ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3163/2010

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, prin decizia nr. 3604, din 2 decembrie 2008, pronunțată în

dosarul nr. 3387/36/2006, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta

SC A. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 26/ COM din 11 februarie 2008 a

Curții de Apel Constanța, secția comercială, maritimă și fluvială, contencios

administrativ și fiscal.

La data de 10 mai 2010, pârâta SC A.

SRL Constanța a formulat contestație în anulare împotriva acestei decizii, în

contradictoriu cu intimata SC T.H.R. Eforie Nord, motivele contestației fiind

depuse în termen, la aceeași dată, și întemeiate pe dispozițiile art. 318 teza

I C. proc. civ., solicitând admiterea contestației, anularea hotărârii atacate

și reluarea judecății de la cel mai vechi act de procedură efectuat, în vederea

pronunțării unei noi hotărâri neviciate.

În motivare, contestatoarea a

arătat, în esență, că dezlegarea dată este rezultatul unor greșeli materiale,

documentul de care se face vorbire, mai precis, expertiza, se află la dosar,

dar se ajunge la concluzia că sumele datorate pentru perioada 2000 - 2002 mai

trebuie achitate odată, lucru contrar tuturor expertizelor din dosar, nu numai

a ultimei expertize. Dacă judecata s-a făcut conform expertizei, așa cum reiese

din întreaga motivație, nicăieri din expertiză nu reiese că această sumă nu a

fost achitată.

Valoarea de 778.184.885 lei,

inclusiv TVA, reprezintă valoarea totală a locației datorate de SC A. către

SC T.H.R., aferentă perioadei 2000 -

2002, iar suma a fost achitată de către SC A. La acea dată, suma achitată de SC

Al. se ridică la suma de 930.686.652 lei vechi; suma achitată este mai mare

decât suma reală datorată.

Deci s-a confundat cerința SC T.H.R.

(diferența neachitată), cum a fost solicitată la Tribunalul Constanța, cu

obiectivul acceptat de expertiza Curții de Apel, care este altul categoric, și

anume, stabilirea corectă a locației pentru cei trei ani (

2000 - 2002). Confundarea acestor

elemente a dat suma de erori din judecata finală.

Evident, confuziile de elemente (locația

cu diferența de locație), ca și penalitățile datorate altor sume decât cele

acceptate chiar de instanță, au dat și rezoluția hotărârii viciată.

Deși este o eroare de fond, ea se

datorează nu unei greșeli de judecată, ci unei confuzii materiale importante,

dar, de fapt, involuntare, o simplă confuzie.

La data de 29 septembrie 2010,

contestatoarea SC A. SRL Constanța a depus precizări la dosar, prin care a

solicitat desființarea hotărârii nu pentru că fondul pricinii nu a fost corect

soluționat, ci pentru că instanța a comis erori materiale, prevederile art. 318

alin. (1) teza 1 fiind aplicabile doar atunci când greșeala materială e

evidentă și săvârșită datorită omiterii sau confundării unor elemente sau date

materiale importante din dosarul cauzei.

Prima eroare supusă analizei e

confundarea obiectivelor stabilite pentru fiecare instanță: s-a pus semnul egal

între două obiective numai aparent asemănătoare: la Tribunal, primul obiectiv a

fost stabilirea contravalorii locației neachitate în perioada 2000 - 2002, iar

la Curtea de Apel, s-a stabilit în sarcina expertului „Stabilirea valorii

corecte a locației pentru perioada 2000 - 2002”.

Un al doilea motiv, invocat în

temeiul art. 318, este acela că instanța a omis să cerceteze un aspect capabil

de modificare a hotărârii, aspect care apare în concluziile scrise și depuse la

Curtea de Apel (termen de pronunțare 31 august 2008, pag.2) aflat la dosarul

cauzei la pagina ce face referire la pretinderea și de T.V.A. aferent

solicitărilor sale, mai mult, solicitarea și de penalități aferente acestei

taxe. Acest aspect nu a fost pus în discuție și a fost criticat că l-ar fi adus

prima dată în discuție în fața instanței de recurs, lucru inexact, dovedit prin

înscrisul de care se face vorbire mai sus.

Contestația în anulare, astfel

formulată, motivată și precizată, va fi respinsă, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Contestația în anulare, cale

extraordinară de atac, de retractare, este deschisă exclusiv pentru situațiile

prevăzute de art. 317 – art. 318 C. proc. civ., iar nu pentru greșita apreciere

a probelor sau aplicare a legii, care sunt motive de reformare a hotărârii,

posibilă doar în recurs, și nu în contestația în anulare.

Contestația în anulare

îmbracă două forme: contestația în

anulare obișnuită sau de drept comun (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în

anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

Contestația în anulare specială

poate fi exercitată pentru două motive, prevăzute de art. 318 C. proc. civ.:

1) dezlegarea dată prin hotărârea

instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale;

2) respingând recursul sau

admițându-l în parte, instanța a omis din greșeală să cerceteze vreunul din

motivele de modificare sau de casare.

Potrivit dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ., „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație

când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța,

respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să

cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare”.

Prima ipoteză din art. 318 C. proc.

civ., are în vedere greșeli materiale evidente, în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, pe această cale neputând fi remediate greșeli

de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de soluționare a unei anumite

cereri sau de interpretare a unor dispoziții legale.

În sensul textului art. 318 C. proc.

civ., „greșeală materială” înseamnă greșeală de ordin procedural, de o asemenea

gravitate încât a avut drept consecință darea unei soluții greșite. Cu alte

cuvinte, trebuie să fie vorba despre acea greșeală pe care o comite instanța

prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care

determină soluția pronunțată.

Legea are în vedere greșeli

materiale cu caracter procedural care au dus la pronunțarea unei soluții

eronate. În această categorie intră greșeli comise prin confundarea unor date

esențiale ale dosarului cauzei. Prin urmare, greșelile instanței de recurs,

care deschid calea contestației în anulare, sunt greșeli de fapt, și nu greșeli

de judecată, de apreciere a probelor ori de interpretare a dispozițiilor

legale.

Greșeala materială poate consta în

neobservarea de către instanță a unui înscris sau unei probe cu privire la care

nu s-a făcut nicio judecată. Când însă instanța a cunoscut existența și

conținutul actului sau probei respective și a făcut asupra lui o apreciere, nu

mai poate fi vorba de o greșeală materială, în sensul legii, ci, eventual, de o

greșeală de fond, de o pretinsă eroare de apreciere a respectivului înscris sau

respectivei probe, datorită căruia starea de fapt reținută de instanță ar fi

neconformă realității, împrejurare care nu poate fi valorificată pe calea

contestației în anulare și care nu se poate îndrepta de aceeași instanță prin

retractarea propriei sale hotărâri, ci numai de către instanțele de control

judiciar, în cadrul căilor de atac prevăzute de lege.

În contestația în anulare de față,

motivul invocat de contestatoarea SC A. SRL Constanța, în sensul că instanța de

recurs a comis erori materiale prin confundarea obiectivelor stabilite pentru

efectuarea expertizei tehnice încuviințate în cauză, iar confundarea acestor

elemente a dat suma de erori din judecata finală, nu poate fi reținut de către instanță,

acest motiv fiind neîntemeiat.

Se constată, astfel, că, în speță,

prin motivul formulat în susținerea contestației în anulare, așa cum acesta a

fost dezvoltat în scris, contestatoarea SC A. SRL Constanța nu invocă o

greșeală materială, adică o eroare evidentă, legată de aspectele formale ale

judecății în recurs, ci critică modul în care instanța a apreciat o anumită

probă administrată în cauză, și anume, raportul de expertiză tehnică efectuat

în apel, privind contravaloarea locației pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31

decembrie 2002.

Faptul că instanța de recurs,

analizând motivul de recurs privind suma reprezentând contravaloare locație

pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002, a apreciat că această sumă

este cea stabilită prin raportul de expertiză efectuat în apel, nu reprezintă o

eroare materială, ci ar putea constitui, eventual, una de judecată, a cărei

analizare și remediere nu este posibilă pe calea de atac extraordinară a

contestației în anulare.

O greșeală în aprecierea probelor, datorită

căreia situația de fapt reținută de instanță ar fi eronată, este o greșeală de

fond, de apreciere a probelor, ce nu poate fi valorificată pe calea

contestației în anulare.

Dacă, așa cum susține

contestatoarea, instanța de recurs a reținut greșit suma stabilită prin

raportul de expertiză efectuat în apel, această greșeală nu ar putea fi

constatată și nici remediată pe calea extraordinară de atac a contestației în

anulare, deoarece nu ar putea fi calificată ca fiind o greșeală materială, ci o

greșeală în interpretarea probelor și reținerea situației de fapt.

Pe de altă parte, o atare greșeală

nu ar fi nici determinantă în pronunțarea soluției, deoarece legalitatea

dispoziției de obligare a pârâtei către reclamantă la plata contravalorii

locației de gestiune pentru perioada 1 ianuarie 2000 - 31 decembrie 2002, a

fost dedusă de către instanță nu din raportul de expertiză, ci din

neîndeplinirea de către pârâtă a acestei obligații, raportat la art. 9 alin.

(2) din contract.

Cât privește cel de-al

doilea motiv de contestație în

anulare, formulat prin precizările depuse la dosar, și întemeiat pe

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., instanța constată că

și acesta este nefondat.

Astfel, pentru ca o contestație în

anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., trebuie

îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze

vreunul din motivele de casare și această omisiune să se fi produs din

greșeală; așadar, această a doua teză a art. 318 C. proc. civ., are în vedere

numai omisiunea de a examina unul din motivele de casare prevăzute de art. 304 C.

proc. civ.

Dacă instanța de recurs a analizat

însă complet motivul de recurs, neînsușirea lui nu constituie motiv de

contestație. Aceasta este, de altfel, și situația reținută în speța de față,

din analiza hotărârii contestate reieșind că au fost cercetate și s-a răspuns

la toate motivele de recurs formulate de SC A. SRL Constanța, astfel încât nu

se poate aprecia că instanța de recurs a omis să cerceteze vreunul sau mai

multe dintre aceste motive.

De asemenea, apare drept nefondată

și susținerea contestatoarei în sensul că instanța de recurs nu a avut în

vedere toate argumentele aduse în susținerea recursului, căci, așa cum se poate

observa, acestea au fost examinate laolaltă, în ansamblu, și, chiar dacă la

unele se răspunde doar implicit și nu apar a fi analizate în mod distinct,

aceasta nu constituie temei al unei contestații în anulare, instanța de recurs

putând analiza în mod global argumentele aduse în susținerea recursului.

Împrejurarea că instanța de recurs

nu ar fi făcut nicio apreciere asupra cauzei în ce privește pretinderea de

T.V.A. și de penalități aferente acestei taxe și că nu ar fi

analizat recursul prin această

prismă, este nefondată, din cuprinsul deciziei contestate rezultând că instanța

a analizat recursul formulat, inclusiv cu privire la acest motiv, astfel încât

nu se constituie în motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza

a II-a C. proc. civ.

Mai mult, instanța de recurs nu este

obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care instituie

motivul de casare sau de modificare, ci poate să le analizeze global, printr-un

raționament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat

esențial, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmație a

recurentei nu deschide calea contestației în anulare.

Prin urmare, se reține că, prin

contestația promovată, contestatoarea invocă un motiv care nu poate fi

valorificat pe calea extraordinară de atac a contestației în anulare, și că nu

s-a constatat nicio greșeală sau omisiune din partea instanței de recurs,

aceasta cercetând complet toate motivele de recurs invocate de pârâta SC A. SRL

Constanța, astfel încât, în cauză, nu este întrunită niciuna din condițiile

prevăzute de art. 318 C. proc. civ., care fundamentează admisibilitatea

contestației în anulare.

Față de cele de mai sus, Înalta

Curte urmează ca, în temeiul art. 318 – art. 320 C. proc. civ., să respingă

contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de contestatoarea SC A. SRL Constanța împotriva deciziei nr. 3604 din

2 decembrie 2008, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială,

în dosarul nr. 3387/36/2006, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi

6

octombrie 2010.