ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3797/2005

Deliberând asupra recursului de față; Reclamanta SC V. SA a solicitat obligarea pârâtei SC R.I. SRL la plata sumei de 233.089.536 lei contravaloare locație și penalități, constatarea ca reziliat a contractului de locație de gestiune cât și evacuarea pârâtei din spațiul închiriat, R.V.V.M. Motivându-și acțiunea, reclamanta arată că a încheiat cu pârâta contractul cu valabilitate până în anul 2003, având ca obiect locația de gestiune, asupra R.V.V.M., activ compus din restaurant și spații de cazare, iar la data de 31 mai 1999 acest activ a fost vândut la licitație și în contractul de vânzare a fost inserată clauza privind opozabilitatea contractului față de acel proprietar. Vânzarea a fost reziliată și activul a reintrat în proprietatea sa din data de 6 iunie 2000, conform procesului verbal de punere în posesie al executorului judecătoresc, iar de la acea dată contra-valoarea locației urma a se plăti reclamantei.

Întrucât partea de cazare a fost demolată iar restaurantul a rămas în folosința pârâtei care refuză să plătească contra-valoarea locației se cer și penalități de întârziere conform actelor adiționale de 0,5 % pentru primele 10 zile, 1 % următoarele 20 de zile și 1,5 % peste 30 de zile. Tribunalul Prahova, prin sentința nr. 2859 din 16 septembrie 2003 a respins acțiunea reclamantei reținând că aceasta nu a făcut dovada că a asigurat pârâtei folosința spațiului luat în locație de gestiune, iar pârâta era în drept să se prevaleze de excepția de neexecutare a contractului conform dispozițiilor art. 1421 și art. 1429 C. civ. Nici rezilierea contractului pentru neexecutarea culpabilă a unei obligații de către pârâtă nu a fost acceptată nedovedindu-se existența vreunei culpe a pârâtei.

În privința evacuării pârâtei din spațiu s-a constatat că pârâta nu se mai află în imobil, situație recunoscută de reclamantă. Sentința a fost atacată cu apel de către reclamantă. Se susține că se datora plata chiriei numai pentru restaurant, în raport cu rata inflației conform actelor adiționale respectiv 217.519.290 lei locație pentru perioada 6 iunie 2000 – 31 decembrie 2002 și 1.277.720.806 lei penalități de întârziere contractuale, astfel cum rezultă din expertiza contabilă efectuată în cauză. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia comercială nr. 42 din 20 ianuarie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamantei reținând că părțile s-au mai judecat într-o altă cauză, soluționată prin sentința nr. 510 din 22 februarie 2002, rămasă irevocabilă și reclamanta a fost obligată, în solidar cu alți pârâți, la plata contravalorii lipsei de folosință a activului R.V.V.M.

Bușteni, pe perioada 1 iunie 1999 – 31 iulie 2001. În aceste condiții, întrucât reclamata nu a asigurat pârâtei folosința activului, inclusiv a restaurantului, ea nu poate pretinde chirie și penalități de întârziere. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Se susține că, în mod greșit a fost respinsă acțiunea întrucât pârâta nu a plătit locația dar nici nu a eliberat spațiul astfel că se cuvenea și actualizarea sumei cu inflația ca și penalitățile, iar pentru neîndeplinirea obligației de plată trebuiau admise și capetele de cerere privind rezilierea contractului și evacuarea. Se mai arată că sentința nr. 510/2002 a constatat doar lipsa de folosință pentru partea de cazare dar nu și pentru restaurant; pârâta nu a dovedit că a predat spațiul după data de 6 iunie 2000 când executorul judecătoresc consemnează declarația expresă a pârâtei că „se află acolo în baza contactului”.

Recurenta susține că pârâta, folosind restaurantul, în perioada 6 iunie 2000 și până la sfârșitul contractului, datorează locația în cuantumul negociat prin ultimul act adițional și sunt aplicabile toate clauzele contractului, inclusiv clauza penală și pe perioada relocațiunii tacite. Recursul este nefondat pentru următoarele motive: Nici unul din motivele de nelegalitate invocate formal de recurentă nu se regăsește în criticile pe care aceasta le face deciziei atacate. Astfel art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se referă la greșita interpretare a actului juridic dedus judecății care are ca rezultat schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În motivele de recurs reclamanta face doar critici cu privire la situația de fapt și la aprecierea probelor referindu-se la neplata locației, neeliberarea spațiului, întinderea pretențiilor sale dar nu se motivează în ce mod ar fi interpretat eronat instanțele actul juridic dedus judecății care este contractul de locațiune. Nici motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu se regăsește în criticile din motivele de recurs pentru că nu este indicat nici un text de lege sau vreun articol din contractul părților care a fost încălcat sau interpretat greșit. Referințele cu privire la îndeplinirea sau neîndeplinirea obligațiilor contractului de locațiune sunt făcute tot din perspectiva analizei probelor și a temeiniciei aprecierii acestora de către instanțe.

De fapt esența criticilor recurentei se concentrează asupra aprecierii, dacă a fost dovedită folosința spațiului, respectiv a restaurantului de către pârâtă. Recurenta susține că a dovedit cu probele administrate faptul folosinței și că era sarcina pârâtei să demonstreze contrariul. Instanțele au apreciat probele invocate de reclamantă ca insuficiente și au considerat că pârâta beneficiază de poziția procesuală pe care o are, respectând dispozițiile art. 1169 C. civ., potrivit cărora reclamantul este obligat să dovedească cele pretinse. Neîncălcându-se nici sub acest aspect vreo reglementare urmează a fi respins ca nefondat recursul reclamantei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC V. SA Bușteni, împotriva deciziei nr. 42 din 20 ianuarie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială și de contencios administrativ. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 iunie 2005.