ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3797/2005

Deliberând asupra recursului de

față;

Reclamanta SC V. SA a solicitat

obligarea pârâtei SC R.I. SRL la plata sumei de 233.089.536 lei contravaloare

locație și penalități, constatarea ca reziliat a contractului de locație de

gestiune cât și evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, R.V.V.M.

Motivându-și acțiunea, reclamanta

arată că a încheiat cu pârâta contractul cu valabilitate până în anul 2003,

având ca obiect locația de gestiune, asupra R.V.V.M., activ compus din

restaurant și spații de cazare, iar la data de 31 mai 1999 acest activ a fost

vândut la licitație și în contractul de vânzare a fost inserată clauza privind

opozabilitatea contractului față de acel proprietar.

Vânzarea a fost reziliată și activul

a reintrat în proprietatea sa din data de 6 iunie 2000, conform procesului

verbal de punere în posesie al executorului judecătoresc, iar de la acea dată contra-valoarea

locației urma a se plăti reclamantei.

Întrucât partea de cazare a fost

demolată iar restaurantul a rămas în folosința pârâtei care refuză să plătească

contra-valoarea locației se cer și penalități de întârziere conform actelor

adiționale de 0,5 % pentru primele 10 zile, 1 % următoarele 20 de zile și 1,5 %

peste 30 de zile.

Tribunalul Prahova, prin sentința nr.

2859 din 16 septembrie 2003 a respins acțiunea reclamantei reținând că aceasta

nu a făcut dovada că a asigurat pârâtei folosința spațiului luat în locație de

gestiune, iar pârâta era în drept să se prevaleze de excepția de neexecutare a

contractului conform dispozițiilor art. 1421 și art. 1429 C. civ.

Nici rezilierea contractului pentru

neexecutarea culpabilă a unei obligații de către pârâtă nu a fost acceptată

nedovedindu-se existența vreunei culpe a pârâtei.

În privința evacuării pârâtei din

spațiu s-a constatat că pârâta nu se mai află în imobil, situație recunoscută

de reclamantă.

Sentința a fost atacată cu apel de

către reclamantă.

Se susține că se datora plata

chiriei numai pentru restaurant, în raport cu rata inflației conform actelor

adiționale respectiv 217.519.290 lei locație pentru perioada 6 iunie 2000 – 31

decembrie 2002 și 1.277.720.806 lei penalități de întârziere contractuale,

astfel cum rezultă din expertiza contabilă efectuată în cauză.

Curtea de Apel Ploiești, prin

decizia comercială nr. 42 din 20 ianuarie 2004 a respins ca nefondat apelul

reclamantei reținând că părțile s-au mai judecat într-o altă cauză, soluționată

prin sentința nr. 510 din 22 februarie 2002, rămasă irevocabilă și reclamanta a

fost obligată, în solidar cu alți pârâți, la plata contravalorii lipsei de

folosință a activului R.V.V.M. Bușteni, pe perioada 1 iunie 1999 – 31 iulie

2001.

În aceste condiții, întrucât

reclamata nu a asigurat pârâtei folosința activului, inclusiv a restaurantului,

ea nu poate pretinde chirie și penalități de întârziere.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanta invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se susține că, în mod greșit a fost

respinsă acțiunea întrucât pârâta nu a plătit locația dar nici nu a eliberat

spațiul astfel că se cuvenea și actualizarea sumei cu inflația ca și

penalitățile, iar pentru neîndeplinirea obligației de plată trebuiau admise și

capetele de cerere privind rezilierea contractului și evacuarea.

Se mai arată că sentința nr. 510/2002

a constatat doar lipsa de folosință pentru partea de cazare dar nu și pentru

restaurant; pârâta nu a dovedit că a predat spațiul după data de 6 iunie 2000

când executorul judecătoresc consemnează declarația expresă a pârâtei că „se

află acolo în baza contactului”.

Recurenta susține că pârâta,

folosind restaurantul, în perioada 6 iunie 2000 și până la sfârșitul

contractului, datorează locația în cuantumul negociat prin ultimul act

adițional și sunt aplicabile toate clauzele contractului, inclusiv clauza

penală și pe perioada relocațiunii tacite.

Recursul este nefondat pentru

următoarele motive:

Nici unul din motivele de

nelegalitate invocate formal de recurentă nu se regăsește în criticile pe care

aceasta le face deciziei atacate.

Astfel art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății care are ca

rezultat schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al

acestuia.

În motivele de recurs reclamanta

face doar critici cu privire la situația de fapt și la aprecierea probelor

referindu-se la neplata locației, neeliberarea spațiului, întinderea

pretențiilor sale dar nu se motivează în ce mod ar fi interpretat eronat

instanțele actul juridic dedus judecății care este contractul de locațiune.

Nici motivul prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ. nu se regăsește în criticile din motivele de recurs pentru că

nu este indicat nici un text de lege sau vreun articol din contractul părților

care a fost încălcat sau interpretat greșit.

Referințele cu privire la

îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor contractului de locațiune sunt

făcute tot din perspectiva analizei probelor și a temeiniciei aprecierii

acestora de către instanțe.

De fapt esența criticilor recurentei

se concentrează asupra aprecierii, dacă a fost dovedită folosința spațiului,

respectiv a restaurantului de către pârâtă.

Recurenta susține că a dovedit cu

probele administrate faptul folosinței și că era sarcina pârâtei să demonstreze

contrariul.

Instanțele au apreciat probele

invocate de reclamantă ca insuficiente și au considerat că pârâta beneficiază

de poziția procesuală pe care o are, respectând dispozițiile art. 1169 C. civ.,

potrivit cărora reclamantul este obligat să dovedească cele pretinse.

Neîncălcându-se nici sub acest

aspect vreo reglementare urmează a fi respins ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanta SC V. SA Bușteni, împotriva deciziei nr. 42 din 20

ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 iunie 2005.