ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1620/2021

Circumstanțele cauzei. Cadrul procesual Prin cererea înregistrată la data de la 19.09.2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț, anularea Ordinului nr. 1882/C/06.07.2017, adresa nr. x/09.08.2017 și Ordinului nr. 1661/C/16.06.2017, emise de Ministrul Justiției, obligarea intimatului Ministerul Justiției la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care să se stabilească cuantumul indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție de 3-5 ani, așa cum prevede art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, precum și Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017, respectiv, 10.584 RON, indemnizație de încadrare brută lunară, cu un venit brut de 13.561 RON, începând cu data de 01.02.2017, în cazul reclamantei A., respectiv, începând cu 01.04.2017, în ceea ce o privește pe reclamanta B.. Totodată, s-a solicitat obligarea intimatului Tribunalul Neamț la plata diferențelor de drepturi salariale rezultate în baza ordinului ce se va emite, precum și obligarea intimatului Ministerul Justiției la alocarea fondurilor necesare efectuării plății drepturilor salariale astfel pretinse. Prin sentința civilă nr. 504 din 9 februarie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins excepția prescripției ca neîntemeiată, s-a admis cererea formulată de reclamantele A., B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț, au fost anulate Ordinul nr. 1882/C/6.07.2017, Ordinul nr. 1661/C/16.06.2017 și Adresa nr. x/9.08.2017 emise de pârâtul Ministerul Justiției, a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției, prin ministru, să emită noi ordine de încadrare pentru reclamante prin care să se stabilească o indemnizație brută lunară, în raport de vechimea în funcție de 3-5 ani, de 10584 RON, începând cu data de 1.02.2017 pentru reclamanta A., respectiv 1.04.2017 pentru reclamanta B., a fost obligat pârâtul Tribunalul Neamț la plata diferenței dintre venitul ce se va calcula conform indemnizației menționate anterior și venitul efectiv încasat și a fost obligat pârâtul Ministerul Justiției să aloce fondurile necesare plății acestor drepturi salariale.

Hotărârea supusă revizuirii Prin decizia nr. 3073 din data de 01 iulie 2020 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 504 din 09 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat, în parte, sentința recurată și rejudecând a respins capătul de cerere formulat de reclamanții A. și B. privind obligarea pârâtului Ministerul Justiției la emiterea actului administrativ ordin de salarizare, ca rămas fără obiect și a menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

Cererea de revizuire La data de 4 septembrie 2020, A. și B. au formulat cerere de revizuire împotriva deciziei nr. 3073 din data de 01 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, invocând dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 10 C. proc. civ. În motivarea căii extraordinare de atac, revizuentele a arătat că instanța de recurs s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut, lăsând nesoluționat un lucru cerut, respectiv intimatul Ministerul Justiției să emită un ordin prin care să stabilească salariul revizuentelor raportat la vechimea în funcție conform art. 16 alin. (1) din Legea nr. 284/2010 și Anexa la OMJ nr. 219/C/01.02.2017 .

Apărările formulate de intimat Intimatul Ministerul Justiției a formulat întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă, aceasta neîncadrându-se în dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Considerentele și soluția Înaltei Curți asupra cererii de revizuire Examinând cererea de revizuire în raport cu decizia atacată și dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă pentru următoarele considerente: Revizuirea este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 509 C. proc. civ., iar dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare. Articolul menționat reglementează condițiile de admisibilitate, atât cu caracter comun, pentru toate motivele ce pot fi invocate pe această cale, cât și condițiile specifice fiecăruia dintre acestea. Revizuirea unei hotărâri judecătorești poate fi cerută numai dacă este vorba despre: - o hotărâre definitivă pronunțată de instanța de apel; - o hotărâre definitivă a primei instanțe împotriva căreia nu s-a declarat apel; - o hotărâre pronunțată de instanța de recurs, prin care se evocă fondul. Evocarea fondului presupune, în primă instanță, examinarea raportului juridic dedus judecății prin prisma probelor administrate în cauză, iar în recurs, schimbarea situației de fapt în urma analizării materialului probator. Față de dispozițiile art. 513 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază", se constată că decizia nr. 3073 din data de 01 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care a fost rejudecată și admisă în parte acțiunea reclamantelor, poate constitui obiect al cererii de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 509 C. proc. civ. Primul caz de revizuire invocat - art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. - este o aplicare a principiului disponibilității, precum și a obligației instanței de a soluționa și de a se pronunța asupra tuturor pretențiilor deduse judecății. Acest motiv de revizuire cuprinde trei ipoteze: extra petita (instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut), minus petita (instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut) și plus petita (instanța a dat mai mult decât s-a cerut). Din motivarea prezentei cereri de revizuire, se constată că revizuentele invocă ipoteza minus petita. Motivul de revizuire menționat se referă însă la obiectul cererii cu care a fost învestită instanța, deci la pretențiile concrete formulate prin cererea de chemare în judecată. Astfel, în ceea ce privește situația în care instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut (minus petita), aceasta este incidentă atunci când instanța a omis să soluționeze un capăt de cerere sau o cerere principală, incidentală, accesorie sau adițională, cu privire la care a fost legal sesizată. Contrar susținerilor revizuentelor, obiectul acțiunii cu care a învestit instanța de contencios administrativ este reprezentat de anularea Ordinului nr. 1882/C/06.07.2017, adresa nr. x/09.08.2017 și Ordinului nr. 1661/C/16.06.2017, emise de Ministrul Justiției, obligarea intimatului la emiterea unor noi ordine de încadrare prin care să se stabilească cuantumul indemnizației brute lunare în raport de vechimea efectivă în funcție de 3-5 ani și nu recunoașterea unui spor de vechime mai mare. De asemenea, nu se poate reține o nepronunțare a instanței asupra tuturor capetelor de cerere, având în vedere soluția de admitere în parte a acțiunii, ca urmare a emiterii OMJ nr. 2066/C/2018 prin care au fost recunoscute drepturile salariale ale revizentelor. Revizuentele au invocat și dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 10 din Cod procedură civile potrivit cărora: "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a drepturilor sau libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acestei încălcări continuă să se producă;", însă nu a argumentat, sub acest aspect, cererea de revizuire formulată indicând doar Hotărârea din 23 aprilie 2019 în cauza Elisei Uzun și Andonie împotriva României. Menționarea unei hotărâri CEDO fără a preciza incidența acesteia în cauza dedusă judecății nu poate conduce la admisibilitatea cererii de revizuire. Înalta Curte observă că revizuentele încearcă să aducă în discuție, pe calea revizuirii, recunoașterea unui spor de vechime mai mare comparativ cu alte hotărâri judecătorești, aspecte ce țin de fondul cauzei, care nu pot fi examinate în cadrul căii extraordinare de atac, de retractare, a revizuirii și care poate fi exercitată doar pentru motivele strict și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1- 11 C. proc. civ., încercându-se, practic, a rejudecare a cauzei sale. În aceste condiții, în aplicarea dispozițiilor legale anterior menționate, se constată că împotriva Deciziei nr. 3073 din 1 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nu poate fi exercitată cererea de revizuire, astfel că, în mod corect a susținut intimatul Ministerul Justiției în sensul inadmisibilității căii extraordinare de atac promovate de revizuente. În raport cu dispozițiile art. 129 din Constituție și ale art. 457 alin. (1) din C. proc. civ., admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii judecătorești este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Pentru a da eficiență acestor reglementări legale, instanța este obligată să examineze căile de atac cu care este învestită prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și să respingă, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora. Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității, consacrat expres de dispozițiile art. (7) C. proc. civ., precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și a autorităților. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României, neobservarea acestora fiind sancționată cu nulitatea hotărârii judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, în raport cu dispozițiile legale mai sus citate, cum, în cauză, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 și 10 C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea cererii de revizuire, hotărârea atacată nefiind una dintre cele la care se referă acest text, cererea de revizuire urmează a fi respinsă, ca inadmisibilă.