ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6288/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată inițial pe rolul Tribunalului Suceava la data de 02.05.2018, reclamantele A., B. și C. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț anularea Ordinului nr. 580/C/06.02.2018 emis de Ministeml Justiției și a răspunsului la contestația prealabilă formulată împotriva acestuia, emiterea unor ordine de încadrare pentru fiecare dintre contestatoare, cu luarea în considerare a vechimii efective în funcție, precum și obligarea Ministerului Justiției să vireze către Tribunalul Neamț, în calitate de ordonator principal de credite, diferențele salariale rezultate pentru a putea fi achitate corespunzător, obligarea intimatului Tribunalul Neamț, în calitate de ordonator terțiar de credite, la plata diferențelor salariale rezultate din indemnizația corespunzătoare vechimii efective în funcție, începând cu data de 01.01.2018.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1299 din 03 aprilie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției, a respins acțiunea privind pe reclamantele A., B., C. prin reprezentant ales B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț, ca nefondată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamantele B., C. și A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea în parte a hotărârii și admiterea în totalitate a acțiunii formulate. În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a reținut, în mod eronat, că ordinul de salarizare contestat respectă dispozițiile Legii cadru nr. 153/2017, fără a face nicio referire la motivele pe care s-a întemeiat respingerea solicitării de salarizare a reclamantelor în raport de vechimea efectivă în funcție, astfel că, sub acest aspect, hotărârea este nemotivată. În realitate, ordinul contestat a perpetuat aceleași erori de calcul ca și precedentele ordine emise în materia salarizării reclamantelor, menținând un nivel de salarizare determinat în raport de vechimea în funcție de 0-3 ani vechime, doar scriptic fiind menționat în cuprinsul ordinului salarizarea în raport de vechimea în funcție de 3-5 ani. Astfel, prima instanță, în mod eronat și neîntemeiat, s-a raportat la salarizarea unui judecător cu grad de judecătorie cu o vechime în specialitate de 5-10 ani și nu la vechimea reclamantelor în funcția de asistent judiciar, la momentul emiterii ordinului, de 10 ani (A.), respectiv 18 ani (B. și C.), ignorând și practica judiciară invocată, hotărâri judecătorești prin care asistenților judiciari din cadrul altor instanțe li se recunoaște vechimea efectivă în specialitate. De asemenea, prin decizia nr. 36/2018 pronunțată de Î.C.CJ. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în dosar nr. x/2018, s-a statuat cu forță obligatorie că: " In interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 1 alin. (5) 1 din O.U.G. nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum și alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările și completările ulterioare, soluția egalizării indemnizațiilor la nivel maxim are în vedere și majorările și indexările recunoscute prin hotărâri judecătorești unor magistrați sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare." În susținerea pretențiilor deduse judecății, recurentele au făcut referire și la Decizia nr. 23/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, aplicabilă pentru identitate de rațiune, decizie care statuează că personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază și al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiași instituții sau autorități publice pentru fiecare funcție/grad/treaptă/gradație, va fi salarizat la nivelul maxim dacă își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Apărările formulate de intimați Intimații-pârâți Tribunalul Neamț și Ministerul Justiției au depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Cu titlu prealabil, față de solicitarea intimatului-pârât Ministerul Justiției de suspendare a judecății întemeiată pe dispozițiile art. 517 alin. (1 1 ) C. proc. civ., se constată că intimatul a invocat doar demersul său de a solicita procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție promovarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unor dispoziții apreciate ca relevante în cauză, fără a preciza dacă acest recurs în interesul legii a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiției și se află în curs de soluționare. Cum dispozițiile art. 517 alin. (1 1 ) C. proc. civ. se referă la posibilitatea de suspendare a cauzelor similare aflate pe rolul instanțelor la data sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar o astfel de sesizare nu a avut loc până la acest moment, Înalta Curte va respinge cererea intimatului-pârât de suspendare a judecării prezentei cauze. Pe fondul recursului dedus judecății, în ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 din același cod, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. În prezenta cauză, instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată, iar Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., prima instanță expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere de instanță. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, motivarea insuficientă/nemotivarea neputând fi reținută raportat la sentința atacată. În esență, criticile aduse de recurentele-reclamante sentinței pronunțate de prima instanță se circumscriu neaplicării principiului nediscriminării în materie salarială, instituit de prevederile art. 6 lit. b) din Legea nr. 153/2017, acestea susținând că neincluderea în indemnizația brută lunară a sporului pentru vechimea efectivă în funcție creează o situație discriminatorie între categoria profesională a asistenților judiciari și alte categorii profesionale din sistem, respectiv între reclamante și colegii lor, care beneficiază de acest spor, obținut prin hotărâri judecătorești definitive. Contrar acestor critici, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare în speță a normelor de drept material incidente, inclusiv a principiilor instituite prin art. 6 din Legea nr. 153/2017, fiind legală soluția de respingere a acțiunii și menținere a Ordinului ministrului justiției nr. 580/C/2018. Potrivit art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" - la Legea nr. 284/2010, asistenții judiciari numiți în condițiile Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, cu modificările și completările ulterioare, sunt salarizați cu o indemnizație de încadrare stabilită pe baza coeficienților de ierarhizare prevăzuți la cap. I nr. crt. 1 din această anexă, aferenți unei vechimi în funcție de la 0 la 3 ani, respectiv de la 3 la 5 ani. Această soluție legislativă a fost preluată și în prevederile art. 16 alin. (1) din Capitolul VIII secțiunea a 3-a din Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fondurile publice, cu modificările și completările ulterioare. Rezultă, din prevederile legale amintite că, pentru categoria profesională în care se regăsesc recurentele-reclamante, legiuitorul nu a prevăzut dreptul la sporul de fidelitate/spor pentru vechimea efectivă în funcție. Drept urmare, recurentele- reclamante nu pot invoca discriminarea ca motiv de recurs, întrucât o eventuală discriminare în acest caz ar rezulta din lege și nu din hotărârea judecătorească ce face obiectul recursului. Din perspectiva principiului de ordin constituțional al nediscriminării, trebuie observat că legiuitorul are dreptul de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanță cu condițiile economice și sociale existente la un moment dat, în același sens fiind și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaților lor din bugetul de stat, și anume Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunțată în cauzele Felicia Mihăieș împotriva României și Adrian Gavril Senteș împotriva României, paragraful 15 (a se vedea considerentul din decizia Curții Constituționale nr. 889/2020, paragraful 22). Totodată, prezintă însemnătate considerentele cuprinse în paragrafele 128 și 129 din decizia nr. 49/2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, potrivit cărora: "128. Se apreciază că nu sunt încălcate nici principiile egalității și nediscriminării, consacrate de dispozițiile interne sau de dispozițiile convenționale - art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și ari. 1 al Protocolului nr. 12 adițional la Convenție - întrucât, conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, "a distinge nu înseamnă a discrimina", iar, pentru a exista discriminare, în sensul acestor dispoziții convenționale, autoritățile statale ar trebui să introducă distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o "justificare rezonabilă și obiectivă", statele contractante dispunând de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice diferențele de tratament juridic aplicat. 129. În același sens este și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene care consacră principiul remunerării egale pentru muncă egală, dar doar atunci când aceasta este realizată în aceeași instituție sau în același serviciu, privat sau public, deci când obligația există în sarcina aceluiași angajator sau chiar în cazul unor angajatori diferiți, dar se poate identifica o sursă unică la baza stabilirii mărimii plății [a se vedea în acest sens cauzele C-43/75 Defrenne II c. Sabena (1976); C-l29/79 Macarthys (1980); C-96/80 Jenkins (1981); C-320/00 Lawrence (2002); C-256/01 Allonby (2004)]". Relevantă este și jurisprudența CEDO, care, prin Hotărârea din 23 aprilie 2019 pronunțată în cauza Elisei-Uzun și Andonie împotriva României, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 722 din 11 august 2020, a reținut următoarele: "73. Curtea observă că capătul de cerere formulat în temeiul art. 14 din Convenție se întemeia pe considerația potrivit căreia reclamanții fuseseră discriminați în ceea ce privește acordarea de sporuri (a se vedea supra, pct. 71). Prin urmare, acest capăt de cerere este legat de cel deja examinat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție. Constatând că nu a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea supra, pct. 47), Curtea consideră că nu se ridică o problemă separată în temeiul art. 14 din Convenție [a se vedea, mutatis mutandis, Hirst împotriva Regatului Unit (nr. 2), nr. 74.025/01, pct. 87, 6 octombrie 2005]. Situația este aplicabilă și în cazul capătului de cerere formulat în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție." În această speță, procedura internă a vizat un litigiu similar celor în care au fost pronunțate hotărârile judecătorești din perioada de referință 2008-2009, hotărâri care constituie element de comparație utilizat pentru efectuarea egalizării salariale din alte acțiuni în justiție, invocate de recurentele-reclamante în cuprinsul acțiunii și al cererii de recurs. Examinând pretinsa discriminare pe criterii de profesie a asistenților judiciari față de celelalte categorii profesionale din sistemul judiciar, prin excluderea de la beneficiul "sporului de fidelitate", Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut că nu a existat o încălcare a art. 14 din Convenție coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție și nici a art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție. Așadar, nu se poate reține încălcarea principiului egalității de tratament juridic și al nediscriminării și nu se poate trece peste dispoziția concretă a legii pentru a da eficiență unui principiu juridic, având în vedere ca aceasta este o problemă de legiferare și nu de interpretare a legii. Este de observat și că hotărârile judecătorești datând din perioada 2008-2009 vizau situații juridice deduse judecății anterior intrării în vigoare a Legii - cadru nr. 330/2009 și Legii - cadru nr. 284/2010, prin care asistenții judiciari au obținut despăgubiri aferente sporului de fidelitate, prevăzut de art. 4 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 27/2006 pentru alte categorii profesionale (judecători, procurori, personal asimilat și magistrații-asistenți). Or, după abrogarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 27/2006, fidelizarea magistraților și personalului asimilat acestora nu se mai face prin adăugarea unui spor la indemnizația de încadrare, ci prin aplicarea unui coeficient la valoarea de referință sectorială, acest coeficient fiind prestabilit de legiuitor pe baza criteriului vechimii în funcție, pe 5 intervale de până la 20 de ani și, respectiv, de peste 20 de ani, pe când, în cazul asistenților judiciari, coeficienții maximi sunt corespunzători unei vechimi în funcție de 5 ani. Asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit, care justifică și o salarizare diferită, iar stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial. În acest sens prezintă relevanță și decizia nr. 1543/2009 a Curții Constituționale prin care, în efectuarea controlului de constituționalitate al acestui articol, s-a respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate, statuându-se că "autorul dorește o completare a textului de lege criticat, în sensul cuprinderii și a asistenților judiciari în categoria celor care beneficiază de o majorare a indemnizației de încadrare brută lunară, alături de judecători, procurori, personalul asimilat acestora și magistrați-asistenți. Or, Curtea constată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului". Cât privește invocarea de către intimații-reclamanți a principiului egalizării indemnizațiilor de încadrare prevăzut de Legea nr. 71/2015 și de decizia Curții Constituționale nr. 794/2016, Înalta Curte reține că aceste soluții normative/jurisprudențiale referitoare la egalizarea indemnizațiilor de încadrare privesc o altă componentă salarială, respectiv valoarea de referință sectorială, iar nu sporul pentru vechimea efectivă în funcție și nu pot fi extinse în privința altor elemente ale sistemului de salarizare. Principiul egalității în fața legii, căruia i se subsumează soluția egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, corespunzător fiecărei funcții, grad/treaptă, gradație, vechime în funcție sau specialitate în considerarea majorărilor (indexărilor) stabilite prin hotărâri judecătorești, care trebuie să fie aceleași pentru tot personalul salarizat potrivit dispozițiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiași categorii profesionale, respectiv familii ocupaționale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010, nu poate justifica aplicarea unor elemente ale sistemului de salarizare specifice altei categorii profesionale, chiar dacă aceasta aparține aceleiași familii ocupaționale. Totodată, pe această cale, a egalizării la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizației de încadrare, nu se poate ajunge la completarea legii și crearea unei terțe soluții normative care nu este în litera și spiritul legii. Practic, egalizarea la nivelul maxim al indemnizațiilor de încadrare prin luarea în considerare a drepturilor stabilite prin hotărâri judecătorești nu poate constitui temei pentru modificarea, în privința asistenților judiciari, a elementelor sistemului de salarizare. Existența unor hotărâri judecătorești prin care unor reclamanți le-a fost recunoscut un nivel de salarizare corespunzător tranșelor de vechime în funcție superioare vechimii de 5 ani, aplicabile judecătorilor, nu constituie un temei suficient pentru aplicarea acestui nivel întregii categorii profesionale a asistenților judiciari, deoarece ar echivala cu incursiunea instanțelor judecătorești în atribuțiile puterii legislative, contrar deciziilor nr. 818 - 821/2008 ale Curții Constituționale prin care s-a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, denumită, în continuare, Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În consecință, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile recurentelor-reclamante, prima instanță reținând în mod corect inexistența unei discriminări de ordin salarial în privința asistenților judiciari, respectiv inexistența dreptului reclamantelor de a beneficia de sporul de fidelitate recunoscut prin hotărâri judecătorești în favoarea altor asistenți judiciari și inaplicabilitatea în speță a dispozițiilor Legii nr. 71/2015 și a considerentelor Deciziei Curții Constituționale nr. 794/2016, toate acestea în raport de cadrul normativ incident în materia salarizării. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.