ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3410/2003

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Tribunalul Bacău, la data de 23 martie 1997, reclamanta SC C.C. SA Comănești a

chemat în judecată pârâtul B.A., solicitând obligarea acestuia la plata sumei

de 56.889.000 lei daune.

În motivarea cererii, reclamanta

susține că a încheiat cu pârâtul un contract de locație gestiune a cărui durata

a expirat la 31 martie 1994, pentru restaurantul T., situat în Comănești.

După expirarea contractului, pârâtul

a continuat să folosească în mod abuziv spațiul.

În cauză, la 15 decembrie 1997, SC

B. SRL Comănești, a formulat cerere de intervenție în interes propriu,

solicitând obligarea pârâtei la 15.050.000 lei despăgubiri.

În motivarea acestei cereri,

intervenienta susține că a cumpărat spațiul în litigiu și a efectuat cheltuieli

care cădeau în sarcina reclamantei, a efectuat îmbunătățiri, iar reclamanta a preluat

o serie de bunuri pe care le pretinde.

Ulterior, reclamanta a majorat

pretențiile la suma de 499.600.270 lei, iar intervenienta a precizat valoarea

pretențiilor sale la 185.335.518 lei.

Prin sentința civilă nr. 397,

pronunțată la 17 mai 2000, în dosarul nr. 2373/1997, Tribunalul Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, a respins acțiunea reclamantei ca

fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă,

și cererea de intervenție a SC B. SRL Comănești ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție,

tribunalul a reținut că reclamanta a încheiat contractul de locațiune cu

intervenienta, nu cu pârâtul, persoană fizică, iar intervenienta nu a făcut

dovada susținerilor din cererea de intervenție.

Apelurile declarate de reclamantă și

intervenientă, împotriva sentinței pronunțate de tribunal, au fost respinse, ca

nefondate, de Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ,

prin decizia nr. 339, pronunțată la 24 mai 2001 în dosarul nr. 3644/2000.

Împotriva deciziei pronunțată de

instanța de apel, atât societatea reclamantă, cât și intervenienta au declarat

recurs.

Invocând dispozițiile art. 304 pct.

7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă critică decizia atacată, susținând că

aceasta nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar motivele reținute sunt

contradictorii și străine de natura pricini.

Astfel, instanța a respins apelul

reclamantei, apreciind că pârâtul B.A. nu are calitate procesuală pasivă, deși

reține că raportul juridic de drept material concretizat prin încheierea

contractului de locație de gestiune nr. 330/1993 și actul adițional nr.

3869/1993, s-a încheiat între recurenta-reclamantă și intimatul-pârât B.A.,

care, potrivit art. 6 din contract, avea obligația să predea spațiul la

încetarea contractului.

Mai susține recurenta că instanțele

de fond și apel au schimbat înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actului

juridic dedus judecății, motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc.

civ., deoarece calitatea procesuală activă si pasivă într-un litigiu presupunea

identitatea între părți și subiectele raportului juridic concretizat prin

contract, iar în speță, actul juridic supus judecății s-a încheiat între

recurenta-reclamantă și pârâtul B.A., prin încheierea contractului de locație

de gestiune nr. 330/1993. Subiectele raportului juridic nu s-au schimbat prin

modalitățile prevăzute de lege.

Exploatarea spațiului de către societatea

intervenientă, precum și plata prețului locației de către aceasta nu este o

modalitate de schimbare a subiectelor raportului juridic, deoarece, conform

art. 1093 C. civ., plata poate fi făcută de orice persoană.

Deosebirea făcută de instanțe că,

până la încetarea contractului, calitatea procesuală pasivă o are persoana

fizică, iar după aceea, societatea comercială constituie o schimbare a

înțelesului vădit neîndoielnic al actului juridic, care, în speță, este

contractul de locație gestiune, nr. 330/1993.

Al treilea motiv de recurs, prevăzut

de art. 304 pct. 9, îl constituie susținerea că instanțele au pronunțat hotărârile

cu aplicarea greșită a legii, nesocotind dispozițiile art. 969, 970, 1431 C.

civ. și H.G. nr. 1228/1990 și 140/1991, care prevăd expres că o locație de

gestiune se încheie în formă scrisă, pe bază de licitație, iar locatorul este obligat

să predea spațiul, la expirarea contractului.

Recursul intervenientei a fost

întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., dacă instanța a acordat

mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut, iar în motivarea acestuia, intervenienta

susține că expertizele tehnice efectuate în cauză de experții M. și O. – I., au

confirmat că intervenienta a efectuat pe cheltuiala sa proprie lucrări de îmbunătățiri

și renovări în valoare reactualizată de 185.335.518 lei, iar, la predarea

gestiunii, intervenienta a pretins în scris evidențierea separată a investițiilor

ca mijloace fixe, așa cum rezultă din adresele depuse la dosar.

Examinând actele și lucrările

dosarului, în raport cu motivele invocate, se constată că recursul declarat de

reclamantă este fondat.

Contractul de locație de gestiune

nr. 330 din 29 ianuarie 1993, aflat în dosarul instanței de fond, a fost

încheiat între societatea reclamantă și B.A., persoană fizică, în calitate de

locatar, restaurant T., care a semnat în nume propriu contractul, nu în

calitate de administrator al vreunei societăți.

Iar contractul inițial, nr. 957 din

27 februarie 1991, a fost încheiat tot cu B.A., persoană fizică, (anexa 1 la

raportul de expertiză contabilă întocmit de ec. A.M., aflat în dosarul de fond,

aceeași persoană fizică semnând cu obiecțiuni actul adițional nr. 3869 din 27

octombrie 1993.

Față de aceste acte aflate în

dosarul cauzei, instanța de fond avea obligația ca, în raport cu textele de

lege care guvernează instituția locației de gestiune, să verifice în ce măsură părțile

și-au îndeplinit obligațiile asumate prin contract, nu să respingă acțiunea,

reținând lipsa calității procesuale a pârâtului persoană fizică.

În aceste împrejurări, în baza art.

312 alin. (2) și art. 313 C. proc. civ., recursul reclamantei urmează să fie

admis și decizia pronunțată de instanța de apel va fi modificată, în sensul

desființării sentinței nr. 397 din 17 mai 2000 a Tribunalului Bacău, iar cauza

va fi trimisă aceleiași instanțe pentru judecarea fondului.

Recursul declarat de intervenienta nu

este fondat. Atât prima instanța, cât și instanța de apel au reținut corect că intervenienta

nu a făcut dovada efectuării îmbunătățirilor pretinse, pe cheltuiala sa și nici

dovada predării către reclamantă a unor bunuri care-i aparțineau.

Cum în contractul nr. 330/1993 a

fost inserată obligația locatarului de a prezenta, la sfârșitul anului, dovada

investițiilor făcute, dovadă care nu a fost prezentată, iar expertizele efectuate

confirmă numai existența unor lucrări și valoarea acestora, dar nu și faptul că

acestea au fost executate de societatea intervenientă, în baza dispozițiilor

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat de intervenientă urmează să

fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamanta SC C.C. SA Comănești, modifică decizia nr. 339 din 24 mai 2001 a

Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, în

sensul că admite numai apelul reclamantei și desființează, în parte, sentința

nr. 397 din 17 mai 2000 a Tribunalului Bacău și trimite cauza, spre rejudecarea

acțiunii principale, aceluiași tribunal.

Respinge recursul declarat de

intervenienta SC B. SRL Comănești, împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi, 10 iulie 2003.