ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3604/2008

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2179/Com/2006 Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantei SC T.H.R.M.N. SA în contradictoriu cu SC A. SRL și a obligat pârâta la plata sumei de 1.060.402.549 lei reprezentând contravaloare locație neachitată în perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002, conform raportului de expertiză contabilă efectuat de expert M.T., 2.378.339.312 lei reprezentând penalități de întârziere pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002 conform aceluiași raport de expertiză și la plata sumei de 74.690.260 lei reprezentând cheltuieli de judecată. A fost respins capătul de cerere referitor la obligarea pârâtei către reclamantă la suma achitată de reclamantă în contul pârâtei ca locație.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că izvorul juridic obligațional dintre părți îl constituie contractul de locație de gestiune din 23 iunie 1993 încheiat între reclamanta SC V. SA ca locator și SC A. SRL în calitate de locatar, prin care reclamanta se obliga a preda pârâtei gestiunea - Complex V.B. - amplasat în stațiunea turistică Venus, în vederea administrării în sistem de locație de gestiune, iar pârâta în calitate de locatar s-a îndatorat a achita contravaloarea taxei de locație și cheltuielile de susținere a activității, la termenele stabilite prin contract.

De asemenea, potrivit clauzei penale (lit. ”j)” alin. (2) din contract, nesocotirea scadenței plății, atrage răspunderea beneficiarei locației sub forma penalităților de 0,3 % pe fiecare zi de întârziere, contractul fiind încheiat pe o perioadă de 15 ani, termenul de încetare al acestuia fiind iunie 2008. Pârâta este îndatorată să execute întocmai obligația de plată a locației pe care și-a asumat-o prin contractul de locație stabilită prin raportul de expertiză, pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002 la suma de 1.060.402.549 lei, fiind fondată și cererea de obligare a pârâtei la plata de penalități de întârziere în aplicarea art. 1069 C. civ. În privința cheltuielilor de judecată, s-a făcut aplicarea art. 274 C. proc.

civ. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A. SRL, arătând că o consideră nelegală și netemeinică. Prin Decizia civilă nr. 26/Com/2008 Curtea de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal, a admis apelul declarat de apelanta - pârâtă SC A. SRL Constanța, s-a schimbat în parte hotărârea atacată în sensul că a obligat pârâta către reclamantă la 778.184.885 lei reprezentând contravaloare locație pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002 și s-au menținut celelalte dispoziții. Pentru a se pronunța astfel instanța a reținut că potrivit expertizei de specialitate efectuate în apel contravaloarea locației pentru anul 2000 este de 213.938.400 lei, pentru anul 2001 este de 262.074.540 lei și pentru anul 2002 este de 302.171.945 lei, în total, suma de 778.184.885 lei inclusiv T.V.A.

și că această contravaloare a fost calculată în conformitate cu Cap. IV „Valoarea contractului” art. 9 alin. (2) din contract. În ce privește penalitățile de întârziere aferente debitului principal, cum acestea au fost calculate în apel prin raportul de expertiză la suma de 237.904 lei, s-a reținut că prin obligarea apelantei la plata acestei sume i s-ar crea o situație defavorabilă în apel, astfel încât au fost menținute dispozițiile din sentința apelată în ce privește plata penalităților de întârziere în cuantumul stabilit de prima instanță, de 2.378.339.312 lei. În ce privește critica referitoare la nesocotirea dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 469/2002, s-a constatat că aceasta este nefondată, având în vedere că dispozițiile acesteia nu se pot aplica retroactiv unui contract încheiat în 1993 și părțile, în ce privește clauza penală, nu au adus modificări acesteia.

În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune pentru sume datorate la 31 decembrie 1999, s-a constatat că și aceasta e rămasă fără obiect având în vedere că expertiza efectuată în apel a stabilit pentru apelanta pârâtă sume datorate ca locație de gestiune pentru anii 2000, 2001 și 2002. În ce privește excepția de prematuritate a acțiunii s-a constatat că legal prima instanță a trecut la judecarea pricinii, întrucât reclamanta a depus la dosar odată cu cererea de chemare în judecată, dovada îndeplinirii condițiilor reglementate de art. 720 1 C. proc. civ. privind încercarea de soluționare a litigiului prin conciliere directă cu cealaltă parte. În ce privește rolul activ al instanței, s-a constatat că, dimpotrivă aceasta a exercitat rol activ în soluționarea cauzei și legal a motivat soluția în raport de cererea de chemare în judecată și probele administrate, pe dispozițiile art. 969 și art. 1073 C. civ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC A. SRL Constanța. În dezvoltarea în fapt a recursului s-a susținut că taxa pe valoarea adăugată nu este datorată de pârâtă; că penalitățile de întârziere nu sunt datorate pentru că suma stabilită de instanță ce reprezintă locația a fost achitată integral în decursul celor trei ani, așa cum rezultă din expertize; că modul de calcul al penalităților de întârziere nu este relevant și nu are legătură cu hotărârea instanței de cuantificare a locației la 778.184.885 lei; că hotărârea este contradictorie și că achitarea de către pârâtă a cheltuielilor de judecată nu se mai justifică întrucât plata sumelor s-a făcut la timp. Recurenta a depus o cerere intitulată „cerere de reformulare a recursului” prin care și-a întemeiat în drept recursul pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc.

civ., solicitând admiterea recursului în sensul constatării că locația în valoare de 77.819 lei pentru anii 2000 - 2002 a fost achitată integral de recurentă în anii respectivi și nu se mai datorează încă odată, că taxa pe valoarea adăugată nu trebuia plătită de recurentă și nici penalitățile de întârziere ca urmare a achitării sumei reprezentând contravaloare locație și în consecință nu sunt datorate nici cheltuielile de judecată. Intimata a depus concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului prin prisma motivelor de recurs și a dispozițiilor legale incidente cauzei se apreciază că instanța de apel a formulat o hotărâre legală și temeinică care nu poate fi reformată prin recursul declarat de pârâtă.

Nu se constată existența cerințelor necesare pentru reținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. întrucât motivarea hotărârii este clară, precisă, se referă la probele administrate în cauză fiind în concordanță cu acestea, răspunde în fapt și în drept la cererile formulate de părți, conducând în mod logic și convingător la soluția din dispozitiv. Recurenta a invocat în drept dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., însă din analizarea criticilor rezultă că raportarea la aceste dispoziții este formală, deoarece ele nu vizează interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății sau natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

Instanța de apel a apreciat corect raportul juridic născut ca urmare a încheierii contractului de locație de gestiune din 23 iunie 1993 și actelor adiționale din 19 aprilie 2001, din 18 mai 2002, pronunțându-se în raport de acestea când a admis apelul pârâtei, neschimbând natura și înțelesul acestuia. Recurenta a invocat afectarea hotărârii atacate de existența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., însă criticile concret formulate privesc doar reținerea greșită a situației de fapt printr-o apreciere necorespunzătoare a probelor. Aceste critici se circumscriu aspectelor de netemeinicie și nu de nelegalitate a hotărârii atacate, situație în care hotărârea nu mai poate fi supusă controlului judiciar din acest punct de vedere.

Chiar și referirile la forța probantă ce trebuie acordată unor probe se circumscriu aspectelor de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a hotărârii atacate. Reținând că pârâta nu și-a îndeplinit obligația de a plăti contravaloarea locației de gestiune calculată în conformitate cu art. 9 alin. (2) din contract și că părțile au prevăzut răspunderea beneficiarei locației sub forma penalităților de întârziere, instanța a aplicat corect dispozițiile art. 969, 1073 C. civ., art. 46 C. com., art. 1066 C. civ. când a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 778.184.885 lei reprezentând contravaloare locație pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002 stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, menținând celelalte dispoziții cu privire la penalitățile de întârziere acordate și la cheltuielile de judecată.

Critica recurentei ce vizează obligarea greșită la T.V.A.-ul aferent este formulată pentru prima dată în recurs, astfel că această critică nu poate fi analizată în recurs „omisso medio”. Pentru cele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ. Înalta Curte urmează a respinge recursul pârâtei ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC A. SRL Constanța împotriva Deciziei nr. 26/Com din 11 februarie 2008 a Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 decembrie 2008.