate de efecte juridice respectivul act juridic. Cazurile de nulitate absolută sunt uneori expres prevăzute de lege, însă alteori nulitatea este virtuală, rezultând implicit din textul de lege. Așadar, pentru ca un act juridic să fie sancționat cu nulitate absolută nu este necesar ca această sancțiune să fie menționată expres printr-o dispoziție a legii. De regulă, normele imperative atrag, în cazul nerespectării lor, sancțiunea nulității absolute față de scopul urmărit de acestea, anume ocrotirea unui interes general.

Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere este reglementată, în mod evident, de norme imperative, de ordine publică, întrucât protejează un interes general și nu permit abateri de la conduita impusă (art. 24 și următoarele din Legea nr. 1/2000). Se are în vedere și faptul că terenurile cu vegetație forestieră constituie bunuri de interes național, conform prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 26/1996.

Prin urmare, s-a apreciat că suntem în prezența unei cauze de "utilitate publică", impunându-se respectarea unor norme imperative, de ordine publică, astfel cum s-a argumentat mai sus.

În continuare, instanța de sesizare a arătat că rămâne de examinat asigurarea raportului de proporționalitate, sub acest aspect, având, pe de o parte:

Pe de altă parte, se evidențiază următoarele:

Punând în balanță cele două categorii de argumente mai sus arătate, instanța de trimitere a constatat că nu rezultă impunerea unei sarcini speciale și exorbitante în privința petentei. De asemenea, se poate considera și că aceasta a fost despăgubită, raportat la argumentele din prima categorie, prin încasarea beneficiilor materiale generate de folosirea și exploatarea timp de 13 ani a suprafeței de 30 ha pădure. Aceste despăgubiri pot fi considerate un just remediu material pentru neregularitățile din procedura de reconstituire, imputabile instituțiilor statului.

Prin evidențierea celor două categorii de argumente instanța de trimitere a avut ca scop o expunere echilibrată, nepărtinitoare, care să prezinte argumentele favorabile fiecărei părți. De asemenea, a arătat că se urmărește a se asigura particularizarea impusă de solicitarea de dezlegare a unor chestiuni de drept de către instanța supremă, pentru justa apreciere în drept raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care este foarte nuanțată și particularizată și impune stabilirea unui grad foarte ridicat de similaritate. Mai mult, cele două categorii de argumente se regăsesc și în celelalte cauze similare, existând deci un risc major de a se genera practică judiciară neunitară. Repetitivitatea acestora asigură cerința abstractizării chestiunilor de drept sesizate, specifică prezentei proceduri.

Interpretarea unor norme juridice prin prisma prevederilor Curții Europene a Drepturilor Omului constituie, în mod evident, o chestiune de drept, iar raportarea la prevederile Convenției impune relevarea circumstanțelor esențiale ale cauzei, în absența cărora nu se poate asigura cerința de proporționalitate mai sus arătată.

În niciun caz, prin prezenta sesizare, nu se solicită aprecieri asupra situației de fapt, care, de altfel, este simplă, clară și necontestată. Instanța de sesizare a arătat că, în mod greșit, apelanta susține că se solicită dezlegări asupra situației de fapt: nicio parte nu contestă nedepunerea actelor doveditoare odată cu cererea de reconstituire, nici trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate, nici folosirea și exploatarea terenului cu vegetație forestieră în acest interval de timp etc.

Cu privire la cea de-a doua chestiune din întrebarea prealabilă, instanța de sesizare a arătat că dispozițiile art. 29 alin. (3

Recurgând la interpretarea sistematică, prin care se determină înțelesul unei norme juridice în funcție de locul pe care îl ocupă în cadrul actului normativ din care face parte, coroborat cu celelalte dispoziții ale acestuia, se rețin următoarele: prevederile art. 29 alin. (3

Dispozițiile art. 29 alin. (3

Prevederile art. 72 introduse prin Hotărârea Guvernului nr. 180/2000 pentru modificarea și completarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, invocate de unitatea de cult, fac vorbire, într-adevăr, de bunurile fondului bisericesc al cultului de care aparțin unitățile de cult, însă sunt restrictive, referindu-se exclusiv la cele deținute în proprietate de acesta. Astfel, aceste prevederi legale asigură punerea în aplicare a prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, nu a prevederilor art. 29 alin. (3

Referitor la cea de-a treia chestiune, calitatea de "proprietar util" a fost invocată, ca apărare, în memoriul de apel, fiind considerată suficientă pentru reconstituirea dreptului de proprietate în unele decizii ale Tribunalului Suceava - Secția I civilă.

Prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 se referă, în mod expres, la fostele proprietăți ale fondului bisericesc al cultului religios din care face parte unitatea de cult petentă, stipulându-se "dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere".

Proprietatea este dreptul unei persoane de a se bucura și de a dispune de un lucru, în mod exclusiv și absolut, însă în limitele legii. Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia ("ius utendi"), folosința ("ius fruendi") și dreptul de dispoziție ("ius abutendi"). Deci, dreptul de folosință constituie doar una dintre prerogativele proprietății, astfel că nu se poate stabili o relație de echivalență între cele două noțiuni juridice, proprietate, respectiv folosință.

Noțiunea de "proprietar util" sau "proprietate utilă" nu este reglementată de legislația de fond funciar, nici în contextul prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), nici prin dispozițiile Legii nr. 1/2000, ale căror stipulații fac obiect de dezbatere în prezenta cauză.

Aceste noțiuni juridice erau reglementate de Codul civil austriac, în contextul căruia proprietatea asupra unui bun imobiliar putea fi împărțită între "proprietarul direct" (care avea drept asupra substanței lucrului) și "proprietarul util" (care exercita un drept de folosință), dar nu au fost preluate de legislația de fond funciar, sub imperiul căreia se desfășoară prezentul litigiu, nefiind reglementate de această legislație. Astfel, acestea nu pot fi valorificate prin prisma prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.

Dispozițiile Codului civil austriac, respectiv ale legislației de fond funciar, ultima intrată în vigoare începând cu anul 1991, constituie regimuri juridice diferite, care nu s-au intersectat nici din punctul de vedere al perioadei de timp în care s-au aflat în vigoare.

Astfel, nu pot fi "împrumutate" noțiuni juridice dintr-o legislație anterioară, la care dispozițiile Legii nr. 1/2000 nu fac trimitere, în caz contrar fiind în prezența unei "lex tertia", ce nu poate fi stabilită pe cale judiciară.

Când legiuitorul a dorit să valorifice un simplu drept de folosință, în contextul legislației de fond funciar, a prevăzut dispoziții exprese în acest sens [de exemplu, art. 19, art. 24 alin. (1), art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991], acestea fiind de strictă interpretare, întrucât regula în materie de fond funciar este retrocedarea fostelor proprietăți pe calea reconstituirii dreptului de proprietate.

De altfel, sub imperiul legislației de fond funciar, valorificarea unui drept de folosință se circumscrie constituirii unui drept de proprietate. În schimb, reconstituirea dreptului de proprietate presupune preexistența unui drept de proprietate deplin [art. 8 alin. (1) și (2) din Legea nr. 18/1991, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 18/1991].

În contextul prevederilor art. 29 din Legea nr. 1/2000, când legiuitorul a înțeles să permită valorificarea unui simplu drept de folosință, a utilizat noțiuni distincte de dreptul de proprietate, de exemplu, drept de administrare sau înzestrare [art. 29 alin. (3

Cu privire la ultima chestiune din sesizare, instanța de trimitere a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate are loc "la cerere", conform prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, fiind o materializare a principiului disponibilității, în materia fondului funciar. Cu alte cuvinte, reconstituirea dreptului de proprietate nu este luată în calcul din oficiu și se circumscrie pretențiilor formulate de petent, exprimate în cererea de reconstituire.

Alineatul (3

Este de reținut că hotărârea de validare a dreptului de proprietate a comisiei județene de fond funciar a intervenit după intrarea în vigoare a dispozițiilor alin. (3

În acest caz, de esență este aplicarea regulilor de tehnică legislativă, fiind importante, sub acest aspect, eventualele dispoziții tranzitorii. Acestea cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări, care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.

Conform prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), dispozițiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât să se evite retroactivitatea noului act normativ sau conflictul între norme succesive.

Prevederile Legii nr. 400/2002 nu cuprind dispoziții tranzitorii care să permită aplicarea automată a acestora și în cazul cererilor de reconstituire nesoluționate până la intrarea în vigoare a acesteia.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi vizează faptele juridice și efectele în curs de producere. În cauză, acesta trebuie circumscris și corelat cu respectarea principiului disponibilității. Cu alte cuvinte, văzând că reconstituirea dreptului de proprietate are loc "la cerere" și în limitele pretențiilor din această cerere, aplicarea dispozițiilor legale noi va avea loc "la cerere", cu respectarea simetriei corespunzătoare, fiind hotărâtor a stabili dacă petenta s-a prevalat, în fața comisiilor de fond funciar, de noile dispoziții legale.

Unitatea de cult petentă avea posibilitatea să invoce, deci, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 400/2002, ca temei de drept, prevederile art. 29 alin. (3

După comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost depuse de către părți următoarele puncte de vedere:

Apelanta-pârâtă, unitatea de cult, a apreciat că în cauza de față nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În acest sens, a arătat că sesizarea nu privește o chestiune de drept în accepțiunea art. 519 din Codul de procedură civilă, ci o solicitare de aplicare a normelor legale situației de fapt deduse judecății. Mai mult, chestiunile de drept cu a căror interpretare a fost învestită instanța supremă nu au caracter veritabil, normele de drept fiind complete, clare și concise.

Interpretarea dispozițiilor art. 29 alin. (2) și alin. (3

Totodată, apelanta-pârâtă a apreciat că pretinsele chestiuni de drept a căror interpretare se solicită nu prezintă caracter de noutate, dat fiind că dispozițiile art. 29 alin. (2) și alin. (3

Apelanta-pârâtă a considerat că nu este îndeplinită nici condiția de admisibilitate referitoare la legătura dintre chestiunile de drept a căror interpretare se solicită și fondul cauzei aflate în curs de judecată, având în vedere că instanța de trimitere a fost învestită cu soluționarea unei acțiuni având ca obiect constatarea existenței sau inexistenței puterii de lucru judecat a unei alte decizii, nefiind relevantă pentru soluționarea pe fond a litigiului interpretarea dispozițiilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. S-a menționat și că problema de drept privind interpretarea dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv diferența dintre proprietar deplin și proprietar util, nu a făcut obiectul analizei primei instanțe și, totodată, nu constituie motiv de apel.

Intimata-reclamantă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, prin Direcția Silvică Suceava, a apreciat că primirea concluziilor din raport cu privire la inadmisibilitate este contrară scopului declarat al legii.

S-a arătat că problemele de drept sesizate depășesc posibilitățile de lămurire ale instanței de trimitere și au potențial de a determina practică judiciară contradictorie.

Aceste chestiuni de drept prezintă caracter de noutate, în sensul că nu și-au găsit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii și sunt de interes general, fiindcă fondul forestier este bun de interes național, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996.

Intimata-reclamantă a apreciat că concluziile raportului sunt contrare realității juridice, așa cum rezultă din punctele de vedere transmise de instanțele naționale și care demonstrează că interpretarea neunitară nu vizează practica judiciară a Tribunalului Suceava, ci de la nivelul întregii țări.

S-a mai arătat că sesizarea nu are în vedere ipoteze legale și nici Legea nr. 1/2000 în ansamblu, ci texte de lege bine determinate în aplicabilitatea lor, inclusiv a Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care au creat și creează o problemă de drept reală.

La data de 16 septembrie 2019, cu depășirea termenului prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost înregistrată la dosar o completare a punctului de vedere formulat de intimata-reclamantă.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casație și Justiție, instanțele naționale au transmis hotărârile judecătorești identificate ca fiind relevante pentru chestiunile de drept ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, precum și punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, din răspunsurile comunicate rezultând următoarele aspecte:

Marea majoritate a curților de apel au învederat că nu s-a identificat practică judiciară la instanțele aflate în circumscripțiile teritoriale ale acestora. Doar la nivelul Curții de Apel Cluj, Curții de Apel Iași și al Curții de Apel Suceava au fost identificate hotărâri judecătorești prin care a fost analizată cazuistica ce face obiectul sesizării.

Din punctele de vedere teoretice exprimate de colectivele de judecători, precum și din practica judiciară identificată au rezultat următoarele aspecte:

Cu privire la prima chestiune din sesizare, în opinia majoritară s-a apreciat că, în interpretarea dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, dovada dreptului de proprietate se face în condițiile art. 6 alin. (1) din aceeași lege. S-a arătat că, în această materie, nici principiul bunei-credințe și nici folosința faptică nu dovedesc dreptul de proprietate din perspectiva legislației interne și a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Într-o opinie minoritară, s-a considerat că îndreptățirea la reconstituire, în situația dată, poate rezulta din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și din aplicarea principiului bunei-credințe, în situația culpei comisiilor de fond funciar cu ocazia emiterii titlului de proprietate și trecerea a 13 ani de la data emiterii titlului de proprietate până la formularea acțiunii în constatarea nulității absolute a acestuia.

Referitor la cea de-a doua chestiune, opinia majoritară a fost că prevederile art. 29 alin. (3

Opinia majoritară exprimată cu privire la cea de-a treia chestiune din sesizare este că, în temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este îndreptățit la reconstituirea dreptului de proprietate doar fostul proprietar, deoarece numai acesta poate face dovada dreptului de proprietate.

Cu privire la ultima chestiune, cea de-a patra, au fost exprimate ambele opinii, atât în sensul că prevederile art. 29 alin. (3

În jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit Adresei din 3 aprilie 2019 a Secției I civile a acestei instanțe, au fost identificate Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, la care se face referire în încheierea de sesizare, precum și Decizia nr. 2.330 din 31 mai 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secția I civilă, pronunțată în Dosarul nr. 2.620/102/2010, prin care s-a reținut că "hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate nu are caracter declarativ, petentul care a formulat plângere admisă în temeiul legilor fondului funciar fiind considerat că este beneficiarul reconstituirii de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de reconstituire, iar nu de la un moment anterior. În acest sens, trebuie menționat că, în absența unei dispoziții legale exprese care să confere titularului plângerii recunoașterea dreptului de proprietate prin reconstituire asupra terenului în litigiu anterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești, acesta dobândește dreptul la reconstituire tocmai prin efectul pronunțării hotărârii rămase irevocabile, care dobândește autoritate de lucru judecat de la acest moment".

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția judiciară - Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 469/C/767/III-5/2019 din 27 martie 2018, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Pot prezenta relevanță în analizarea chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării în prezenta cauză următoarele decizii ale Curții Constituționale: Decizia nr. 676 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017; Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017; Decizia nr. 146 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013; Decizia nr. 508 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008; Decizia nr. 527 din 13 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008; Decizia nr. 193 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 26 martie 2008; Decizia nr. 1.216 din 18 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 25 ianuarie 2008.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile, impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere exprimate de părți și chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: "Dacă, în cursul judecății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea cauzei în ultimă instanță, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei respective, este nouă și asupra acesteia Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată."

Pentru declanșarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenței, legiuitorul, în cuprinsul textului normativ enunțat, a instituit mai multe condiții de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

Pentru a stabili dacă sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în scopul pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcției pentru care a fost concepută - crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea jurisprudenței care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea jurisprudenței interne într-una predictibilă - se impune evaluarea tuturor elementelor sesizării, adică verific