ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 507/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr.4556/1999 la data de 8 iunie 1999, reclamanta S.C. V. S.A. a chemat în judecată pârâtele S.C. P.T. S.R.L. și M.C., pentru a fi obligate în solidar la plata sumelor de 34.982.500 lei contravaloare locație de gestiune pentru perioada aprilie 1998- septembrie 1998, suma de 15.823.274 lei penalități de întârziere de 0,5% pe zi, calculate conform contractului de locație, cu cheltuieli de judecată. Prin sentința nr.863 din 9 septembrie 1999, Tribunalul Prahova a admis acțiunea în pretenții formulată de reclamanta S.C. V. S.A. și pe cale de consecință a obligat în solidar unitatea pârâtă și pârâta M.C la plata sumelor, astfel cum au fost solicitate.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut că atât contractul de locațiune nr.9/1991 cât și actele adiționale anuale sunt încheiate cu S.C. P.T. S.R.L. dar și cu asociata unică M.C., care răspunde alături de societate în solidar, pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale, respectiv plata locației de gestiune. Întrucât pârâtele sunt în culpă contractuală în baza art. 969, 1020 și urm. 1088 C. civ. raportat la art. 43 C. com. vor fi obligate să plătească și penalitățile de întârziere, în procent de 0,5% pe zi de întârziere. Stabilind culpa pârâtelor, instanța a făcut și aplicațiunea art. 274 C. proc. civ., acordând cheltuieli de judecată în sumă de 3.247.228 lei taxe timbru. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta M.C., criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate.

Curtea de Apel Ploiești, prin decizia nr.17 din 17 iunie 2003 a respins ca nefondat apelul. Instanța de judecată a încuviințat în această fază devolutivă a cauzei, efectuarea unei expertize contabile, la cererea apelantei pârâte care să stabilească obligațiile părților izvorâte din contractul de locație de gestiune, modificat anual prin acte adiționale. Potrivit concluziilor din acest raport, expertul a stabilit că pârâta datorează intimatei reclamante suma de 4.293.000 lei diferență locație de gestiune neachitată și suma de 12.896.045 lei penalități de întârziere de 0,25% pe zi, cu precizarea că în anul 1998 pârâta a achitat reclamantei penalități în plus de 29.132.905 lei.

Intimata reclamantă a formulat obiecțiuni la acest raport, la care expertul a răspuns printr-o „completare”, stabilind că suma datorată de locatara pârâtă este de 43.111.532 lei rate locație neachitate și suma de 119.621.900 lei penalități de întârziere aferente acestor rate, în perioada septembrie 1998- mai 1999. Intimata reclamantă a arătat că înțelege să nu solicite sumele stabilite prin completarea la raport, având în vedere că sunt mai mari decât cele pretinse și acordate de instanța de fond. Curtea de Apel, luând act de precizarea reclamantei, a păstrat sentința atacată și a respins critica formulată în apel privind obligarea pârâtei apelante la plata locației. A respins și critica referitoare la răspunderea în solidar cu societatea a persoanei fizice asociată, cu motivarea că în cauză operează prevederile art.42 C. com.

La data de 2 iulie 2003, pârâtele M.C. și S.C. P.T. S.R.L au declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel, cu respectarea termenelor prevăzute de art.301 și 303 C. proc. civ. Recurentele și-au întemeiat recursul pe prevederile art. 304 pct.6,7,8,9 și 10 C. proc. civ. În dezvoltarea pct. 6 al art. 304 C. proc. civ., recurentele au arătat că acțiunea privește perioada locației de gestiune și penalitățile aferente lunilor aprilie-septembrie 1998-1999, iar prin sentința nr.863/9 septembrie 1999 s-a reținut perioada aprilie-septembrie 1998, necontestată, rezultând astfel că în mod greșit expertul a stabilit o sumă în sarcina recurentelor mai mare, în propria cale de atac. În temeiul pct. 7 al art. 304 C. proc.

civ., recurentele pârâte critică decizia atacată în sensul motivării insuficiente și raportată doar la partea completatoare a raportului de expertiză, care excede perioada cu care de fapt a fost investită instanța a soluționa pretențiile, cu ignorarea susținerilor orale și a notelor scrise depuse la dosar de către acestea, cu referire la rezilierea contractului și părăsirea spațiului în litigiu. Critica formulată în temeiul pct. 8 și 9 al art. 304 C. proc. civ. privește greșita obligare în solidar a persoanei fizice-asociat al firmei, alături de aceasta, întrucât natura contractului de locație de gestiune este civilă și nu comercială, nefăcându-se aplicarea în cauză a prevederilor art. 42 C. com.

Ultima critică, cea formulată potrivit pct. 10 al aceluiași articol se referă la nepronunțarea instanței asupra mijloacelor de probă depuse la dosar de către pârâte, respectiv facturile și chitanțele prin care s-a făcut dovada achitării datoriei, coroborate cu concluziile în primă formă ale raportului de expertiză, care stabilesc aceeași situație de fapt. Pentru aceste motive, recurentele au solicitat admiterea recursului, casarea ambelor hotărâri iar pe fond respingerea acțiunii reclamantei, cu cheltuieli de judecată, în toate fazele procesuale. Recursul nu este fondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din examinarea legalității și temeiniciei deciziei recurate, prin prisma motivelor de recurs formulate de pârâta persoană fizică în calitate de administrator al societății S.C.

P.T. S.R.L. cât și de această societate, Curtea reține că între reclamanta S.C. V. S.R.L. și soțul apelantei pârâte s-a încheiat un contract de locație de gestiune nr.9/1991, modificat prin actele adiționale nr.621/29 octombrie 1998 și nr.293/22 aprilie 1999, cu privire la perioada locațiunii și respectiv până la data de 31 decembrie 1999, la cuantumul locațiunii și al penalităților, diferențiat pe numărul de zile întârziere la plată al ratelor. La cererea pârâtei persoană fizică, în faza de apel, dat fiind caracterul devolutiv al acestei căi de atac, s-a efectuat o expertiză, ale cărei concluzii au fost contestate în mod expres de reclamantă, prin obiecțiunile depuse, criticându-se modul de calcul, atât al ratelor locației cât și cuantumul greșit al procentului de penalități.

Apelanta pârâtă, prin apărător, s-a opus refacerii expertizei în funcție de aceste obiecțiuni, considerând concluziile expertului corecte, în raport de actele examinate. Instanța de judecată, în mod corect a încuviințat reclamantei cererea ca expertul să răspundă la aceste obiecțiuni, câtă vreme se impunea lămurirea stării de fapt dedusă judecății. După prezentarea completării raportului de expertiză, instanța de apel, prin încheierea din 20 mai 2003 a acordat termen pentru ca părțile să ia cunoștință la răspunsul expertului la obiecțiuni. Pentru termenul acordat în acest sens, la 10 iunie 2003, pârâta, prin apărător, prezentă la dezbateri a depus concluzii scrise, pe fondul apelului, criticând printre altele și completarea la raport.

Așa cum reiese din încheierea de ședință din 10 iunie 2003, ambele părți prezente, prin reprezentanți au arătat că nu au alte cereri de formulat, reclamanta declarând că nu înțelege să mai solicite sumele din raportul de expertiză, regăsite în completare, ci menținerea soluției pronunțate la fond. În acest context, pârâta, neformulând o cerere de probe cu contraexpertiză sau obiecțiuni exprese, prin înscris separat, din care să rezulte ce anume contestă din concluziile expertului completate, ci doar depunând concluzii scrise pe fondul apelului, nu este îndreptățită a le formula în calea de atac a recursului, dat fiind împrejurarea că instanța de apel a acordat un termen anume pentru a fi eventual infirmate, expres și la obiect, cu documente corespunzătoare.

Mărginindu-se a susține primul raport de expertiză și a nu contesta noile documente avute în vedere de expert cu prilejul completării raportului, pârâta a recunoscut cel puțin sumele la care a fost obligată la fond, aceasta și ca urmare a declarației exprese făcută de reclamantă în ședință și consemnată ca atare. De altfel, societatea S.C. P.T. S.R.L. nici nu a declarat apel împotriva sentinței nr.863/9 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul Prahova, astfel că, făcând aplicarea principiului „omissio medio” criticile acesteia nu pot fi examinate în recurs.

Pe de altă parte, din examinarea motivelor de recurs, Curtea reține că pârâtei nu i s-a agravat situația în propria cale de atac, apelul menținând soluția pronunțată la fond (critica de la pct.6), motivarea soluției nu s-a dat în raport de completarea la raportul de expertiză dimpotrivă, s-a reținut corect că nu putea fi obligată la mai mult decât s-a cerut (pct.7) solidaritatea a fost legal apreciată, în raport de prevederile art. 42 C. com., raporturile dintre părți fiind de natură comercială și nu civilă (pct.8 și pct.9) iar în ceea ce privește pct.10 dezvoltat de pârâtă, „completarea” expertizei nu a fost contestată expres, pe cale de probă, ci în note scrise pe fondul apelului. Pentru toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art. 312 teza 2 C. proc.

civ., va respinge recursul declarat de pârâtele M.C. și S.C. P.T. S.R.L., ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâtele M.C. și S.C. P.T. S.R.L. împotriva deciziei nr.17 din 17 iunie 2003, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 10 februarie 2004.