ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4349/2022

Ședința publică din data de 30 septembrie 2022

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 5518 din 11 noiembrie 2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației împotriva sentinței civile nr. 5328 din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată și, în rejudecare, a admis excepția lipsei de interes, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, menținând dispozițiile privind soluționarea excepției inadmisibilității.

Împotriva hotărârii instanței de recurs, reclamanta A. a formulat cerere de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

După prezentarea situației de fapt, în motivarea cererii de revizuire, revizuenta arată că sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a revizuirii Deciziei nr. 5518/11.11.2021, care încalcă autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 4672/30.11.2007.

Cu privire la încălcarea, de către decizia 8155/11.11.2021, a autorității de lucru judecat a deciziei nr. 6 din 11.01.2021, revizuenta susține că prin Decizia nr. 6 din 11.01.2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a, contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, a fost soluționat recursul formulat împotriva suspendării judecății în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului București, până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018

În opinia revizuentei, a fost verificat, așadar, și prin această decizie, interesul său de a acționa în dosarul nr. x/2018, întru exercitarea controlului judiciar al legalității Ordinului nr. 13/1999.

Negându-se, prin Decizia nr. 5518/11.11.2021, interesul său de a promova o acțiune în anularea Ordinului nr. 13/1999 al MLPAT, este încălcată autoritatea de lucru judecat a Deciziei nr. 6 din 11.01.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018

Cu privire la încălcarea, de către decizia 8155/11.11.2021, a autorității de lucru judecat a încheierii din 27.04.2018," pronunțată în dosarul nr. x/2015, revizuenta precizează că astfel cum rezultă din încheiere, cu privire la cererea de suspendare a judecării recursului declarat împotriva sentinței nr. 4614/21.07.2017, interesul de a acționa în dosarul nr. x/2018 este verificat și confirmat, în contradictoriu cu C.G.M.B., prin hotărâre irevocabilă.

Prin încheierea din 27.04.2018, irevocabilă, este verificat interesul de a acționa în dosarul nr. x/2018, în care a cerut anularea Hotărârii nr. 269/2000, la baza căreia a stat, printre altele, Ordinul nr. 13/1999 al MLPAT.

Încheierea din 27.04.2018, fiind irevocabilă, a dobândit autoritate de lucru judecat cu privire la incidentul procedural - suspendarea judecării dosarului nr. x/2015 până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2018 - inclusiv în ceea ce privește interesul său de a acționa în dosarul nr. x/2018, dosarul suspendat până la soluționarea dosarului nr. x/2018

Decizia nr. 5518/11.11.2021, prin admiterea excepției lipsei de interes în anularea Ordinului nr. 13/1999, încalcă și autoritatea de lucru judecat a încheierii de ședință din 27.04.2018, pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Revizuenta invocă încălcarea autorității de lucru judecat pozitive a sentinței nr. 5328/13.12.2018, în privința admisibilității acțiunii prin prisma caracterului normativ al Ordinului nr. 13/N/1999.

În principal prin teza finală a celui de-al 4-lea considerent din pagina a 8-a a Deciziei 5518/2021, instanța de recurs încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5328/13.12.2018 cu privire la dispozițiile privind soluționarea excepției inadmisibilității, trecute în autoritatea de lucru judecat, întrucât acele dispoziții s-au definitivat prin nerecurare.

Statuează instanța de recurs în considerentul al 4-lea din pagina a 8-a a deciziei 5518/2021 că" ... Ordinul nr. 13/1999, ... reprezintă doar un ghid care trebuia să servească autorităților locale la elaborarea PUG-ului din punct de vedere al formei, al punctelor și capitolelor ce trebuiau cuprinse în aceste documente"

Restrânge, prin acest considerent, instanța de recurs sfera destinatarilor Ordinului nr. 13/1999, precum și întinderea efectelor respectivului ordin, negând, astfel, implicit, caracterul normativ al respectivului ordin.

Aceste statuări contrazic motivarea soluției primei instanțe de respingere a excepției inadmisibilității, excepție întemeiată, în parte, pe absența caracterului normativ al Ordinului nr. 13/1999.

Pronunțându-se asupra caracterului normativ al Ordinului nr. 13/1999, prima instanță a statuat că excepția inadmisibilității și a lipsei de interes invocate depărat Excepțiile sunt nefondate cu motivarea că actul este administrativ normativ, respectiv reclamanta a făcut dovada interesului în promovarea demersului judiciar.

Înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că distincția între actele administrative individuale și cele normative se realizează în funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc. Astfel, actele administrative normative conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, în timp ce actele individuale produc efecte, de regulă, față de o persoană sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în conținutul acestor acte (Decizia nr. 1718/26.02.2013 ÎCCJ).

Raportând aceste considerații la speță, se reține că Ordinul nr. 13/1999 are caracter normativ, aspect ce reiese cu prisosință din sfera subiectelor de drept cărora se adresează și față de care produce efecte juridic.

Nici soluția de respingere a excepției inadmisibilității, nici considerentele pe care se sprijină această soluție nu au făcut obiectul recursului, nici nu a fost invocat din oficiu vreun motiv de ordine publică de către instanța de recurs.

Așa fiind, această parte din sentința civilă nr. 5328/13.12.2018 s-a definitivat și a dobândit autoritate de lucru judecat prin neexercitarea căii de atac a recursului cu privire la acestea.

Caracterul definitiv al acestor dispoziții ale sentinței nr. 5328/2018 este consacrat prin teza finală a considerentului ultim al deciziei 5518/2021, precum și prin dispozitivul acesteia.

În aceste condiții, statuarea conform căreia Ordinul nr. 13/1999 "reprezintă doar un ghid care trebuia să servească autorităților locale la elaborarea O.U.G.-ului, din punctul de vedere al formei, al punctelor și capitolelor ce trebuiau cuprinse în aceste documente" este contrară considerentelor având autoritate de lucru judecat ale sentinței 5328/2018, cu privire la soluția respingerii excepției inadmisibilității acțiunii, prin prisma caracterului normativ al Ordinului nr. 13/1999.

Prin urmare, decizia nr. 5518 din 11 noiembrie 2021 încalcă autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 5328/13.12.2018, fiind potrivnică acesteia.

Așa fiind, în opinia revizuentei devine incident motivul de revizuire prevăzut de art. 509 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Analizând decizia atacată, prin prisma criticilor formulate, a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte apreciază că cererea de revizuire este nefondată.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, a solicitat anularea Ordinului Ministerului Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului nr. 13/1999, pentru aprobarea reglementării tehnice Ghid privind metodologia de elaborare și conținutul-cadru al planului urbanistic general, indicativ GP038/99.

Prin sentința civilă nr. 5328 din 13 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes, invocate de pârât, ca neîntemeiate, a admis acțiunea precizată, a anulat Ordinul nr. 13/1999 pentru aprobarea reglementării tehnice Ghid privind metodologia de elaborare și conținutul-cadru al planului urbanistic general, indicativ GP038/99 și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 2.800 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 5328 din 13 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

În temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., prin Decizia 5518 din 11 noiembrie 2021, Înalta Curte a admis recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației împotriva sentinței civile nr. 5328 din 13 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, a casat în parte sentința recurată și, în rejudecare, a admis excepția lipsei de interes, a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării, Lucrărilor Publice și Administrației și a menținut dispozițiile privind soluționarea excepției inadmisibilității.

Împotriva Deciziei nr. 5518 din 11 noiembrie 2021, reclamanta A. a formulat cerere de revizuire.

Înalta Curte are în vedere faptul că revizuirea reprezintă acea cale extraordinară de atac de retractare ce oferă posibilitatea retractării unei hotărâri judecătorești definitive care se dovedește a fi greșită în raport cu unele împrejurări de fapt survenite după pronunțarea acesteia, producând efecte grave pentru părți și pentru stabilitatea raporturilor juridice civile, astfel încât legea reglementează această cale de atac numai în cazuri strict determinate.

Totodată, revizuirea constituie un remediu procesual important pentru înlăturarea acelor situații excepționale care au făcut ca o hotărâre judecătorească să fie viciată chiar în substanța sa.

Revizuirea reprezintă o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi promovată doar pentru motivele și în condițiile expres și limitativ prevăzute de art. 509 alin. (1) pct. 1 - 11 Cod procedură civilă.

Motivele de revizuire sunt expres și limitativ prevăzute de lege și impun, pentru fiecare caz în parte, îndeplinirea unor condiții specifice de admisibilitate, în lipsa cărora cererea de revizuire nu poate fi primită.

Revizuenta a invocat în susținerea cererii sale de revizuire, motivul prevăzut de dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora, "Revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă (...) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri;".

Revizuirea întemeiată pe textul legal anterior citat este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții: existența unor hotărâri judecătorești definitive, hotărârile judecătorești în cauză să fie potrivnice și să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză.

Cazul de revizuire prevăzut de art. 509 pct. 8 C. proc. civ. se întemeiază pe autoritatea de lucru judecat și are în vedere situația în care prin cea de-a doua hotărâre, pronunțată în una și aceeași pricină, între aceleași persoane și având aceeași căutate, se încalcă cele stabilite printr-o hotărâre anterioară, aspect ce semnifică faptul că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă "constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat".

Pentru a fi aplicabile dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., deci, este necesar ca hotărârile potrivnice să conțină elemente caracteristice pentru existența lucrului judecat, revizuirea neputând fi admisă atunci când, între decizia instanței de recurs și celelalte hotărâri invocate de revizuent nu există contrarietate, întrucât acestea nu conțin elementele caracteristice pentru existența lucrului judecat - "una sau aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

Prin hotărâri definitive potrivnice se înțeleg acelea care s-au pronunțat în dosare separate, prin hotărârea din cel de-al doilea dosar încălcându-se autoritatea lucrului judecat rezultat din hotărârea în primul dosar.

Prin "una și aceeași pricină" se înțelege întrunirea condițiilor triplei identități, de obiect, de cauză și de părți, cu privire la două cereri de chemare în judecată, astfel încât soluționarea celei de a doua să aducă atingere puterii de lucru judecat a celei dintâi, consecința în acest caz fiind, potrivit art. 513 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ., anularea celei de a doua hotărâri.

Hotărârile pe care revizuenta le circumscrie cazului de revizuire reglementat de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., chiar dacă sunt date în soluționarea unor cauze având obiect/cauză asemănătoare, raporturile procesuale se desfășoară între părți diferite, cu obiecte diferite, cu temeiuri de drept diferite și nu îndeplinesc condițiile reglementate de textul legal anterior citat.

Revizuenta circumscrie, așadar, noțiunii de contrarietate, astfel cum este reglementată de art. 509 pct. 8 C. proc. civ., modalitatea diferită de soluționare a unor cauze similare, ceea ce nu poate fi primit, întrucât, relevant în aprecierea stării de contradicție este împrejurarea ca același litigiu, supus judecății a doua oară, și purtând între aceleași părți și având aceeași cauză, primește o altă rezolvare.

Or, în speță, hotărârile pretins potrivnice nu întrunesc tripla identitate pe care o impun dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., soluțiile pronunțate nu sunt contrare unele altora, nu se exclud una pe alta, întrucât sunt pronunțate în litigii diferite, între părți diferite, cu obiect și cauze, de asemenea, diferite.

Între cauzele în care s-au pronunțat hotărârile pretins contrare s-ar putea, cel mult, afirma că există similitudini, asemănări, însă nu și identitatea cerută în mod expres prin dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., care se referă la existența unor hotărâri definitive potrivnice date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate".

Or, scopul reglementării cazului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ. este acela de a înlătura situațiile de încălcare a autorității de lucru judecat a unei hotărâri anterioare, pronunțate între aceleași părți, și având același obiect și aceeași cauză, iar nu de a uniformiza practica judiciară într-o anumită materie.

Autoritatea de lucru judecat, astfel cum este reglementată de art. 431 alin. (1) Cod procedură civilă, cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală, și aceea de prezumție, mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți, ipoteză valabilă în cauza dedusă judecății.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Astfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a mai fi contrazis.

Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârilor judecătorești.

Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, deoarece dreptul la acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii.

Autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente esențiale ale judecății -respectiv obiect cauză și părți - care se impune în al doilea proces ce are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a fi contrazis.

Principiul corespunde necesității stabilității juridice și ordinii sociale, interzisă fiind repunerea în discuție a situațiilor juridice rezolvate definitiv. În această măsură, efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, a determinat constant jurisprudența, să sancționeze o a doua cerere adresată justiției care, chiar și în condițiile lipsei identității obiectului celor două procese, scopul urmărit este acela de a readuce în discuția judecătorului o chestiune deja stabilită definitiv.

Or, ceea ce principiul autorității de lucru judecat interzice părților, precum și instanței de judecată să nege, să conteste, este rezultatul finit al unei judecăți, readucând-o în dezbaterea judiciară și pretinzând o altă soluție, și nicidecum o soluție pronunțată într-un cu totul alt litigiu, chiar similar.

Prin urmare, Decizia a cărei anulare se cere prin cererea de revizuire de față nu încalcă autoritatea lucrului judecat, sub niciun aspect - negativ sau pozitiv - în raport cu hotărârile judecătorești invocate de revizuenta ca fiind potrivnice celei ce face obiectul revizuirii.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 513 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuenta A. împotriva Deciziei nr. 5518 din 11 noiembrie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, în dosarul nr. x/2018, ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 septembrie 2022.