ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2286/2022

Ședința publică din data de 17 noiembrie 2022

Asupra recursului dedus judecății, reține următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/2017, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., S.C. C. S.R.L. și D., solicitând să se constate încălcarea de către cei trei pârâți a drepturilor sale nepatrimoniale la imagine, reputație și viață privată, prin răspândirea în spațiul public a unei înregistrări video și a unor fotografii care țin stric de viața sa privată; să fie obligați cei trei pârâți, în solidar, să îi plătească daune morale evaluate la suma de 100.000 euro; să fie obligați pârâții de ordin 1 și 2 la ștergerea de pe paginile lor de Internet și de pe pagina http:/observatorulnational.ro a tuturor postărilor care l-au vizat pe reclamant; să fie obligați pârâții ca pe viitor să se să se abțină de la orice postări, transmiteri și comentarii în legătură cu respectivele înregistrări video și fotografii sau orice alte postări denigratoare la adresa reclamantului; să fie obligați pârâții la redarea dispozitivului hotărârii judecătorești de condamnare ce urmează a fi pronunțată în cauză, în publicația E., la adresa de internet http:/observatorulnational.ro și într-un ziar de circulație națională și județeană, însoțită de scuzele lor pentru faptele săvârșite.

Acțiunea a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 71-74, art. 252-253, art. 1357 și următoarele C. civ., art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 18, art. 13 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 13, art. 47 din Cartea Drepturilor Fundamentale ale UE.

Prin sentința civilă nr. 1089 din 13 august 2020, Tribunalul Hunedoara a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D.; a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții D., B. și S.C. C. S.R.L., având ca obiect despăgubiri civile; a obligat pe reclamant să plătească pârâtei D. suma de 4000 RON și pârâtului B. suma de 1000 RON, cheltuieli de judecată în fond.

Prin decizia civilă nr. 1817 din 25 noiembrie 2021, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 1089/13.08.2020 pronunțată de Tribunalul Hunedoara – secția I civilă în dosar nr. x/2017; a schimbat, în parte, sentința atacată în sensul că a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâților B. și S.C. C. S.R.L.; a obligat pârâții, în solidar, să plătească reclamantului suma de 1.000 euro, cu titlu de daune morale; a obligat pârâții să șteargă fotografiile ce îl vizează pe reclamant; a obligat pârâții ca pe viitor să se abțină de la orice postări, transmiteri și comentarii în legătură cu respectivele fotografii; a obligat pârâții la redarea dispozitivului prezentei decizii în publicația E.; a obligat pârâții să plătească reclamantului suma de 3960 RON, cheltuieli de judecată parțiale; a menținut dispozițiile din sentință referitoare la respingerea excepției și a acțiunii în contradictoriu cu pârâta D., precum și a obligației de plată a cheltuielilor de judecată către aceeași pârâtă; a obligat intimații pârâți B. și S.C. C. S.R.L. să plătească apelantului reclamant suma de 3000 RON, cheltuieli de judecată în apel; a obligat apelantul să plătească intimatei D. suma de 3000 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă au declarant recurs pârâții B. și S.C. C. S.R.L., criticând hotărârea pentru nelegalitate.

În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții au susținut aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează libertatea de exprimare și răspunderea civilă delictuală, în privința condițiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale și condițiilor ingerinței în dreptul de exprimare reglementat de CEDO, cu referire și la limitele despăgubirilor și păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâților și drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Astfel, au arătat că au fost aplicate greșit dispozițiile art. 26 și art. 30 din Constituție, art. 70-73, art. 252-253, art. 1349 și art. 1357 C. civ., iar în privința reglementărilor internaționale în materie au arătat că sunt incidente dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția EDO.

Învederează că instanța de fond a fost învestită cu analiza a două reportaje publicate pe pagina de internet a E. și pe paginile de F. ale recurenților, acestea fiind preluate integral din spațiul public, respectiv de pe rețeaua de socializare F., nu cu analiza fotografiilor care îl înfățișau pe reclamant dezbrăcat la iarbă verde, care au fost publicate în alt articol ce nu a făcut obiectul dosarului.

În mod nelegal, instanța de apel a stabilit că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, stabilind că fotografiile nu au fost făcute pentru a fi difuzate publicului, recurenții învederând că, în speță, nu au fost depășite limitele libertății de exprimare, astfel cum sunt reglementate de legislația națională și internațională.

Subliniază că instanța de apel trebuia să analizeze, în concret, dacă articolul incriminat face obiectul dosarului și dacă vine sau nu în conflict cu dreptul reclamantului la onoare, demnitate și reputație, valori care țin de dreptul la viață privată, consfințit de art. 8 din CEDO și art. 26 din Constituția României. Pentru ca informația publicată în articolele incriminate să fie lezantă și, astfel, să antreneze mecanismele de protecție a dreptului la onoare, demnitate și reputație, este necesar ca aceasta să aibă caracter defăimător, să fie adusă la cunoștința cel puțin a unei terțe persoane și să nu corespundă adevărului, iar, în cauza pendinte, fotografiile corespund adevărului, aspect necontestat de reclamant.

Recurenții arată că, pentru a se putea aprecia existența sau nu a unei încălcări a valorilor ocrotite de art. 8 din Convenție, trebuie avute în vedere criteriile dezvoltate în jurisprudența CEDO, respectiv distincția dintre persoanele publice și cele obișnuite, distincția dintre fapte și judecăți de valoare și contribuția la dezbaterea unor chestiuni de interes general. În privința criteriilor care fac posibilă sancționarea unui jurnalist, acestea sunt reprezentate de dovada că afirmațiile publicate sunt false, dovada că, la data publicării, jurnalistul cunoștea că aceste afirmații sunt false, precum și dovada că jurnalistul nu a verificat veridicitatea informațiilor publicate.

Arată că articolul incriminat nu depășește limitele libertății de exprimare întrucât vizează o persoană publică și nu este în măsură să îi afecteze reclamantului drepturile nepatrimoniale întrucât acesta, în calitatea sa de funcționar public cu statut special (polițist), avea obligația să aibă un comportament corespunzător la serviciu sau societate.

Instanța de apel nu a analizat un aspect esențial în soluționarea cauzei, respectiv faptul că au fost republicate imagini care erau deja în spațiul public, ceea ce lipsește fapta de caracterul său ilicit.

În mod nelegal, instanța de apel a reținut că reclamantului i-a fost încălcat dreptul la replică întrucât acesta nu a prezentat niciodată un drept la replică pentru a fi publicat, susținând că nu trebuie confundat dreptul la replică cu obligația profesională de a solicita un punct de vedere reclamantului, obligație îndeplinită de pârâtul B..

Cu referire la jurisprudența CEDO, arată că nu a furnizat sursele jurnalistice întrucât libertatea de exprimare include și protecția acestora.

Recurenții arată că paragraful 2 al art. 10 din CEDO prevede condițiile în care este permisă o ingerință în dreptul la liberă exprimare, respectiv să fie prevăzută de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesară într-o societate democratică, așadar, să fie proporțională cu scopul urmărit. Pentru ca o ingerință să fie proporțională cu scopul urmărit, se au în vedere natura și gravitatea sancțiunii aplicate, interesul public vizat și contextul în care s-au produs faptele.

În ceea ce privește contextul producerii faptei, recurenții susțin că se va ține seama de calitatea specifică pe care o poate avea autorul discursului, tipul discursului, persoana lezată, posibilitatea de a folosi alte expresii, canalul de comunicare prin care a fost difuzat mesajul și impactul acestuia, locul unde a fost ținut discursul.

Recurenții învederează că, în raport de faptul că reclamantul este o persoană publică, iar limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privința sa decât în privința unui simplu particular, a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâților și dreptul reclamantului la onoare și demnitate.

Prin întâmpinare, intimata D. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 septembrie 2022, a fost admis în principiu recursul declarat de pârâții B. și S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1817 din 25 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă și a fost fixat termen de judecată la 17 noiembrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților, pentru analiza recursului.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamantul A. a solicitat instanței antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâților D., B. și C. S.R.L., pentru atingerea adusă reputației și a dreptului la propria imagine a reclamantului, componente esențiale ale vieții private, susținând că, în cursul lunii martie 2017, pârâții B. și C. S.R.L. au postat, inițial pe un cont de F. fals, o înregistrare video și fotografii indecente cu reclamantul, acestea fiind difuzate într-un articol intitulat Polițistul porno în publicația E., la adresa de internet https:/E..ro, precum și pe conturile de F. ale pârâților. A mai învederat reclamantul că, în cursul lunii august 2017, pârâții B. și C. S.R.L. au postat pe paginile lor de F. articolele denumite "Cum a fost filmat polițistul din Hunedoara filmat când întreținea relații intime cu o prostituată" și "Polițist hunedorean, star porno în timpul serviciului", însoțite de aceleași fotografii și înregistrare video.

Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că difuzarea în spațiul public, prin intermediul mass-media, a materialelor foto-video referitoare la reclamant nu are caracterul unei fapte ilicite, fiind păstrat echilibrul dintre dreptul la libertatea de exprimare și dreptul reclamantului la viață privată, pârâtul B. fiind de bună credință și respectând deontologia profesională, în sensul că înainte de difuzarea informațiilor a încercat contactarea reclamantului pentru exprimarea unui punct de vedere/drept la replică, dezbaterea generată de publicarea materialelor incriminate a adus o contribuție la cunoașterea de către opinia publică a problemelor cu care se confruntă unii dintre angajații Inspectoratului de Poliție al județului Hunedoara și a comportamentului lor în societate, iar reclamantul beneficia de notorietatea necesară suscitării interesului publicului larg în privința activității sale și nu a negat că materialele foto-video ar fi adevărate.

Învestită cu soluționarea apelului formulat de reclamant împotriva sentinței primei instanțe, Curtea de Apel Alba Iulia a apreciat că drepturile reclamantului au fost încălcate prin difuzarea fotografiilor care îl înfățișau în ipostaze intime, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în privința pârâților B. și C. S.R.L. societății pârâte aparținându-i site-ul E., prin raportare la criteriile stabilite în jurisprudența CEDO, iar fapta ilicită reținută este de natură să producă reclamantului un prejudiciu, constând în atingerea adusă onoarei, demnității și reputației acestuia.

Un prim motiv de recurs vizează stabilirea greșită a cadrului procesual obiectiv, recurenții susținând că instanța de fond a fost învestită să analizeze două reportaje apărute în publicația E. și preluate pe conturile de F. ale pârâților, nu fotografiile care îl înfățișează pe reclamant dezbrăcat la iarbă verde, în privința cărora a dispus nelegal instanța de apel.

Înalta Curte constată că această critică, încadrabilă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților, iar art. 22 alin. (6) C. proc. civ., prevede că judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii, în afară de cazul în care legea ar dispune altfel, aceste texte conscrând principiul disponibilității, ca principiu fundamental al procesului civil, dreptului procesual de dispoziție al părții corespunzându-i obligația instanței de a se pronunța exclusiv asupra a ceea ce partea a înțeles să supună judecății prin cererea sa, formulată în condițiile legii.

Se reține că obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de acțiunea în răspundere civilă delictuală generată de difuzarea în spațiul public a unei filmări și respectiv a unor fotografii care îl înfățișează pe reclamant dezbrăcat în timpul liber, conform celor menționate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, cele două reportaje la care fac referire recurenții fiind vectorul de propagare a filmului și a fotografiilor, apreciate ca fiind prejudiciabile de către reclamant.

Înalta Curte constată că instanțele fondului s-au pronunțat în limitele astfel trasate prin cererea introductivă, fiind analizată exercitarea dreptului la liberă exprimare în concurs cu încălcarea drepturilor reclamantului la imagine, la reputație și la viață privată prin răspândirea în spațiul public a înregistrării video, respectiv a fotografiilor care țin strict de viața sa privată.

Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenți, îl constituie și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează libertatea de exprimare și răspunderea civilă delictuală, în privința condițiilor care trebuie îndeplinite pentru angajarea răspunderii civile delictuale și condițiilor ingerinței în dreptul de exprimare reglementat de CEDO, cu referire și la limitele despăgubirilor și păstrarea unui echilibru între dreptul la exprimare al pârâților și drepturile nepatrimoniale ale reclamantului. Recurenții au arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 26 și art. 30 din Constituție, art. 70-73, art. 252-253, art. 1349 și art. 1357 C. civ., iar în privința reglementărilor internaționale în materie au arătat că sunt incidente dispozițiile art. 8 și 10 din Convenția EDO.

Se reține că, fiind învestite cu o acțiune în răspundere civilă delictuală privind încălcarea dreptului la imagine și reputație, instanțele fondului aveau obligația de a realiza o analiză a două drepturi fundamentale aflate în conflict, prin punerea în balanță a dreptului la reputație și la propria imagine ale reclamantului, pretins a fi încălcate, și a dreptului la libertatea de exprimare a pârâților, cu privire la care aceștia au susținut că a fost exercitat în limitele sale interne, în acord cu dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, fără a aduce atingere drepturilor reclamantului.

O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de Statul Român, norme pe care părțile și-au întemeiat apărările, întrucât doar în ipoteza în care s-a constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că pârâții s-au aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, a putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție.

În drept, dispozițiile art. 1349 C. civ. statuează că: Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral (…).

Conform prevederilor art. 1357 C. civ., Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă.

Noul C. civ. reglementează cu caracter extins dreptul la liberă exprimare și dreptul la viață privată, în acord cu dispozițiile constituționale și ale Convenției Europene a Drepturilor Omului, precum și cu jurisprudența instanței de contencios european al drepturilor omului, care formează împreună un bloc de convenționalitate, obligatoriu pentru instanțe și instituțiile statului.

Art. 70 C. civ. prevede că: Orice persoană are dreptul la libera exprimare. Exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile și limitele prevăzute la art. 75.

Potrivit art. 71 alin. (1) și (2) C. civ.: Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private. Nimeni nu poate fi supus vreunor imixtiuni în viața intimă, personală sau de familie, nici în domiciliul, reședința sau corespondența sa, fără consimțământul său ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Conform dispozițiilor art. 72 C. civ.: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale. (2) Este interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane, fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

În acest sens, art. 75 C. civ. prevede că: (1) Nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în această secțiune atingerile care sunt permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte. (2) Exercitarea drepturilor și libertăților constituționale cu bună-credință și cu respectarea pactelor și convențiilor internaționale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secțiune.

Potrivit art. 252 C. civ.: "Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică."

Articolul 10 din Convenție prezintă următorul conținut: Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. (…) Exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute le lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești".

Dispozițiile art. 8 din Convenție prevăd următoarele: "Orice persoană are dreptul la respectarea vieții sale private și de familie, a domiciliului său și a corespondenței sale. Nu este admis amestecul unei autorități publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege și dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea națională, siguranța publică, bunăstarea economică a țării, apărarea ordinii și prevenirii faptelor penale, protejarea sănătății sau a moralei, ori protejarea drepturilor și libertăților altora".

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenției, și dreptul la viață privată, consacrat de art. 8 al Convenției, sunt protejate în mod egal de lege și nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanțele naționale trebuie să cântărească cu atenție interesele concurente aflate în joc, iar atunci când examinează necesitatea ingerinței în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputației sau drepturilor altora, Curții Europene i se poate solicita să verifice dacă autoritățile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenție și aflate în conflict în anumite cauze și dacă motivele pe care autoritățile interne le-au invocat pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante și suficiente (a se vedea, în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 și cauza Cicad c. Elveției, hotărârea din 7 iunie 2016).

În cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, una din condițiile primordiale ale progresului său și ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informațiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populației. Acestea sunt cerințele pluralismului, toleranței și spiritului deschis, în absența cărora nu există societate democratică".

În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesității respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană, într-o jurisprudență constantă, a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate; forma/stilul și contextul mesajului critic; contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza c. Românei); interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan c. României); buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu c. României); raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice; doza de exagerare a limbajului artistic; proporționalitatea sancțiunii cu fapta imputată, precum și motivarea hotărârii, respectiv motivele pertinente și suficiente pe care autoritățile le invocă pentru a justifica ingerința în dreptul la libertatea de exprimare (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, cauza Cumpănă și Mazăre c. României).

În același sens, criteriile relevante pentru punerea în balanță a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei și în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei, hotărârea din 7.02.2012 și au fost analizate distinct de către instanța de apel, reprezentând fundamentul silogismului judiciar ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

Un criteriu esențial, în viziunea Curții Europene, îl reprezintă contribuția pe care a avut-o la o dezbatere de interes general publicarea articolelor de presă de către jurnaliști sau, în general, publicarea unor informații de asemenea natură.

Un al doilea criteriu important este legat de calitatea celor care invocă dreptul la liberă exprimare și, corelativ, a celor care invocă afectarea dreptului la viață privată, precum și de notorietatea persoanei vizate și obiectul articolelor de presă.

Din această perspectivă, se impune efectuarea distincției între persoanele care acționează în context privat și cele care acționează în context public, în calitate de personalități politice, care dețin funcții publice sau sunt persoane publice. În funcție de această distincție, se apreciază limitele în care persoana în cauză poate pretinde o protecție deosebită a dreptului său.

În concret, în cazul persoanelor publice, protecția pe care o pot pretinde este mai restrânsă, iar în cazul persoanelor care nu pot fi considerate publice, acestea pot pretinde o respectare mai riguroasă a dreptului la viață privată. Chiar dacă acestea din urmă nu sunt persoane publice, însă ele se bucură de o anumită notorietate, în cazul în care imaginile sau știrile difuzate se raportează exclusiv la detalii din viața privată, libertatea de exprimare a ziariștilor sau a terților, în general, se impune a fi interpretată mai strict.

În analiza criteriilor anterior enunțate, instanța de apel a reținut că, în ceea ce privește fotografiile care îl reprezintă pe reclamant dezbrăcat/parțial dezbrăcat, acestea au fost făcute cât timp reclamantul era în timpul liber, nu aveau legătură cu serviciul acestuia și nu contribuie la o dezbatere publică, cât timp pozele nu au fost destinate publicului, ci au fost făcute în cadru intim.

Instanța de apel a considerat, în ceea ce privește notorietatea persoanei vizate, că reclamantul se bucură de o notorietate la nivelul comunității locale, având în vedere calitate acestuia de șef de post la postul de poliție Criscior la data difuzării materialului prejudiciabil, iar referitor la obiectul reportajului, a reținut că prezentarea pozelor cu reclamantul dezbrăcat în timpul liber nu ducea la o dezbatere cu privire la comportamentul inadecvat al reclamantului în calitate de polițist.

În acord cu statuările instanței de apel, instanța de recurs apreciază că fotografiile prezentate de recurenți în articolele imputate nu au natura unor subiecte de interes public, general, nu se înscriu în contextul unor dezbateri publice și privesc aspecte ale vieții personale a reclamantului.

Deși limitele criticilor admisibile sunt mai largi în privința unei persoane de notorietate decât în privința unui simplu particular, calitatea de persoană care se bucură de notorietate pe plan local a reclamantului nu conferă terților un drept nelimitat de a-l transforma în obiectul oricăror reportaje sau dezvăluiri, ci după cum a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului, viața intimă, fără relevanță publicului, este la adăpost de orice intruziune nepermisă.

În jurisprudența dată în interpretarea și aplicarea art. 8 din Convenție, CEDO a arătat că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală, iar garanția oferită de acest articol este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, poate aparține vieții private.

Se constată că instanța de apel a decelat, în mod corect, între interesul public și cel privat, motiv pentru care în legătură cu materialul video care îl înfățișa pe reclamant în uniformă de serviciu în ipostaze intime, deși prejudiciabil reputației reclamantului, nu s-a reținut întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale, în vreme ce pentru fotografiile realizate în timpul liber, s-a reținut că nu există un interes public, neavând legătură cu activitățile sale profesionale.

Un al treilea criteriu este reprezentat de comportamentul anterior al persoanei în cauză. În jurisprudența instanței europene, s-a arătat, în acest sens, că este relevant comportamentul persoanei în cauză înainte de difuzarea știrilor sau faptul că informațiile au făcut sau nu obiectul unei difuzări anterioare.

Cu privire la acest criteriu, instanța de apel a reținut că publicarea fotografiilor nu se impunea deoarece, anterior, reclamantul nu s-a remarcat printr-un comportament în care să-și expună viața privată sau prin care să fi dovedit un comportament exhibiționist, de natură a interesa publicul la modul real.

Un alt criteriu enunțat în jurisprudența Curții este cel referitor la conținutul, forma și repercusiunile publicării articolelor, cu privire la care instanța de apel a reținut că forma publicării și conținutul sunt realizate de o manieră profesionistă, cu mijloacele din dotarea postului G., au avut ca și consecință demararea unei anchete interne la nivelul MAI, iar la nivel personal, afectarea serioasă a onoarei, demnității, imaginii și prestigiului reclamantului, care și-a schimbat locul de muncă pentru a nu mai face obiect de discuții printre localnici. S-a mai reținut în hotărârea recurată că pârâtul B. ar fi trebuit să realizeze că fotografiile nu au fost făcute pentru a fi difuzate publicului.

În ce privește susținerea recurenților potrivit căreia, în mod nelegal, a stabilit instanța de apel că fotografiile nu au fost făcute pentru a fi difuzate publicului, se reține că este nefondată, fiind prilej totodată pentru ca Înalta Curte să aducă următoarele precizări cu privire la conținutul dreptului la propria imagine, consacrat de art. 73 C. civ. și respectiv la interdependența acestuia față de dreptul persoanei la demnitate și la reputație.

Prin raportare la conținutul art. 73 C. civ., consacrat dreptului la propria imagine, coroborat cu art. 72 C. civ. ce vizează dreptul la demnitate și cu art. 58 din același act normativ, ce enumeră drepturile personalității, se reține că dreptul la propria imagine este reglementat distinct de dreptul ce protejează demnitatea și reputația, astfel încât dreptul la imagine nu vizează și un sens metaforic, corespunzător modului în care persoana este reflectată în percepția celorlalți, ci vizează exclusiv un sens fizic – dimensiunea materializată a corpului uman.

Din cuprinsul art. 73 alin. (2) din C. civ. reiese că sunt componente ale dreptului la propria imagine atât înfățișarea fizică a persoanei, cât și vocea acestuia, norma de drept intern consacrând posibilitatea oricărei persoane de a interzice ori de a împiedica reproducerea sau utilizarea reproducerii, a oricăreia dintre cele două componente – a înfățișării ori a vocii.

În analiza dreptului la imagine, criteriul recognoscibilității este cel adoptat pe scară largă în jurisprudența europeană, reținându-se că o persoană poate fi identificată chiar fără a-i fi arătate trăsăturile faciale, fiind suficient dacă prietenii persoanei portretizate o pot recunoaște.

Pe de altă parte, atunci când persoana nu este celebră, imaginea trebuie să fie astfel reprodusă încât să permită identificarea neîndoielnică, nefiind suficientă simpla afirmație a persoanei în discuție cum că s-ar recunoaște în respectiva reprezentare.

Înalta Curte reține că încălcarea dreptului la propria imagine se poate concretiza prin două categorii distincte de fapte, respectiv captarea, conservarea și difuzarea imaginii unei persoane și, pe de altă parte, faptele de montaj.

Așadar, intră în facultatea titularului dreptul de a interzice atât captarea imaginii sale, cât și a dreptului de reproducere a acesteia, fără însă a fi necesară exercitarea lor împreună, în practica Curții Europene a Drepturilor Omului reținându-se legitimitatea interzicerii de către o persoană care a fost de acord sau nu s-a opus captării imaginii sale, difuzării sau utilizării în alt scop față de acela pentru care au fost captate.

Acest drept nu este unul absolut, exercițiul său fiind de asemenea supus unor limite, respectiv cele prevăzute de art. 5 C. civ., la care se adaugă unul particular în această materie, constând în consimțământul titularului acordat la captarea, reproducerea și/sau utilizarea imaginii.

Instanța de apel a analizat incidența fiecăreia dintre aceste situații, reținând că, în cauză, nu este aplicabilă prezumția de consimțământ a titularului, materialele nefiind comunicate de titular jurnalistului și nici nu a existat o conduită anterioară a persoanei vizate, de unde să fi rezultat o predilecție spre expunere publică într-o manieră de natura celei surprinse prin fotografiile în discuție.

Înalta Curte reține că difuzarea imaginilor reclamantului în spațiul public, fără acordul acestuia, împrejurări care au fost probate și reținute de către instanța de apel, este de natură să îi producă acestuia prejudicii, astfel încât soluția prin care s-a dispus, alături de înlăturarea imaginilor și plata unor despăgubiri către reclamant, este una judicioasă.

Un alt criteriu criticat în conținutul motivelor de recurs a fost cel privind modalitatea de obținere a informațiilor și veridicitatea acestora, recurenții susținând că toate materialele foto/video erau deja în spațiul public, iar republicarea acestora nu constituie o faptă ilicită.

Înalta Curte reține că instanța de apel a analizat sursa preluării imaginilor, din probatoriul administrat și din poziția procesuală a părților litigante rezultând cu certitudine că nu reclamantul le-a pus la dispoziția pârâților, caz în care ar fi devenit incidentă prezumția acordului reproducerii acestora, instituită de art. 76 C. civ.

Pe de altă parte, raportat la refuzul pârâtului de a indica sursa primirii acestor materiale, cu justificarea protejării surselor, instanța de apel a reținut că materialele au fost prima dată postate pe un cont F. anonim, context în care pârâtul B. era dator să acorde reclamantului un drept la replică efectiv.

Curtea de apel a analizat, în mod corespunzător, apărările pârâților privind refuzul reclamantului de a oferi un punct de vedere prealabil publicării, context în care a reținut că simpla prezentare a pârâtului jurnalist persoană fizică la locul de muncă al reclamantului formulând o solicitare de a discuta cu acesta, fără a-i aduce la cunoștință subiectul articolului și intenția de a publica respectivele materiale, nu răspunde exigențelor stabilite prin Codul deontologic al jurnalistului.

Din perspectiva neexercitării de către reclamant a unui drept la replică ulterior publicării materialelor prejudiciabile, Înalta Curte reține caracterul facultativ al acestuia, acțiunile specifice protejării drepturilor nepatrimoniale putând fi exercitate de partea lezată direct în fața instanței de judecată.

În ceea ce privește referirea recurenților la succesiunea temporală a publicării materialelor prejudiciabile de către pârâți, se reține că aceasta nu este o chestiune de nelegalitate și excedează controlului de legalitate pe care îl poate exercita instanța de recurs în actuala structură a recursului, cale de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motivele de nelegalitate reglementate exhaustive de lege în pct. 1-8 ale art. 488 C. proc. civ.

În plus, instanța de apel a reținut responsabilitatea fiecăruia dintre cei doi pârâți prin raportare la sfera obligațiilor specifice ce le incumbau, de jurnalist și respectiv de editor. Înalta Curte constată analizarea de către instanța de apel a responsabilității pârâtului persoană fizică prin raportare la faptul că acesta a preluat pentru prima dată imaginile prejudiciabile și le-a pus la dispoziția postului de televiziune H. al cărei colaborator era, postul de televiziune a montat într-o manieră profesionistă materialele difuzate, iar ulterior publicării formei finale, acestea au fost preluate și distribuite de recurenți.

În ceea ce privește dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenției, în doctrina drepturilor omului, este unanim admis că acesta nu este unul absolut; paragraful 2 fiind cel care permite restrângerea exercitării acestuia, în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane.

Instanța europeană a subliniat însă, în repetate rânduri, că restricțiile libertății de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 par. 2 al Convenției decât dacă sunt respectate cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2, enunțate și analizate de către instanța de apel, respectiv: să fie prevăzute de lege (noțiune autonomă), lege care trebuie să întrunească anumite calități, respectiv să fie accesibilă și previzibilă; să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de par. 2 al art. 10 al Convenției; să fie necesare într-o societate democratică, adică să corespundă unei nevoi sociale imperioase pentru atingerea acelui scop, respectiv să nu fie arbitrară sau excesivă (Cumpănă și Mazăre contra României, Barb împotriva României, Sabou și Pîrcălab împotriva României).

Acestor condiții, li s-a adăugat, pe cale pretoriană, și cerința proporționalității, văzută ca balans între măsura dispusă de stat și scopul legitim invocat.

Testul de necesitate și proporționalitate impune ca instanța să verifice dacă există un echilibru între ingerința dispusă și valoarea ocrotită și dacă motivele invocate de stat, prin autoritățile sale, sunt suficiente și pertinente pentru a justifica măsura dispusă.

În plus, necesitatea păstrării echilibrului între cele două drepturi aflate în dispută poate impune adoptarea unor măsuri pozitive în măsură să garanteze respectarea efectivă a vieții private mergând până la relațiile interpersonale ale indivizilor implicați (a se vedea în acest sens cauzele Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59.320/00, paragraful 57, si Petrina împotriva României, paragraful 35, hotărârea din 14 octombrie 2008).

Or, în cauza dedusă judecății, ingerința statului în libertatea de exprimare a pârâților a constat în admiterea acțiunii în răspunderea civilă delictuală formulate de reclamant și obligarea acestora la plata unor despăgubiri civile, în cuantum de 1000 euro și la publicarea dispozitivului hotărârii pronunțate de instanța de apel în publicația E., în care au fost publicate și articolele defăimătoare, în considerarea unui veritabil principiu al simetriei.

Această ingerință a fost prevăzută de o lege accesibilă și previzibilă – dispozițiile interne care reglementează răspunderea civilă delictuală; a urmărit un scop legitim – protecția drepturilor invocate de reclamant, și a fost necesară într-o societate democratică, întrucât numai prin intermediul acestei ingerințe echilibrul dintre cele două drepturi aflate în conflict juridic poate fi restabilit, iar protecția drepturilor afirmate de către reclamant poate fi una efectivă.

Tot astfel, ingerința este una proporțională cu scopul legitim, stabilirea unui cuantum de 1000 euro al despăgubirilor morale fiind rezultatul unei aprecieri rezonabile și echitabile, de natură să ofere o anumită satisfacție compensatorie reclamantului, pentru prejudiciul moral suferit, fără a duce în derizoriu faptele săvârșite și prejudiciul produs.

În acest context, ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deși libertatea de exprimare este esențială într-o societate democratică, rațiunile care stau la baza oricărui demers public care ar afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Pentru argumentele expuse, instanța de recurs apreciază că normele interne și convenționale au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, astfel încât nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurenții pârâți.

În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1817 din 25 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții B. și S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1817 din 25 noiembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 noiembrie 2022.