Decizia nr. 37 din 16 septembrie 2019

Tribunalul Suceava – Secţia I civilă a dispus, prin Încheierea din data de 8 februarie 2019, în Dosarul nr. 5.049/285/2017, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarele chestiuni de drept:

Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000, în sensul dacă aceste prevederi se raportează la suprafaţa de teren cu vegetaţie forestieră ce a aparţinut în proprietatea, înzestrarea, folosinţa sau administrarea unităţilor de cult, ca subiecte de drept individuale care au solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, sau la terenul ce a aparţinut, în aceleaşi modalităţi, cultului religios din care acestea fac parte.

Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv, dacă este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate atât fostul proprietar, cât şi titularul unui drept de folosinţă considerat «proprietar util».

Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 29 alin. (31) din Legea nr. 1/2000, respectiv dacă aceste prevederi se aplică «automat» şi cererilor de reconstituire formulate anterior intrării în vigoare a acestor prevederi, văzând că hotărârea de reconstituire a dreptului de proprietate a comisiei judeţene de fond funciar a fost emisă după intrarea în vigoare a acestor dispoziţii legale.”

Potrivit încheierii de sesizare, cauza are ca obiect acţiunea de constatare a nulităţii absolute a titlului de proprietate emis la data de 10 septembrie 2004 de către comisia judeţeană de stabilire a dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, formulată de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva prin Direcţia Silvică Suceava, temeiul de drept al acţiunii fiind prevederile art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea şi completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 169/1997).

Situaţia de fapt nu prezintă un grad de dificultate deosebit, nefiind contestată sau susceptibilă de interpretări contradictorii, respectiv: la data de 2 martie 2000, unitatea de cult pârâtă a formulat cererea de reconstituire a dreptului de proprietate pentru 30 ha de pădure, conform prevederilor art. 29 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 1/2000). Cererea de reconstituire nu a fost însoţită de înscrisuri doveditoare, conform documentaţiilor înaintate de comisiile de aplicare a legislaţiei de fond funciar. Prin hotărârea Comisiei judeţene de stabilire a dreptului de proprietate Suceava nr. xxx/26.06.2003 s-a validat dreptul de proprietate în beneficiul unităţii de cult pârâte, ulterior fiind emis titlul de proprietate nr. xxx/10.09.2004, contestat în prezenta cauză.

Ulterior emiterii titlului de proprietate nr. xxx/10.09.2004, după parcurgerea mai multor cicluri procesuale, prin Decizia nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, pronunţată de Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă în Dosarul nr. 1.162/1/2010*, menţinută prin Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă pronunţată în acelaşi dosar, s-a statuat definitiv şi irevocabil faptul că Fundaţia Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei nu a avut vreodată calitatea de proprietar asupra suprafeţelor de fond forestier revendicate, ci istoric şi juridic, proprietatea asupra terenurilor folosite de către această fundaţie a aparţinut statului, fie acesta statul austriac, statul austro-ungar ori statul român.

Prin Încheierea din data de 8 februarie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 5.049/285/2017, Tribunalul Suceava – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării, în conformitate cu prevederile art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de faptul că:

De lămurirea modului de interpretare/aplicare a dispoziţiilor art. 29 alin. (2) şi alin. (3

În mod greşit apelanta-pârâtă contestă relevanţa acestor dispoziţii legale în cauză: conform prevederilor art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă, instanţa de apel verifică, în limitele cererii de apel, aplicarea legii de către prima instanţă. În cauză, memoriul de apel conţine ample referiri la aceste prevederi legale, deci chiar apelanta a învestit instanţa de apel cu analizarea acestora; de asemenea, considerentele sentinţei apelate şi întâmpinările din apel dezbat aceste chestiuni de drept.

Chestiunea de drept enunţată este nouă, deoarece prin consultarea jurisprudenţei s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre.

Caracterul de noutate se raportează, mai întâi, la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform prevederilor art. 519 din noul Cod de procedură civilă.

Instanţa de trimitere apreciază că, în mod greşit, apelanta susţine că toate chestiunile de drept supuse dezbaterii în prezenta procedură nu au caracter de noutate la nivelul Tribunalului Suceava.

Cele aproximativ 580 de dosare similare au fost introduse în acelaşi interval de timp, anterior neexistând astfel de litigii, multitudinea acestor dosare fiind generată de pronunţarea de către Curtea de Apel Cluj – Secţia I civilă a Deciziei nr. 147/A din 13 noiembrie 2013, în Dosarul nr. 1.162/1/2010*, menţinută prin Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, pronunţată în acelaşi dosar.

De altfel, până în prezent, doar două completuri de judecată din cele şapte ce funcţionează la nivelul Tribunalului Suceava – Secţia I civilă în materia apelurilor civile declarate conform prevederilor noului Cod de procedură civilă s-au pronunţat asupra apelurilor, un alt complet de apel a repus pe rol două litigii, iar altul a făcut referire la demararea prezentei proceduri. Într-un număr semnificativ de cazuri, litigiile sunt încă în curs de soluţionare la nivelul Tribunalului Suceava. Practic, un procent foarte redus din totalul celor aproximativ 580 de dosare a fost soluţionat definitiv, având în vedere că un procent covârşitor din aceste litigii nu a fost încă înregistrat pe rolul Tribunalului Suceava, fiind încă în curs de soluţionare în primă instanţă, la nivelul judecătoriilor de pe raza Tribunalului Suceava.

Nu rezultă astfel o practică constantă şi consacrată a Tribunalului Suceava în privinţa chestiunilor de drept din prezenta sesizare; din contră, se conturează un interes major pentru modul de soluţionare a prezentei sesizări, iar mai multe completuri de judecată au luat în calcul suspendarea judecăţii, conform prevederilor art. 520 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării prezintă un grad ridicat de dificultate, văzând, în primul rând, complexitatea şi amploarea apărărilor şi argumentaţiilor părţilor. În al doilea rând, complexitatea analizei de drept se circumscrie incidenţei prevederilor şi jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, asemenea corelări impunând o argumentaţie amplă şi particularizată. În al treilea rând, chestiunile de drept sesizate impun analiza corelată a mai multor norme de drept [art. 6 alin. (1), art. 29 alin. (2) şi alin. (3

Instanţa de sesizare apreciază că, faţă de multitudinea cauzelor şi complexitatea chestiunilor de drept incidente, practica judiciară neunitară este inerentă, impunându-se statuarea unor dezlegări de principiu de către instanţa supremă.

S-a arătat că, în prezent, există deja o practică neunitară la nivelul judecătoriilor de pe raza Tribunalului Suceava, fiind pronunţate zeci de soluţii, atât în sensul admiterii acţiunilor, cât şi în sensul respingerii acestora.

Chestiunile de drept supuse dezbaterii sunt de interes general, prezentând o mare importanţă pentru societate, faţă de numărul foarte mare de petenţi, părţi în cadrul celor 580 de dosare şi având în vedere că fiecare litigiu se referă la suprafaţa de 30 ha pădure, în total 17.000 ha pădure, şi că suprafeţele cu vegetaţie forestieră constituie bunuri de interes naţional, conform prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996, preluate şi în actualul Cod silvic [art. 3 alin. (1) din Legea nr. 46/2008 – Codul silvic, republicată, cu modificările şi completările ulterioare].

S-a mai arătat că problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data sesizării.

Tribunalul Suceava, instanţa de sesizare, a arătat că soluţionează cauza în ultimă instanţă, conform prevederilor art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările şi completările ulterioare.

Potrivit încheierii de sesizare, opinia completului de judecată al Tribunalului Suceava – Secţia I civilă asupra celor 4 chestiuni de drept invocate este următoarea:

Conform prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, pentru a beneficia de reconstituirea dreptului de proprietate, unitatea de cult trebuie să probeze că fondul bisericesc al cultului de care aparţine a avut calitatea de proprietar asupra terenului cu vegetaţie forestieră, ce face obiectul reconstituirii.

Potrivit prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, „(1) La stabilirea, prin reconstituire, a dreptului de proprietate pentru terenurile agricole şi forestiere, în conformitate cu prevederile prezentei legi, comisiile comunale, orăşeneşti, municipale şi comisiile judeţene, constituite potrivit legii, vor verifica în mod riguros existenţa actelor doveditoare prevăzute la art. 9 alin. (5) din Legea nr. 18/1991, republicată, precum şi pertinenţa, verosimilitatea, autenticitatea şi concludenţa acestor acte, ţinându-se seama şi de dispoziţiile art. 11 alin. (1) şi (2) din aceeaşi lege”.

Această rigurozitate a înscrisurilor doveditoare se impune a fi respectată, în primul rând, de către petentă, care avea obligaţia de a le anexa cererii de reconstituire, conform prevederilor art. 12 alin. (3) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, potrivit cărora „La cerere se vor anexa: acte de proprietate, certificat de moştenitor, hotărâre judecătorească, dacă există, în toate cazurile certificat de naştere, certificat de deces al autorului în cazul moştenitorilor, precum şi orice alte acte din care să rezulte dreptul de proprietate asupra terenului solicitat.” Rezultă, astfel, clar şi neechivoc, că petenta avea obligaţia de a proba cu înscrisuri dreptul de proprietate al cultului religios, încă de la demararea procedurii de reconstituire, odată cu depunerea cererii de reconstituire.

Verificarea cu rigurozitate a înscrisurilor doveditoare revine ulterior, ca obligaţie, comisiilor de aplicare a legislaţiei fondului funciar, conform atribuţiilor legale în materie, respectiv, în prima etapă, comisiei locale de fond funciar, iar, în a doua etapă, comisiei judeţene de fond funciar.

Chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată constituie interpretarea acestor dispoziţii legale, prin prisma prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

Instanţa de trimitere apreciază că unitatea de cult petentă se bucură de un „bun” în sensul prevederilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, văzând că a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate, în temeiul deciziei administrative a comisiei judeţene de stabilire a dreptului de proprietate, urmată de emiterea titlului de proprietate. Aceste aspecte se coroborează cu împrejurarea că petenta a folosit şi a exploatat terenul pădure timp de 13 ani, până la contestarea titlului său de proprietate în instanţă, exercitând, în acest interval de timp, toate prerogativele dreptului de proprietate.

Rămâne de examinat dacă ingerinţa în folosinţa „bunului”, în sensul analizat mai sus, este justificată, ceea ce impune respectarea a trei condiţii: legalitatea măsurii, intervenirea unei cauze de „utilitate publică” şi respectarea exigenţei de proporţionalitate, ceea ce semnifică menţinerea unui just echilibru între cerinţele de interes general ale comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Cauza Brumărescu împotriva României, Cauza Străin şi alţii împotriva României).

Instanţa de sesizare apreciază că este dată legalitatea măsurii, pentru constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate invocându-se incidenţa prevederilor art. III alin. (1) lit. a) pct. (vi) din Legea nr. 169/1997, conform cărora sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, actele de reconstituire a dreptului de proprietate asupra unor terenuri forestiere pentru persoanele care nu au deţinut anterior în proprietate astfel de terenuri.

Trebuie avute în vedere şi dispoziţiile legale de drept comun ce reglementează regimul juridic al nulităţilor absolute. Astfel, nulitatea absolută a actelor juridice operează în cazul încălcării unor norme legale imperative, aceasta retroactivează, lipsind în totalitate de efecte juridice respectivul act juridic. Cazurile de nulitate absolută sunt uneori expres prevăzute de lege, însă alteori nulitatea este virtuală, rezultând implicit din textul de lege. Aşadar, pentru ca un act juridic să fie sancţionat cu nulitate absolută nu este necesar ca această sancţiune să fie menţionată expres printr-o dispoziţie a legii. De regulă, normele imperative atrag, în cazul nerespectării lor, sancţiunea nulităţii absolute faţă de scopul urmărit de acestea, anume ocrotirea unui interes general.

Reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere este reglementată, în mod evident, de norme imperative, de ordine publică, întrucât protejează un interes general şi nu permit abateri de la conduita impusă (art. 24 şi următoarele din Legea nr. 1/2000). Se are în vedere şi faptul că terenurile cu vegetaţie forestieră constituie bunuri de interes naţional, conform prevederilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 26/1996.

Prin urmare, s-a apreciat că suntem în prezenţa unei cauze de „utilitate publică”, impunându-se respectarea unor norme imperative, de ordine publică, astfel cum s-a argumentat mai sus.

În continuare, instanţa de sesizare a arătat că rămâne de examinat asigurarea raportului de proporţionalitate, sub acest aspect, având, pe de o parte:

Pe de altă parte, se evidenţiază următoarele:

Punând în balanţă cele două categorii de argumente mai sus arătate, instanţa de trimitere a constatat că nu rezultă impunerea unei sarcini speciale şi exorbitante în privinţa petentei. De asemenea, se poate considera şi că aceasta a fost despăgubită, raportat la argumentele din prima categorie, prin încasarea beneficiilor materiale generate de folosirea şi exploatarea timp de 13 ani a suprafeţei de 30 ha pădure. Aceste despăgubiri pot fi considerate un just remediu material pentru neregularităţile din procedura de reconstituire, imputabile instituţiilor statului.

Prin evidenţierea celor două categorii de argumente instanţa de trimitere a avut ca scop o expunere echilibrată, nepărtinitoare, care să prezinte argumentele favorabile fiecărei părţi. De asemenea, a arătat că se urmăreşte a se asigura particularizarea impusă de solicitarea de dezlegare a unor chestiuni de drept de către instanţa supremă, pentru justa apreciere în drept raportat la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care este foarte nuanţată şi particularizată şi impune stabilirea unui grad foarte ridicat de similaritate. Mai mult, cele două categorii de argumente se regăsesc şi în celelalte cauze similare, existând deci un risc major de a se genera practică judiciară neunitară. Repetitivitatea acestora asigură cerinţa abstractizării chestiunilor de drept sesizate, specifică prezentei proceduri.

Interpretarea unor norme juridice prin prisma prevederilor Curţii Europene a Drepturilor Omului constituie, în mod evident, o chestiune de drept, iar raportarea la prevederile Convenţiei impune relevarea circumstanţelor esenţiale ale cauzei, în absenţa cărora nu se poate asigura cerinţa de proporţionalitate mai sus arătată.

În niciun caz, prin prezenta sesizare, nu se solicită aprecieri asupra situaţiei de fapt, care, de altfel, este simplă, clară şi necontestată. Instanţa de sesizare a arătat că, în mod greşit, apelanta susţine că se solicită dezlegări asupra situaţiei de fapt: nicio parte nu contestă nedepunerea actelor doveditoare odată cu cererea de reconstituire, nici trecerea a 13 ani de la emiterea titlului de proprietate, nici folosirea şi exploatarea terenului cu vegetaţie forestieră în acest interval de timp etc.

Cu privire la cea de-a doua chestiune din întrebarea prealabilă, instanţa de sesizare a arătat că dispoziţiile art. 29 alin. (3

Recurgând la interpretarea sistematică, prin care se determină înţelesul unei norme juridice în funcţie de locul pe care îl ocupă în cadrul actului normativ din care face parte, coroborat cu celelalte dispoziţii ale acestuia, se reţin următoarele: prevederile art. 29 alin. (3

Dispoziţiile art. 29 alin. (3

Prevederile art. 72 introduse prin Hotărârea Guvernului nr. 180/2000 pentru modificarea şi completarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului şi modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 131/1991, invocate de unitatea de cult, fac vorbire, într-adevăr, de bunurile fondului bisericesc al cultului de care aparţin unităţile de cult, însă sunt restrictive, referindu-se exclusiv la cele deţinute în proprietate de acesta. Astfel, aceste prevederi legale asigură punerea în aplicare a prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, nu a prevederilor art. 29 alin. (3

Referitor la cea de-a treia chestiune, calitatea de „proprietar util” a fost invocată, ca apărare, în memoriul de apel, fiind considerată suficientă pentru reconstituirea dreptului de proprietate în unele decizii ale Tribunalului Suceava – Secţia I civilă.

Prevederile art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000 se referă, în mod expres, la fostele proprietăţi ale fondului bisericesc al cultului religios din care face parte unitatea de cult petentă, stipulându-se „dacă acesta a avut în proprietate terenuri forestiere”.

Proprietatea este dreptul unei persoane de a se bucura şi de a dispune de un lucru, în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele legii. Atributele dreptului de proprietate sunt: posesia („ius utendi”), folosinţa („ius fruendi”) şi dreptul de dispoziţie („ius abutendi”). Deci, dreptul de folosinţă constituie doar una dintre prerogativele proprietăţii, astfel că nu se poate stabili o relaţie de echivalenţă între cele două noţiuni juridice, proprietate, respectiv folosinţă.

Noţiunea de „proprietar util” sau „proprietate utilă” nu este reglementată de legislaţia de fond funciar, nici în contextul prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 18/1991), nici prin dispoziţiile Legii nr. 1/2000, ale căror stipulaţii fac obiect de dezbatere în prezenta cauză.

Aceste noţiuni juridice erau reglementate de Codul civil austriac, în contextul căruia proprietatea asupra unui bun imobiliar putea fi împărţită între „proprietarul direct” (care avea drept asupra substanţei lucrului) şi „proprietarul util” (care exercita un drept de folosinţă), dar nu au fost preluate de legislaţia de fond funciar, sub imperiul căreia se desfăşoară prezentul litigiu, nefiind reglementate de această legislaţie. Astfel, acestea nu pot fi valorificate prin prisma prevederilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000.

Dispoziţiile Codului civil austriac, respectiv ale legislaţiei de fond funciar, ultima intrată în vigoare începând cu anul 1991, constituie regimuri juridice diferite, care nu s-au intersectat nici din punctul de vedere al perioadei de timp în care s-au aflat în vigoare.

Astfel, nu pot fi „împrumutate” noţiuni juridice dintr-o legislaţie anterioară, la care dispoziţiile Legii nr. 1/2000 nu fac trimitere, în caz contrar fiind în prezenţa unei „lex tertia”, ce nu poate fi stabilită pe cale judiciară.

Când legiuitorul a dorit să valorifice un simplu drept de folosinţă, în contextul legislaţiei de fond funciar, a prevăzut dispoziţii exprese în acest sens [de exemplu, art. 19, art. 24 alin. (1), art. 36 alin. (2) din Legea nr. 18/1991], acestea fiind de strictă interpretare, întrucât regula în materie de fond funciar este retrocedarea fostelor proprietăţi pe calea reconstituirii dreptului de proprietate.

De altfel, sub imperiul legislaţiei de fond funciar, valorificarea unui drept de folosinţă se circumscrie constituirii unui drept de proprietate. În schimb, reconstituirea dreptului de proprietate presupune preexistenţa unui drept de proprietate deplin [art. 8 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 18/1991, art. 11 alin. (1) din Legea nr. 18/1991].

În contextul prevederilor art. 29 din Legea nr. 1/2000, când legiuitorul a înţeles să permită valorificarea unui simplu drept de folosinţă, a utilizat noţiuni distincte de dreptul de proprietate, de exemplu, drept de administrare sau înzestrare [art. 29 alin. (3

Cu privire la ultima chestiune din sesizare, instanţa de trimitere a arătat că reconstituirea dreptului de proprietate are loc „la cerere”, conform prevederilor art. 8 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, fiind o materializare a principiului disponibilităţii, în materia fondului funciar. Cu alte cuvinte, reconstituirea dreptului de proprietate nu este luată în calcul din oficiu şi se circumscrie pretenţiilor formulate de petent, exprimate în cererea de reconstituire.

Alineatul (3

Este de reţinut că hotărârea de validare a dreptului de proprietate a comisiei judeţene de fond funciar a intervenit după intrarea în vigoare a dispoziţiilor alin. (3

În acest caz, de esenţă este aplicarea regulilor de tehnică legislativă, fiind importante, sub acest aspect, eventualele dispoziţii tranzitorii. Acestea cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări, care urmează să fie înlocuită de noul act normativ.

Conform prevederilor art. 54 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000), dispoziţiile tranzitorii trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două reglementări, astfel încât să se evite retroactivitatea noului act normativ sau conflictul între norme succesive.

Prevederile Legii nr. 400/2002 nu cuprind dispoziţii tranzitorii care să permită aplicarea automată a acestora şi în cazul cererilor de reconstituire nesoluţionate până la intrarea în vigoare a acesteia.

Principiul aplicării imediate a legii civile noi vizează faptele juridice şi efectele în curs de producere. În cauză, acesta trebuie circumscris şi corelat cu respectarea principiului disponibilităţii. Cu alte cuvinte, văzând că reconstituirea dreptului de proprietate are loc „la cerere” şi în limitele pretenţiilor din această cerere, aplicarea dispoziţiilor legale noi va avea loc „la cerere”, cu respectarea simetriei corespunzătoare, fiind hotărâtor a stabili dacă petenta s-a prevalat, în faţa comisiilor de fond funciar, de noile dispoziţii legale.

Unitatea de cult petentă avea posibilitatea să invoce, deci, după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 400/2002, ca temei de drept, prevederile art. 29 alin. (3

După comunicarea raportului, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, au fost depuse de către părţi următoarele puncte de vedere:

Apelanta-pârâtă, unitatea de cult, a apreciat că în cauza de faţă nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

În acest sens, a arătat că sesizarea nu priveşte o chestiune de drept în accepţiunea art. 519 din Codul de procedură civilă, ci o solicitare de aplicare a normelor legale situaţiei de fapt deduse judecăţii. Mai mult, chestiunile de drept cu a căror interpretare a fost învestită instanţa supremă nu au caracter veritabil, normele de drept fiind complete, clare şi concise.

Interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) şi alin. (3

Totodată, apelanta-pârâtă a apreciat că pretinsele chestiuni de drept a căror interpretare se solicită nu prezintă caracter de noutate, dat fiind că dispoziţiile art. 29 alin. (2) şi alin. (3

Apelanta-pârâtă a considerat că nu este îndeplinită nici condiţia de admisibilitate referitoare la legătura dintre chestiunile de drept a căror interpretare se solicită şi fondul cauzei aflate în curs de judecată, având în vedere că instanţa de trimitere a fost învestită cu soluţionarea unei acţiuni având ca obiect constatarea existenţei sau inexistenţei puterii de lucru judecat a unei alte decizii, nefiind relevantă pentru soluţionarea pe fond a litigiului interpretarea dispoziţiilor de drept ce fac obiectul prezentei sesizări. S-a menţionat şi că problema de drept privind interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, respectiv diferenţa dintre proprietar deplin şi proprietar util, nu a făcut obiectul analizei primei instanţe şi, totodată, nu constituie motiv de apel.

Intimata-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor – Romsilva, prin Direcţia Silvică Suceava, a apreciat că primirea concluziilor din raport cu privire la inadmisibilitate este contrară scopului declarat al legii.

S-a arătat că problemele de drept sesizate depăşesc posibilităţile de lămurire ale instanţei de trimitere şi au potenţial de a determina practică judiciară contradictorie.

Aceste chestiuni de drept prezintă caracter de noutate, în sensul că nu şi-au găsit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi sunt de interes general, fiindcă fondul forestier este bun de interes naţional, conform art. 4 alin. (1) din Legea nr. 26/1996.

Intimata-reclamantă a apreciat că concluziile raportului sunt contrare realităţii juridice, aşa cum rezultă din punctele de vedere transmise de instanţele naţionale şi care demonstrează că interpretarea neunitară nu vizează practica judiciară a Tribunalului Suceava, ci de la nivelul întregii ţări.

S-a mai arătat că sesizarea nu are în vedere ipoteze legale şi nici Legea nr. 1/2000 în ansamblu, ci texte de lege bine determinate în aplicabilitatea lor, inclusiv a Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care au creat şi creează o problemă de drept reală.

La data de 16 septembrie 2019, cu depăşirea termenului prevăzut de art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost înregistrată la dosar o completare a punctului de vedere formulat de intimata-reclamantă.

În urma solicitării adresate de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţele naţionale au transmis hotărârile judecătoreşti identificate ca fiind relevante pentru chestiunile de drept ce fac obiectul analizei în prezenta cauză, precum şi punctele de vedere teoretice exprimate de către judecători, din răspunsurile comunicate rezultând următoarele aspecte:

Marea majoritate a curţilor de apel au învederat că nu s-a identificat practică judiciară la instanţele aflate în circumscripţiile teritoriale ale acestora. Doar la nivelul Curţii de Apel Cluj, Curţii de Apel Iaşi şi al Curţii de Apel Suceava au fost identificate hotărâri judecătoreşti prin care a fost analizată cazuistica ce face obiectul sesizării.

Din punctele de vedere teoretice exprimate de colectivele de judecători, precum şi din practica judiciară identificată au rezultat următoarele aspecte:

Cu privire la prima chestiune din sesizare, în opinia majoritară s-a apreciat că, în interpretarea dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, dovada dreptului de proprietate se face în condiţiile art. 6 alin. (1) din aceeaşi lege. S-a arătat că, în această materie, nici principiul bunei-credinţe şi nici folosinţa faptică nu dovedesc dreptul de proprietate din perspectiva legislaţiei interne şi a prevederilor art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Într-o opinie minoritară, s-a considerat că îndreptăţirea la reconstituire, în situaţia dată, poate rezulta din perspectiva art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi din aplicarea principiului bunei-credinţe, în situaţia culpei comisiilor de fond funciar cu ocazia emiterii titlului de proprietate şi trecerea a 13 ani de la data emiterii titlului de proprietate până la formularea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a acestuia.

Referitor la cea de-a doua chestiune, opinia majoritară a fost că prevederile art. 29 alin. (3

Opinia majoritară exprimată cu privire la cea de-a treia chestiune din sesizare este că, în temeiul dispoziţiilor art. 29 alin. (2) din Legea nr. 1/2000, este îndreptăţit la reconstituirea dreptului de proprietate doar fostul proprietar, deoarece numai acesta poate face dovada dreptului de proprietate.

Cu privire la ultima chestiune, cea de-a patra, au fost exprimate ambele opinii, atât în sensul că prevederile art. 29 alin. (3

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit Adresei din 3 aprilie 2019 a Secţiei I civile a acestei instanţe, au fost identificate Decizia nr. 3.332 din 27 noiembrie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, la care se face referire în încheierea de sesizare, precum şi Decizia nr. 2.330 din 31 mai 2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţia I civilă, pronunţată în Dosarul nr. 2.620/102/2010, prin care s-a reţinut că „hotărârea judecătorească prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate nu are caracter declarativ, petentul care a formulat plângere admisă în temeiul legilor fondului funciar fiind considerat că este beneficiarul reconstituirii de la momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de reconstituire, iar nu de la un moment anterior. În acest sens, trebuie menţionat că, în absenţa unei dispoziţii legale exprese care să confere titularului plângerii recunoaşterea dreptului de proprietate prin reconstituire asupra terenului în litigiu anterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, acesta dobândeşte dreptul la reconstituire tocmai prin efectul pronunţării hotărârii rămase irevocabile, care dobândeşte autoritate de lucru judecat de la acest moment”.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia judiciară – Serviciul judiciar civil, prin Adresa nr. 469/C/767/III-5/2019 din 27 martie 2018, a comunicat că nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Pot prezenta relevanţă în analizarea chestiunilor de drept ce fac obiectul sesizării în prezenta cauză următoarele decizii ale Curţii Constituţionale: Decizia nr. 676 din 17 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 127 din 17 februarie 2017; Decizia nr. 618 din 11 octombrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 27 ianuarie 2017; Decizia nr. 146 din 7 martie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013; Decizia nr. 508 din 8 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 430 din 9 iunie 2008; Decizia nr. 527 din 13 mai 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 2 iulie 2008; Decizia nr. 193 din 28 februarie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 233 din 26 martie 2008; Decizia nr. 1.216 din 18 decembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 60 din 25 ianuarie 2008.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, impuse de art. 519 din Codul de procedură civilă.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctele de vedere exprimate de părţi şi chestiunile de drept ce se solicită a fi dezlegate, constată următoarele:

Conform art. 519 din Codul de procedură civilă: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Pentru declanşarea acestui mecanism de unificare a jurisprudenţei, legiuitorul, în cuprinsul textului normativ enunţat, a instituit mai multe condiţii de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv:

Pentru a stabili dacă sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în scopul pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept este aptă să asigure îndeplinirea funcţiei pentr