ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 507/2004

Asupra

recursului de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.4556/1999 la data de

8 iunie 1999, reclamanta S.C. V. S.A.  a chemat în judecată pârâtele S.C. P.T.

S.R.L. și  M.C., pentru a fi obligate în solidar la plata sumelor de 34.982.500

lei contravaloare locație de gestiune pentru perioada aprilie 1998- septembrie

1998, suma de 15.823.274 lei penalități de întârziere de 0,5% pe zi, calculate

conform contractului de locație, cu cheltuieli de judecată.

Prin

sentința nr.863 din 9 septembrie 1999, Tribunalul Prahova a admis acțiunea în

pretenții formulată de reclamanta S.C. V. S.A. și pe cale de consecință a

obligat în solidar unitatea pârâtă și pârâta M.C la plata sumelor, astfel cum

au fost solicitate.

Pentru

a se pronunța astfel, instanța a reținut că atât contractul de locațiune

nr.9/1991 cât și actele adiționale anuale sunt încheiate cu S.C. P.T. S.R.L.

dar și cu asociata unică M.C., care răspunde alături de societate în solidar,

pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, respectiv plata locației de

gestiune.

Întrucât

pârâtele sunt în culpă contractuală în baza art. 969, 1020 și urm. 1088 C. civ.

raportat la art. 43 C. com. vor fi obligate să plătească și penalitățile de

întârziere, în procent de 0,5% pe zi de întârziere.

Stabilind

culpa pârâtelor, instanța a făcut și aplicațiunea art. 274 C. proc. civ.,

acordând cheltuieli de judecată în sumă de 3.247.228 lei taxe timbru.

Împotriva

acestei sentințe a declarat apel pârâta M.C., criticând-o pentru netemeinicie

și nelegalitate.

Curtea

de Apel Ploiești, prin decizia nr.17 din 17 iunie 2003 a respins ca nefondat

apelul.

Instanța

de judecată a încuviințat în această fază devolutivă a cauzei, efectuarea unei

expertize contabile, la cererea apelantei pârâte care să stabilească

obligațiile părților izvorâte din contractul de locație de gestiune, modificat

anual prin acte adiționale.

Potrivit

concluziilor din acest raport, expertul a stabilit că pârâta datorează

intimatei reclamante suma de 4.293.000 lei diferență locație de gestiune neachitată

și suma de 12.896.045 lei penalități de întârziere de 0,25% pe zi, cu

precizarea că în anul 1998 pârâta a achitat reclamantei penalități în plus de

29.132.905 lei.

Intimata

reclamantă a formulat obiecțiuni la acest raport, la care expertul a răspuns

printr-o „completare”, stabilind că suma datorată de locatara pârâtă este de

43.111.532 lei rate locație neachitate și suma de 119.621.900 lei penalități de

întârziere aferente acestor rate, în perioada septembrie 1998- mai 1999.

Intimata

reclamantă a arătat că înțelege să nu solicite sumele stabilite prin

completarea la raport, având în vedere că sunt mai mari decât cele pretinse și

acordate de instanța de fond.

Curtea

de Apel, luând act de precizarea reclamantei, a păstrat sentința atacată și a

respins critica formulată în apel privind obligarea pârâtei apelante la plata

locației.

A

respins și critica referitoare la răspunderea în solidar cu societatea a

persoanei fizice asociată, cu motivarea că în cauză operează prevederile art.42

C. com.

La data

de 2 iulie 2003, pârâtele M.C. și S.C. P.T. S.R.L au declarat recurs împotriva

deciziei pronunțate în apel, cu respectarea termenelor prevăzute de art.301 și

303 C. proc. civ.

Recurentele

și-au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct.6,7,8,9 și 10 C. proc.

civ.

În

dezvoltarea pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurentele au arătat că acțiunea

privește perioada locației de gestiune și penalitățile aferente lunilor

aprilie-septembrie 1998-1999, iar prin sentința nr.863/9 septembrie 1999 s-a

reținut perioada aprilie-septembrie 1998, necontestată, rezultând astfel că în

mod greșit expertul a stabilit o sumă în sarcina recurentelor mai mare, în

propria cale de atac.

În

temeiul pct. 7 al art. 304 C. proc. civ., recurentele pârâte critică decizia

atacată în sensul motivării insuficiente și raportată doar la partea

completatoare a raportului de expertiză, care excede perioada cu care de fapt a

fost investită instanța a soluționa pretențiile, cu ignorarea susținerilor

orale și a notelor scrise depuse la dosar de către acestea, cu referire la

rezilierea contractului și părăsirea spațiului în litigiu.

Critica

formulată în temeiul pct. 8 și 9 al art. 304 C. proc. civ. privește greșita

obligare în solidar a persoanei fizice-asociat al firmei, alături de aceasta,

întrucât natura contractului de locație de gestiune este civilă și nu

comercială, nefăcându-se aplicarea în cauză a prevederilor art. 42 C. com.

Ultima

critică, cea formulată potrivit pct. 10 al aceluiași articol se referă la

nepronunțarea instanței asupra mijloacelor de probă depuse la dosar de către

pârâte, respectiv facturile și chitanțele prin care s-a făcut dovada achitării

datoriei, coroborate cu concluziile în primă formă ale raportului de expertiză,

care stabilesc aceeași situație de fapt.

Pentru

aceste motive, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor

hotărâri iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de

judecată, în toate fazele procesuale.

Recursul

nu este fondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în

continuare.

Din

examinarea legalității și temeiniciei deciziei recurate, prin prisma motivelor

de recurs formulate de pârâta persoană fizică în calitate de administrator al

societății S.C. P.T. S.R.L. cât și de această societate, Curtea reține că între

reclamanta S.C. V. S.R.L. și soțul apelantei pârâte s-a încheiat un contract de

locație de gestiune nr.9/1991, modificat prin actele adiționale nr.621/29

octombrie 1998 și nr.293/22 aprilie 1999, cu privire la perioada locațiunii și

respectiv până la data de 31 decembrie 1999, la cuantumul locațiunii și al

penalităților, diferențiat pe numărul de zile întârziere la plată al ratelor.

La

cererea pârâtei persoană fizică, în faza de apel, dat fiind caracterul

devolutiv al acestei căi de atac, s-a efectuat o expertiză, ale cărei concluzii

au fost contestate în mod expres de reclamantă, prin obiecțiunile depuse,

criticându-se modul de calcul, atât al ratelor locației cât și cuantumul greșit

al procentului de penalități.

Apelanta

pârâtă, prin apărător, s-a opus refacerii expertizei în funcție de aceste

obiecțiuni, considerând concluziile expertului corecte, în raport de actele

examinate.

Instanța de judecată, în mod

corect a încuviințat reclamantei cererea ca expertul să răspundă la aceste obiecțiuni,

câtă vreme se impunea lămurirea stării de fapt dedusă judecății. După

prezentarea completării raportului de expertiză, instanța de apel, prin

încheierea din 20 mai 2003 a acordat termen pentru ca părțile să ia cunoștință

la răspunsul expertului la obiecțiuni.

Pentru

termenul acordat în acest sens, la 10 iunie 2003, pârâta, prin apărător,

prezentă la dezbateri a depus concluzii scrise, pe fondul apelului, criticând

printre altele și completarea la raport.

Așa cum

reiese din încheierea de ședință din 10 iunie 2003, ambele părți prezente, prin

reprezentanți au arătat că nu au alte cereri de formulat, reclamanta declarând

că nu înțelege să mai solicite sumele din raportul de expertiză, regăsite în

completare, ci menținerea soluției pronunțate la fond.

În

acest context, pârâta, neformulând o cerere de probe cu contraexpertiză sau

obiecțiuni exprese, prin înscris separat, din care să rezulte ce anume contestă

din concluziile expertului completate, ci doar depunând concluzii scrise pe

fondul apelului, nu este îndreptățită a le formula în calea de atac a

recursului, dat fiind împrejurarea că instanța de apel a acordat un termen

anume pentru a fi eventual infirmate, expres și la obiect, cu documente

corespunzătoare. Mărginindu-se a susține primul raport de expertiză și a nu

contesta noile documente avute în vedere de expert cu prilejul completării

raportului, pârâta a recunoscut cel puțin sumele la care a fost obligată la

fond, aceasta și ca urmare a declarației exprese făcută de reclamantă în

ședință și consemnată ca atare.

De

altfel, societatea S.C. P.T. S.R.L. nici nu a declarat apel împotriva sentinței

nr.863/9 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul Prahova, astfel că, făcând

aplicarea principiului „omissio medio” criticile acesteia nu pot fi examinate

în recurs.

Pe de

altă parte, din examinarea motivelor de recurs, Curtea reține că pârâtei nu i

s-a agravat situația în propria cale de atac, apelul menținând soluția

pronunțată la fond (critica de la pct.6), motivarea soluției nu s-a dat în

raport de completarea la raportul de expertiză dimpotrivă, s-a reținut corect

că nu putea fi obligată la mai mult decât s-a cerut (pct.7) solidaritatea a

fost legal apreciată, în raport de prevederile art. 42 C. com., raporturile

dintre părți fiind de natură comercială și nu civilă (pct.8 și pct.9) iar în

ceea ce privește pct.10 dezvoltat de pârâtă, „completarea” expertizei nu a fost

contestată expres, pe cale de probă, ci în note scrise pe fondul apelului.

Pentru

toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc. civ., va

respinge recursul declarat de pârâtele M.C. și S.C. P.T. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâtele M.C. și S.C. P.T. S.R.L.  împotriva deciziei

nr.17 din 17 iunie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția

comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțata

în ședință publică, astăzi 10 februarie 2004.