ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 92/2004
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 92/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra
recursului de față:
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data
de 24 noiembrie 1999, reclamanta S.C. C. S.A. a chemat în judecată pârâta S.C.
E.C. S.R.L. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză instanța de
judecată să dispună evacuarea din spațiile comerciale: Magazinul Autoservire și
Unitatea alimentară și alimentație publică nr.58. Totodată, reclamanta a
solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 174.558.285 lei cu titlu de taxă
locație neachitată și 27.297.884 lei reprezentând penalități de întârziere.
În
motivarea cererii, reclamanta a arătat că a încheiat cu pârâta contracte de
locație a gestiunii pentru spațiile menționate, iar aceasta, începând cu data
de 1 august 1999, a refuzat să mai plătească taxa de locație a gestiunii pentru
spațiile menționate, iar aceasta, începând cu data de 1 august 1999, a refuzat
să mai plătească taxa de locație datorată.
La data
de 29 februarie 2000, reclamanta a precizat debitul, în sensul majorării
cuantumului acestuia la 478.464.583 lei, iar la data de 11 mai 2000 a precizat
cererea, în sensul constatării de drept a locațiunii asupra uneia dintre cele
trei spații și a constatării rezilierii celorlalte două contracte de locație a
gestiunii în condițiile pactului comisoriu.
Prin
sentința nr.273 din 25 iulie 2000, Tribunalul Covansa a admis în parte
acțiunea, așa cum a fost completată și în consecință:
-a
constatat rezilierea de drept a contractelor de locație a gestiunii nr.306 din
12 septembrie 1992 privind restaurantul Șugaș și nr.178 din 8 februarie 1995
privind Unitatea nr.58;
-a
dispus rezilierea contractului de locație a gestiunii nr.2377/1991 și actelor
adiționale ulterioare privind Unitatea nr.20;
-a
dispus evacuarea pârâtei din spațiile comerciale menționate;
-a
obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 423.723.850 lei taxă de locație
restantă și de 99.604.867 lei cu titlu de penalități.
Pentru
a hotărî astfel, a reținut că prin contractul de locație a gestiunii nr.2377
din 15 iulie 1991, reclamanta a dat pârâtei, în locație de gestiune, unitatea
nr.20 Magazin autoservire. Termenul locației a fost stabilit inițial la 3 ani
care, prin act adițional, a fost prelungit la 8 ani, cu începere de la data
încheierii procesului-verbal de primire predare, la 12 iulie 1991. Ulterior,
printr-un nou act adițional, s-a stabilit durata nedeterminată a locației de
gestiune, părțile statuând asupra dreptului de reziliere a contractului cu un
preaviz de 30 de zile.
La data
de 2 septembrie 1992 părțile au încheiat contractul de locație a gestiunii
nr.306 cu privire la restaurantul Șugaș, pe o durată de 8 ani, cu începere de
la 1 septembrie 1002. Și la acest contract s-au încheiat , succesiv, acte
adiționale prin care s-a majorat cuantumul taxei de locație.
La data
de 8 februarie 1995 părțile au încheiat cel de al treilea contract de locație a
gestiunii cu nr.172, privitor la spațiul situat în Sfântu Gheorghe, pe o
durată de 5 ani.
În
toate cele trei contracte s-a prevăzut că neplata unei singure rate a locației
este sancționată cu rezilierea de plin drept a contractului și plata de daune.
De
asemenea, părțile au stabilit că neplata prețului la scadență atrage majorări
de întârziere de 0,4% pe zi de întârziere.
Până în
luna august 1999 pârâta a plătit în mod constant sumele datorate. După 1 august
1999, în mod nejustificat pârâta nua mai achitat taxa de locație, deși
reclamanta a emis facturi în acest scop. Ulterior punctajului efectuat la data
de 27 iunie 2000, pârâta a achitat o parte din sumele datorate cu titlu de taxă
de locație a gestiunii și de penalități.
Împotriva
hotărârii primei instanțe, pârâta a declarat apel susținând că instanța de
judecată a stabilit eronat starea de fapt.
Curtea
de Apel Brașov, secția civilă și de contencios administrativ, a respins apelul
declarat de pârâtă ca nefondat.
În
motivarea acestei decizii s-a reținut că soluția de reziliere a contractului de
locație a getiunii nr.2377/1991 a avut corect în vedere neplata la termen a
taxei de locație datorate și acumularea unor restanțe importante.
Declarând
apel, pârâta nu a demonstrat că situația reținută de prima instanță nu este
corectă.
Apărarea
apelantei-pârâte privitoare la majorarea unilaterală a cuantumului acestor taxe
este infirmată de semnătura și ștampila sa, aplicate pe actele adiționale.
Totodată,
soluția de disjungere a cererii reconvenționale este corectă în raport de
prevederile art. 120 alin. 2 C. proc. civ.
Împotriva
acestei din urmă hotărâri pârâta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile
art. 304 pct. 9 și 11 C. proc. civ. (nemodificat).
Pârâta
a criticat decizia instanței de control judiciar sub aspectul încălcării
dreptului la apărare, în sensul că nu a fost admisă cererea reprezentantei
pârâtei privind amânarea judecării apelului pentru imposibilitate de
prezentare. Totodată, aceasta a arătat că se impune controlul judiciar privind
timbrajul la instanța de fond, în raport de împrejurarea că după repunerea
neprocedurală a cauzei pe rol, reclamanta a majorat pretențiile.
O a
doua critică privește refuzul instanței de a trata separat cele trei contracte
de locație a gestiunii și ca urmare a neconstatării și nevalorificării
împrejurării că pentru Unitatea nr.20, taxa de locație a gestiunii a fost
achitată integral.
A treia
critică privește nelegalitatea hotărârilor pronunțate în cauză rezultată din
nesocotirea normelor legale privind privatizarea în raport de care pârâta era
îndreptățită la cumpărarea spațiilor comerciale menționate.
Pârâta
a mai susținut că nelegalitatea și injustețea sumelor acordate de instanțe
rezultă din triplarea sumei inițial solicitate, într-un interval de numai un
an. Mai mult, instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, neobservând că
suma solicitată de reclamantă prin cererea precizatoare include și
penalitățile.
Recurenta
a mai susținut că instanțele de judecată s-au pronunțat fără a examina dacă
actele adiționale sunt semnate de pârâtă. Totodată, acestea au disjuns
judecarea cererii reconvenționale, soluție ce apare ca fiind nejustificată, în
raport de împrejurarea că aceasa privea realizarea de investiții, de către
pârâtă, în valoare de peste 400 milioane lei.
În
concluzie, pârâta a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate
și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.
Recursul
este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Potrivit
specificului căii de atac a recursului, hotărârile prevăzute de art. 2999 C.
proc. civ., pot fi reformate pentru cel puțin unul din motivele de casare sau
modificare prevăzute de art. 304 din același cod, invocate de partea care îl
exercită, cu referire la hotărârea atacată.
Ca
atare, în recurs nu se judecă pretenția părții ci se examinează legalitatea și
temeinicia hotărârii atacate în raport de motivele de casare sau modificare
invocate de recurent.
Or,
declarând recurs, pârâta a formulat critici cu privire la hotărârea primei
instanțe, nefăcând obiectul apelului și ca atare, asupra cărora instanța de
control judiciar nu s-a pronunțat, așa încât, acestea nu pot fi examinate
omisso
medio
în recurs. De reținut că aceste critici nu constituie motive de
ordine publică ce ar putea fi puse în discuția părților. Mai mult, acestea sunt
și neîntemeiate, instanțele stabilind corect starea de fapt, corespunzător
probatoriului administrat înc auză.
Dintre
criticile formulate de pârâtă în recurs, două privesc decizia pronunțată în
apel și anume:
-prima
privește încălcarea dreptului de apărare, prin respingerea cererii
reprezentantei apelantei privind amânarea judecării apelului;
-a doua
privește greșita disjungere a judecării cererii reconvenționale, invocată în
apel și asupra căreia instanța de control judiciar s-a pronunțat.
Ambele
critici se constată a fi neîntemeiate.
În
apel, pârâtei i-a fost admisă o cerere de amânare a judecării acestei căi de
atac, pentru completarea taxei de timbru .
Apelanta
a formulat o nouă cerere la 13 decembrie 2000, pentru amânarea judecării
apelului, „în vederea asigurării reprezentantei pentru susținerea apelului”.
La
termenul de judecată din 14 decembrie 2000, instanța a respins această nouă
cerere de amânare a judecării apelului.
Or, în
raport de modul de formulare a cererii și de împrejurarea că în cauză nu era
primul termen de judectă, în mod corect cererea a fost respinsă,
apelanta-pârâtă nedovedind motivele temeinice avute în vedere de legiuitor.
Cu
privire la judecarea separată a cererii reconvenționale, ca urmare a
disjungerii acesteia, în mod corect s-a reținut că aceasta este legală în
raport de împrejurarea că numai cererea principală era în stare de judecată.
Ca
atare, se constată ca fiind neîntemeiate criticile formulate de pârâtă în
recurs, așa încât hotărârea atacată nu este supusă cazului de modificare
invocat de către aceasta.
În
consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul
declarat de pârâtă, ca nefondat.
PENTRU ACESTE
MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de pârâta S.C. E.C. S.R.L. împotriva deciziei
nr.625 Ap din 18 decembrie 2000 a Curții de Apel Brașov.
Irevocabilă.
Pronunțata
în ședință publică, astăzi 15 ianuarie 2004.