ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3073/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de la 19.09.2017, sub nr. x/2017, reclamantele A., B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț, solicitând anularea Ordinului nr. 1882/C/06.07.2017, adresa nr. x/09.08.2017 și Ordinului nr. 1661/C/16.06.2017, emise de Ministrul Justiției, obligarea intimatului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care să se stabilească cuantumul indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție de 3-5 ani, așa cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017, respectiv, 10.584 RON, indemnizație de încadrare brută lunară, cu un venit brut de 13.561 RON, începând cu data de 01.02.2017, în cazul reclamantei A., respectiv, începând cu 01.04.2017, în ceea ce o privește pe reclamanta B.. Totodată, s-a solicitat obligarea intimatului Tribunalul Neamț la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate în baza ordinului ce se va emite, precum și obligarea intimatului Ministerul Justiției la alocarea fondurilor necesare efectuării plății drepturilor salariale astfel pretinse.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 504 din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția prescripției ca neîntemeiată, s-a admis cererea formulată de reclamantele A., B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț, au fost anulate Ordinul nr. 1882/C/6.07.2017, Ordinul nr. 1661/C/16.06.2017 și Adresa nr. x/9.08.2017 emise de pârâtul Ministerul Justiției, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției, prin ministru, să emită noi ordine de încadrare pentru reclamante prin care să se stabilească o indemnizație brută lunară, în raport de vechimea în funcție de 3-5 ani, de 10584 RON, începând cu data de 1.02.2017 pentru reclamanta A., respectiv 1.04.2017 pentru reclamanta B., a fost obligat pârâtul Tribunalul Neamț la plata diferenței dintre venitul ce se va calcula conform indemnizației menționate anterior și venitul efectiv încasat și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi salariale.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 504 din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, criticând hotărârea pentru nelegalitate. Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată în contradictoriu cu Ministerul Justiției, apreciind că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, întrucât drepturile pretinse de reclamante au fost acordate în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile. În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, invocând dispozițiile O.U.G. nr. 27/2066 și ale Legii nr. 330/2009, a susținut recurentul-pârât că rațiunea pentru care legislația excludea asistenții judiciari de la acordarea sporului pentru vechimea în funcție (sporul de fidelitate) au fost legate de faptul că asistenții judiciari reprezintă o categorie de personal distinctă de cea a magistraților, cu un statut diferit. Astfel, deși textul Notei la Anexa nr. VI/1 la Legea nr. 330/2009 nu prevede în mod expres rezultă că sporul pentru vechimea în funcție (majorarea indemnizației brute lunare) și sporul pentru vechimea în muncă avute în vedere sunt cele prevăzute de regmenetările în vigoare la 31 decembrie 2009, respectiv O.U.G. nr. 27/2006, și, având în vedere că, potrivit acestei din urmă ordonanțe, asistenții judiciari nu au beneficiat de majorarea indemnizației de încadrare brute lunare pentru vechimea în funcție, iar acest drept salarial nu a putut fi acordat nici după data de 01.01.2010 niciunui asistent-judiciar. Totodată, a susținut recurentul-reclamant că în art. 5 1 din Legea nr. 71/2015 s-a avut în vedere nivelul maxim prin raportare la aceeași categorie profesională și funcție, iar nu preluarea prin asimilare a unui drept specific altor categorii profesionale, respectiv a judecătorilor, drept care nu a existat în patrimoniul acestora vreodată. În fine, a arătat recurentul că nici Decizia nr. 794/2016 a Curții Constituționale nu poate fi invocată de către reclamante pentru a obține majorarea indemnizației de încadrare brută lunară în raport cu vechimea numai în funcțiile prevăzute de art. 4 din O.U.G. nr. 27/2006. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Apărările formulate în recurs Prin întâmpinare, intimatele-pârâte au solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate ca fiind temeinică și legală, instanța de fond făcând o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor d efapt reținute.

Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru, în cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 21 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 25 martie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. La termenul din 25 martie 2020, cauza a fost suspendată de plin drept, conform art. 42 alin. (6) din Decretul Președintelui României nr. 195/16.03.2020 privind instituirea stării de urgentă pe teritoriul României, fără efectuarea vreunui act de procedură, prin rezoluția din data de 21 mai 2020, fixându-se termen pentru redeschiderea judecății la data de 1 iulie 2020, în ședință publică, cu citarea părților. La data de 29 mai 2020, recurentul-pârât a depus la dosar concluzii scrise prin care a invocat excepția lipsei de obiect a acțiunii, având în vedere emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, pe care l-a atașat, în copie. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamantele A., B. au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț, solicitând anularea Ordinului nr. 1882/C/06.07.2017, adresa nr. x/09.08.2017 și Ordinului nr. 1661/C/16.06.2017, emise de Ministrul Justiției, obligarea intimatului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care să se stabilească cuantumul indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție de 3-5 ani, așa cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017, respectiv, 10.584 RON, indemnizație de încadrare brută lunară, cu un venit brut de 13.561 RON, începând cu data de 01.02.2017, în cazul reclamantei A., respectiv, începând cu 01.04.2017, în ceea ce o privește pe reclamanta B.. Prin sentința recurată a fost admisă acțiunea astfel cum a fost formulată. Înalta Curte constată că, la data de 24 mai 2018, pârâtul Ministrul Justiției a emis Ordinul nr. 2066/C/24.05.2018, prin care s-au statuat următoarele: "Art. 1 (1) În perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON. (2) În perioada 01.12.2015 - 31.12.2017, judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari beneficiază de o indemnizație brută de încadrare brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referință sectorială de 463,5 RON. (3) Începând cu data de 1 ianuarie 2018, în aplicarea dispozițiilor Legii-cadru nr. 153/2017, drepturile salariale pentru judecătorii din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și asistenții judiciari se recalculează, având în vedere cele menționate la alin. (2).(...) Art. 3 Plata drepturilor salariale prin raportare la valorile de referință sectoriale prevăzute la art. 1 se va realiza după cum urmează: a) începând cu luna august 2018, pentru drepturile aferente lunii iulie 2018, b) pentru perioada 9.04.2015 - 30.06.2018, plata se va face după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Justiției.(...)" Recurentul-pârât Ministerul Justiției a susținut, prin cererea de recurs, că, urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018, acțiunea reclamantelor a rămas fără obiect, susținere pe care Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată. Astfel, obiectul acțiunii de față este reprezentat de pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute, calculate și achitate drepturile salariale potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) dinLegea nr. 284/2010 și Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017, având în vedere refuzul pârâtului de a răspunde solicitării de emitere a unui nou ordin de salarizare, în conformitate cu acest text de lege, obiectul acțiunii existând atât la data introducerii cererii, cât și la data pronunțării hotărârii de fond. Instanța de control judiciar apreciază că emiterea OMJ nr. 2066/C/2018, nu afectează, prin ea însăși, legalitatea sentinței recurate, fiind o împrejurare ulterioară pronunțării acesteia, dar pune problema subzistenței obiectului capătului de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, având în vedere că la acest moment actele contestate nu își mai produc efectele fiind înlocuit de OMJ nr. 2066/C/2018, prin care a fost satisfăcută pretenția reclamantelor de a le fi recunoscute drepturile salariale potrivit prevederilor art. 1 alin. (5 1 ) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 71/2015, motiv pentru care subzistă doar obiectul capătului de cerere privind calcularea/plata acestor drepturi salariale, astfel cum s-a solicitat prin demersul judiciar inițiat de către acestea. Astfel, Înalta Curte amintește că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. c) din C. proc. civ., republicat, una din condițiile necesare pentru existența dreptului la acțiune este cea privind obiectul cererii/formularea unei pretenții, condiție generală care vizează orice cerere formulată în justiție și care se impune a fi îndeplinită în cadrul oricărui proces, pe tot parcursul soluționării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât și la momentul exercitării și soluționării căilor de atac. În contextul celor anterior arătate, Înalta Curte constată că deși condiția existenței obiectului acțiunii a fost îndeplinită la data promovării acțiunii, ulterior, ca urmare a emiterii de către pârâtul Ministrul Justiției a Ordinului nr. 2066/C/2018, prin care prin care pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul judecătoriilor, tribunalelor, tribunalelor specializate, curților de apel și ale asistenților judiciari se stabilesc prin raportare la o valoare de referință sectorială de 421,36 RON (art. 1 alin. (1), în perioada 01.12.2015 - 31.12.2017 indemnizația se calculează prin raportare la valoarea de referință sectorială 463,5 RON (art. 1 alin. (2), începând cu 1 ianuarie 2018, urmând a se recalcula drepturile salariale la valorile stabilite (art. 1 alin. (3), și a satisfacerii pretențiilor reclamantelor, în sensul că, potrivit noului ordin de salarizare, care a înlocuit ordinul contestat de acesta, fiindu-le recunoscute aceste drepturi salariale și asistenților judiciari, obiectul cererii sub acest aspect nu mai subzistă. În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că prin emiterea OMJ nr. 2066/C/2018 au fost recunoscute drepturile salariale pretinse de reclamante, fiind realizată pretenția concretă dedusă judecății, astfel că demersul judiciar formulat de reclamante privind emiterea de către Ministerul Justiției a ordinului de salarizare este la acest moment lipsit de obiect, urmând să fie respins ca atare. Constatând că, prin hotărârea recurată, s-a stabilit în sarcina pârâtului Ministerul Justiției obligația să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi salariale, iar, în sarcina pârâtului Tribunalul Neamț, în calitate de ordonator terțiar de credite, obligația subsecventă de plată către reclamante a diferențelor salariale constând în diferența dintre venitul ce se va calcula conform indemnizației menționate anterior și venitul efectiv încasat, Înalta Curte urmează să mențină aceste dispoziții, având în vedere că prin emiterea ordinului de salarizare și rămânerea fără obiect a acestui capăt de cerere nu este atrasă modificarea sentinței atacate în ceea ce privește recalcularea/plata diferențelor salariale, la dosar nefiind depuse dovezi din care să rezulte și îndeplinirea acestor obligații, sentința nefiind recurată sub acest aspect. Mai mult decât atât, Înalta Curte observă că, inclusiv prin OMJ nr. 2066/C/2018, s-a prevăzut că plata diferențelor bănești rezultate din aplicarea acestui ordin se realizează numai după alocarea sumelor corespunzătoare în bugetele Ministerului Justiției, în acord cu prevederile legale care reglementează finanțele publice. Potrivit art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul constatării nelegalității actului administrativ vătămător, persoana vătămată este îndreptățită la recuperarea prejudiciului cauzat prin vătămarea drepturilor sale. Astfel, cu privire la cererea de plată a despăgubirilor, Înalta Curte reține că, prin omisiunea pârâtului de a emite ordinele de salarizare astfel cum prevedeau dispozițiile legale, s-a creat un prejudiciu în patrimoniul reclamantelor, în înțelesul art. 1531 din C. civ. din 2009, condițiile angajării răspunderii fiind îndeplinite. Prin urmare, reclamantele au dreptul la repararea pagubei cauzate, constând în diferența de drepturi salariale constând în diferența dintre venitul ce se va calcula conform indemnizației menționate anterior și venitul efectiv încasat. În consecință, constatând că în cauză se impune repararea integrală a prejudiciului suferit de reclamante prin emiterea unui act administrativ a cărui aplicare a fost înlăturată retroactiv de însuși emitentul acestuia, prin emiterea unui alt act de valoare egală, Înalta Curte urmează să mențină celelalte dispoziții ale sentinței recurate. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând: va respinge capătul de cerere privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect; va menține celelalte dispoziții ale sentinței.