ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 92/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 24 noiembrie 1999, reclamanta S.C. C. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C. E.C. S.R.L. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză instanța de judecată să dispună evacuarea din spațiile comerciale: Magazinul Autoservire și Unitatea alimentară și alimentație publică nr.58. Totodată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 174.558.285 lei cu titlu de taxă locație neachitată și 27.297.884 lei reprezentând penalități de întârziere. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contracte de locație a gestiunii pentru spațiile menționate, iar aceasta, începând cu data de 1 august 1999, a refuzat să mai plătească taxa de locație a gestiunii pentru spațiile menționate, iar aceasta, începând cu data de 1 august 1999, a refuzat să mai plătească taxa de locație datorată.

La data de 29 februarie 2000, reclamanta a precizat debitul, în sensul majorării cuantumului acestuia la 478.464.583 lei, iar la data de 11 mai 2000 a precizat cererea, în sensul constatării de drept a locațiunii asupra uneia dintre cele trei spații și a constatării rezilierii celorlalte două contracte de locație a gestiunii în condițiile pactului comisoriu.

Prin sentința nr.273 din 25 iulie 2000, Tribunalul Covansa a admis în parte acțiunea, așa cum a fost completată și în consecință: -a constatat rezilierea de drept a contractelor de locație a gestiunii nr.306 din 12 septembrie 1992 privind restaurantul Șugaș și nr.178 din 8 februarie 1995 privind Unitatea nr.58; -a dispus rezilierea contractului de locație a gestiunii nr.2377/1991 și actelor adiționale ulterioare privind Unitatea nr.20; -a dispus evacuarea pârâtei din spațiile comerciale menționate; -a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 423.723.850 lei taxă de locație restantă și de 99.604.867 lei cu titlu de penalități. Pentru a hotărî astfel, a reținut că prin contractul de locație a gestiunii nr.2377 din 15 iulie 1991, reclamanta a dat pârâtei, în locație de gestiune, unitatea nr.20 Magazin autoservire.

Termenul locației a fost stabilit inițial la 3 ani care, prin act adițional, a fost prelungit la 8 ani, cu începere de la data încheierii procesului-verbal de primire predare, la 12 iulie 1991. Ulterior, printr-un nou act adițional, s-a stabilit durata nedeterminată a locației de gestiune, părțile statuând asupra dreptului de reziliere a contractului cu un preaviz de 30 de zile. La data de 2 septembrie 1992 părțile au încheiat contractul de locație a gestiunii nr.306 cu privire la restaurantul Șugaș, pe o durată de 8 ani, cu începere de la 1 septembrie 1002. Și la acest contract s-au încheiat , succesiv, acte adiționale prin care s-a majorat cuantumul taxei de locație. La data de 8 februarie 1995 părțile au încheiat cel de al treilea contract de locație a gestiunii cu nr.172, privitor la spațiul situat în Sfântu Gheorghe, pe o durată de 5 ani.

În toate cele trei contracte s-a prevăzut că neplata unei singure rate a locației este sancționată cu rezilierea de plin drept a contractului și plata de daune. De asemenea, părțile au stabilit că neplata prețului la scadență atrage majorări de întârziere de 0,4% pe zi de întârziere. Până în luna august 1999 pârâta a plătit în mod constant sumele datorate. După 1 august 1999, în mod nejustificat pârâta nua mai achitat taxa de locație, deși reclamanta a emis facturi în acest scop. Ulterior punctajului efectuat la data de 27 iunie 2000, pârâta a achitat o parte din sumele datorate cu titlu de taxă de locație a gestiunii și de penalități. Împotriva hotărârii primei instanțe, pârâta a declarat apel susținând că instanța de judecată a stabilit eronat starea de fapt.

Curtea de Apel Brașov, secția civilă și de contencios administrativ, a respins apelul declarat de pârâtă ca nefondat. În motivarea acestei decizii s-a reținut că soluția de reziliere a contractului de locație a getiunii nr.2377/1991 a avut corect în vedere neplata la termen a taxei de locație datorate și acumularea unor restanțe importante. Declarând apel, pârâta nu a demonstrat că situația reținută de prima instanță nu este corectă. Apărarea apelantei-pârâte privitoare la majorarea unilaterală a cuantumului acestor taxe este infirmată de semnătura și ștampila sa, aplicate pe actele adiționale. Totodată, soluția de disjungere a cererii reconvenționale este corectă în raport de prevederile art. 120 alin. 2 C. proc.

civ. Împotriva acestei din urmă hotărâri pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ. (nemodificat). Pârâta a criticat decizia instanței de control judiciar sub aspectul încălcării dreptului la apărare, în sensul că nu a fost admisă cererea reprezentantei pârâtei privind amânarea judecării apelului pentru imposibilitate de prezentare. Totodată, aceasta a arătat că se impune controlul judiciar privind timbrajul la instanța de fond, în raport de împrejurarea că după repunerea neprocedurală a cauzei pe rol, reclamanta a majorat pretențiile. O a doua critică privește refuzul instanței de a trata separat cele trei contracte de locație a gestiunii și ca urmare a neconstatării și nevalorificării împrejurării că pentru Unitatea nr.20, taxa de locație a gestiunii a fost achitată integral.

A treia critică privește nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză rezultată din nesocotirea normelor legale privind privatizarea în raport de care pârâta era îndreptățită la cumpărarea spațiilor comerciale menționate. Pârâta a mai susținut că nelegalitatea și injustețea sumelor acordate de instanțe rezultă din triplarea sumei inițial solicitate, într-un interval de numai un an. Mai mult, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, neobservând că suma solicitată de reclamantă prin cererea precizatoare include și penalitățile. Recurenta a mai susținut că instanțele de judecată s-au pronunțat fără a examina dacă actele adiționale sunt semnate de pârâtă. Totodată, acestea au disjuns judecarea cererii reconvenționale, soluție ce apare ca fiind nejustificată, în raport de împrejurarea că aceasa privea realizarea de investiții, de către pârâtă, în valoare de peste 400 milioane lei.

În concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit specificului căii de atac a recursului, hotărârile prevăzute de art. 2999 C. proc. civ., pot fi reformate pentru cel puțin unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 din același cod, invocate de partea care îl exercită, cu referire la hotărârea atacată. Ca atare, în recurs nu se judecă pretenția părții ci se examinează legalitatea și temeinicia hotărârii atacate în raport de motivele de casare sau modificare invocate de recurent. Or, declarând recurs, pârâta a formulat critici cu privire la hotărârea primei instanțe, nefăcând obiectul apelului și ca atare, asupra cărora instanța de control judiciar nu s-a pronunțat, așa încât, acestea nu pot fi examinate omisso medio în recurs.

De reținut că aceste critici nu constituie motive de ordine publică ce ar putea fi puse în discuția părților. Mai mult, acestea sunt și neîntemeiate, instanțele stabilind corect starea de fapt, corespunzător probatoriului administrat înc auză. Dintre criticile formulate de pârâtă în recurs, două privesc decizia pronunțată în apel și anume: -prima privește încălcarea dreptului de apărare, prin respingerea cererii reprezentantei apelantei privind amânarea judecării apelului; -a doua privește greșita disjungere a judecării cererii reconvenționale, invocată în apel și asupra căreia instanța de control judiciar s-a pronunțat. Ambele critici se constată a fi neîntemeiate. În apel, pârâtei i-a fost admisă o cerere de amânare a judecării acestei căi de atac, pentru completarea taxei de timbru . Apelanta a formulat o nouă cerere la 13 decembrie 2000, pentru amânarea judecării apelului, „în vederea asigurării reprezentantei pentru susținerea apelului”.

La termenul de judecată din 14 decembrie 2000, instanța a respins această nouă cerere de amânare a judecării apelului. Or, în raport de modul de formulare a cererii și de împrejurarea că în cauză nu era primul termen de judectă, în mod corect cererea a fost respinsă, apelanta-pârâtă nedovedind motivele temeinice avute în vedere de legiuitor. Cu privire la judecarea separată a cererii reconvenționale, ca urmare a disjungerii acesteia, în mod corect s-a reținut că aceasta este legală în raport de împrejurarea că numai cererea principală era în stare de judecată. Ca atare, se constată ca fiind neîntemeiate criticile formulate de pârâtă în recurs, așa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de modificare invocat de către aceasta.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de pârâtă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E.C. S.R.L. împotriva deciziei nr.625 Ap din 18 decembrie 2000 a Curții de Apel Brașov. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2004.