ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1989/2004

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1853/COM din 12 iulie 2000, Tribunalul Constanța, secția comercială, a admis acțiunea formulată de reclamanta SC J.U.P. SA, în contradictoriu cu pârâta SC L.R.C. SRL din stațiunea Jupiter și, în consecință, a constatat reziliat, de plin drept, contractul de locație a gestiunii nr. 856 din 2 martie 1992. Prin aceeași sentință, s-a dispus evacuarea pârâtei din spațiul comercial „Bufet Z.”, situat în stațiunea Jupiter, iar pârâta a fost obligată la plata sumei de 153.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, că sunt îndeplinite condițiile, prevăzute de părți în pactul comisoriu expres, în privința obligației de plată a prestațiilor telefonice, neexecutată la scadența de către pârâta debitoare, care s-a considerat că este de drept în întârziere, de la data când obligația de plată a devenit exigibilă și, ca urmare, pentru neexecutarea la scadență a obligației de plată a taxei menționate a intervenit (în baza pactului comisoriu expres) rezilierea contractului de locație a gestiunii, rămânând fără nici o relevanță faptul că pârâta a achitat în cursul procesului contravaloarea prestațiilor.

În raport cu cele arătate, s-a reținut că, prin desființarea contractului în baza pactului comisoriu expres, pârâta nu mai este în posesia unui titlu legal, în temeiul căruia să justifice folosința „Bufetului Z. 2”, astfel că, față de această situație, se impune și evacuarea pârâtei din spațiul comercial situat în bufetul menționat anterior. Apelul declarat. împotriva acestei sentințe, de pârâta, SC L.R.C. SRL, a fost admis prin decizia nr. 999/COM din 7 decembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială, și, ca urmare, hotărârea primei instanțe a fost schimbată în tot, în sensul că respinge acțiunea ca nefondată, intimata fiind obligată și la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 733.000 lei.

Pentru a adopta această decizie, instanța de apel a reținut, în esență, că, într-adevăr, părțile au prevăzut în contractul de locație a gestiunii nr. 856 din 2 martie 1992, la art. 45, că, în caz de neexecutare, contractul va fi desființat de plin drept, însă, această clauză urma a se aplica numai în cazul neexecutării obligațiilor contractuale expres prevăzute la lit. a) - g). Or, la lit. a), s-a prevăzut că neplata unei singure rate a obligațiilor bănești, în termen de 5 zile, cuvenite locatarului, stabilite prin anexa 1 și 2, care face parte integrantă a contractului, atrage rezilierea de drept a contractului și, ca atare, ținând seama că reclamanta nu a depus la dosar cele două anexe, care cuprindeau obligațiile bănești, a căror nerespectare conduceau la incidența pactului comisoriu de gradul II, Curtea de Apel Constanța a considerat că, în speță, nu era aplicabilă sancțiunea prevăzută la art. 45 lit. d) din contract (rezilierea de drept a acestuia) mai ales în contextul în care din articolul menționat ar rezulta că este vorba de neplata unor rate care nu implică achitarea contravalorii cheltuielilor telefonice, astfel că prima instanță nu putea extinde sfera obligațiilor, a căror neachitare, la termen, avea drept consecință rezilierea de plin drept a contractului de locație a gestiunii, cu consecința evacuării pârâtei din spațiul comercial.

Împotriva acestei ultime hotărâri a declarat recurs reclamanta, SC J.U.P. SA, susținând, în esență, că numai printr-o interpretare greșită a probelor de la dosar și aplicare eronată a dispozițiilor legale incidente în cauză, instanța de apel a admis, în loc să respingă, apelul pârâtei, deoarece neplata sumei de 6.012.000 lei, recunoscută ca datorată și neachitată de pârâtă cu titlu de profit aferent anului 1998, atrăgea, potrivit art. 45 lit. d) din contract, rezilierea de plin drept a contractului de locație, cu consecința evacuării locatarei din spațiul comercial, așa cum bine a reținut instanța de fond, spre deosebire de instanța de apel. În consecință, în temeiul art. 304 pct. 9, 10 și 11 C. proc.

civ., reclamanta solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și respingerea apelului pârâtei împotriva sentinței primei instanțe. Recursul reclamantei este fondat. Din examinarea actelor de la dosar, rezultă că, în temeiul contractului de locație a gestiunii nr. 856 din 2 martie 1992, reclamanta, SC J.U.P. SA, a pus la dispoziția pârâtei, SC L.R.C. SRL, spre folosință, spațiul comercial „Bufet Z.”, contra unei sume convenite cu titlu de locație, de 448.000 lei, pârâta obligându-se să achite și toate cheltuielile efectuate în numele său și să respecte toate clauzele convenite cu reclamanta, în vederea desfășurării unei activități comerciale profitabile.

La art. 45 lit. d) din acest contract, părțile au introdus clauza potrivit căreia „neplata unei singure rate a obligațiilor bănești, în termen de 5 zile de la scadență, cuvenite locatarului stabilite prin anexa I și II din contract, care fac parte integrantă din acesta, se sancționează cu rezilierea de plin drept a contractului. Clauzele cuprinse în acest contract au fost renegociate în fiecare an, cu excepția celei prevăzute la art. 45 lit. d), astfel că, urmare a renegocierii clauzelor, în anul 1998, s-a încheiat, între părți, actul adițional nr. 4903 din 30 iunie 1998, prin care s-a stabilit obligația intimatei pârâte de a achita reclamantei suma de 59.037.000 lei, plătibilă în 6 rate.

Acest act adițional a fost semnat cu obiecțiuni de către intimata pârâtă, care se refereau la sumele de 26.000.000 lei, reprezentând amortizare pentru anul 1998, precum și 24.000.000 lei amortizare pentru anul precedent, 1997, sume care fac, așa cum precizează reclamanta, obiectul altui litigiu aflat pe rolul instanțelor de judecată. Din cele expuse, rezultă că, potrivit procesului-verbal din 30 iunie 1998, obiecțiunile pârâtei privesc numai cele două sume menționate anterior, componente ale sumei totale de 59.037.000 lei, fără ca acestea să aibă ca obiect și suma de 6.012.000 lei, reprezentând cota de profit care, în aceste condiții, se consideră că era datorată, fără, însă, ca pârâta să procedeze la achitarea acesteia.

În aceste condiții și ținând seama că pârâta nu a produs nici o dovadă, deși a recunoscut, indirect, prin neformularea nici unei obiecțiuni, că ar fi achitat suma menționată, se constată că, în cauză, au devenit incidente dispozițiile art. 45 lit. d) din contract, potrivit cărora „neplata unei singure rate a obligațiilor bănești, în termen de 5 zile de la scadență, cuvenite locatarului, atrage sancțiunea rezilierii de plin drept a contractului de locație a gestiunii și plata de daune”.

Faptul că reclamanta nu a depus la dosar anexele 1 și 2 din contractul de locație a gestiunii, la care fac trimitere aceste dispoziții contractuale [art. 45 lit. d)] precum și că, în cuprinsul acestora, s-a făcut referire la „rate”, nu putea conduce la respingerea acțiunii pe fond, așa cum a apreciat greșit instanța de apel, din moment ce, potrivit voinței părților, plata oricărei sume, cu o întârziere mai mare de 5 zile de la scadență, atrăgea incidența în cauză a pactului comisoriu expres, instanța fiind datoare, în aceste circumstanțe, să examineze dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de părți pentru rezilierea contractului și nu să aprecieze cu privire la oportunitatea unei astfel de măsuri.

De altfel, din procesul-verbal din 30 iunie 1998, prin care au fost eșalonate sumele datorate de pârâtă, rezultă că suma de 6.037.000 lei, reprezentând profit pentru anul 1998, trebuia achitată de pârâtă (situație cu privire la care nu s-a formulat nici o obiecțiune) la data de 25 noiembrie 1998, constituind, în fapt, rata scadentă la această dată. În concluzie, bine instanța fondului a reținut, chiar dacă cu o altă motivare, spre deosebire de instanța de apel, că neachitarea obligațiilor bănești datorate de pârâtă, eșalonate în rate, au devenit incidente în cauză dispozițiile art. 45 lit. d) din contract și a constatat reziliat de plin drept contractul de locație a gestiunii nr. 856 din 2 martie 1992, cu consecința evacuării pârâtei din spațiul comercial denumit „Bufet Z.”, situat în stațiunea Jupiter.

Așa fiind, urmează a se admite recursul reclamantei și a se modifica decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta, SC L.R.C. SRL Jupiter, împotriva sentinței nr. 1853 din 12 iulie 2000 a Tribunalului Constanța, secția comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Admite recursul declarat de reclamanta, SC J.U.P. SA Mangalia, împotriva deciziei nr. 999/COM din 7 decembrie 2000, pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția comercială și de contencios administrativ. Modifică decizia atacată, în sensul că respinge apelul declarat de pârâta, SC L.R.C. SRL J.U.P., împotriva sentinței nr. 1853 din 12 iulie 2000 a Tribunalului Constanța. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 3 iunie 2004.