ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 773/2022

Cadrul procesual Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 21 aprilie 2017, reclamanții Federația Română de Fotbal și A. au solicitat obligarea pârâtului B. să înceteze declarațiile defăimătoare pe orice suport și în orice materiale publice, să plătească daune morale în cuantum de 1.000 RON, pentru prejudiciul adus reputației și imaginii reclamantei Federația Română de Fotbal, și în cuantum de 500.000 RON, pentru prejudiciul adus onoarei, reputației și imaginii reclamantului A., precum și să asigure pe proprie cheltuială publicarea hotărârii judecătorești în trei ziare de circulație națională. În drept, reclamanții au invocat dispozițiile art. 7, art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 8 din Carta Drepturilor Fundamanetale ale Uniunii Europene, art. 252, art. 253 și art. 1357-1359 C. civ. Primul ciclu procesual:

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 1363 din 09 octombrie 2017, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții Federația Română de Fotbal și A., în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 375A din 20 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul declarat de apelanta-reclamantă Federația Română de Fotbal, ca nefondat, a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. și a schimbat, în parte, sentința civilă apelată, în sensul că a admis, în parte, cererea și a obligat pârâtul la plata către reclamantul A. a sumei de 10.000 de RON, cu titlu de daune morale, a respins în rest cererea, ca neîntemeiată, a obligat intimatul-pârât la plata către apelantul-reclamant a sumei de 150 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru achitată în primă instanță și în apel.

Hotărârea pronunțată în recurs Prin decizia civilă nr. 1437 din 09 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul exercitat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 375A din 20 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a casat decizia civilă recurată și a trimis cauza, spre rejudecarea apelului, la aceeași instanță de apel. Al doilea ciclu processal:

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 129 A din 29 ianuarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelanții-reclamanți A. și Federația Română de Fotbal împotriva sentinței civile nr. 1363 din 09 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ca nefondat. Împotriva deciziei civile nr. 129 A din 29 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a formulat recurs reclamantul A., înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în data de 13 mai 2021, cauza fiind repartizată aleatoriu, spre soluționare, Completului filtru nr. 10.

Cererea de recurs Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a solicitat admiterea recursului, casarea, în tot, a deciziei recurate, și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel. În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul-reclamant a învederat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu nesocotirea celor statuate prin decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, având ca obiect acțiune în răspundere civilă delictuală, prin care s-a statuat că prejucidiul și raportul de cauzalitate se prezumă, dar și cu încălcarea dispozițiilor art. 242 și art. 243 din C. civ., precum și a art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, prin decizia nr. 153 din 27 ianurie 2016, instanța supremă a statuat în sensul că la stabilirea existenței prejudiciului moral, definit în doctrina dreptului și în jurisprudență ca reprezentând orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalității umane și care se manifestă prin suferința fizică sau morală, pe care le resimte victima, trebuie avute în vedere caracterul și importanța valorilor nepatrimoniale lezate, situația personală a victimei, ținând cont de mediul social din care victima face parte, educația, cultura, standardul de moralitate, personalitatea și psihologia victimei, circumstanțele săvârșirii faptei, statutul social. Fiind vorba de lezarea unor valori fără conținut economic și de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieții private, în sfera art. 8 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, dar și de valori apărate de Constituție și de legile naționale, existenta prejudiciului este circumscrisă condiției aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real și efectiv produs victimei. În ceea ce privește proba prejudiciului moral, Înalta Curte a mai reținut că este suficientă existența faptei ilicite, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanțele urmând să constate producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite, de natură să producă un asemenea prejudiciu și a împrejurărilor în care a fost săvârșită, soluția fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă. Pornind de la practica instanței supreme, dar și a Curții Europene a Drepturilor Omului în această materie, în cauza de față, având în vedere imaginea de care reclamantul se bucură atât în lumea fotbalului, cât și în cercul social al familiei, prietenilor și cunoscuților, injuriile aduse de pârât demonstrează prejudiciul produs prin fapta ilicită, neexistând nicio justificare pentru care acestuia să îi fie permis să aducă jigniri și insulte reclamantului, în calitate de profesionist, și nu numai, afirmații care au adus atingere onoarei și reputației reclamantului, confirmate de alegerile FRF din luna martie 2014 și reconfirmate, de alegerile FRF din luna aprilie 2018, cât și de acțiunile întreprinse în colaborare cu forurile internaționale (UEFA șî FIFA), aspect, de altfel, reținut în mod judicios, și de curtea de apel, în primul ciclu procesual, prin decizia civilă nr. 375 A/2019 din 20 martie 2019 . Conform art. 242 din C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică. De asemenea, art. 243 alin. (4) din același cod prevede că persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile. În cauza de față, prejudiciul suferit de reclamant constă în atingerea adusă onoarei și demnității sale prin declarațiile jignitoare, calomnioase și defăimătoare ale pârâtului. Atitudinea sfidătoare a pârâtului la adresa reclamantului este reflectată în articolele publicate și intervențiile acestuia la emisiunile radio sau TV, așa încât raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciul produs reiese fără tăgadă din afirmațiile calomnioase făcute de pârât. Prin reținerile curții de apel, potrivit cărora nu există o legătură de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciul reclamat, respectiv că reclamantul nu a probat faptul că i-au fost afectate imaginea și reputația, au fost aplicate și interpretate greșit prevederile art. 242 și 243 din C. civ., dar și decizia nr. 153 din 27 ianurie 2016, pronunțată în recurs de secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a reținut că prejudiciul și raportul de cauzalitate se prezumă. În ceea ce privește existența faptei ilicite, recurentul a susținut că denigrările și jignirile excedează limitei permise de contribuția la o dezbatere de interes public, contrar reținerilor curții de apel conform cărora subiectele aduse în discuție, fiind de interes public, se încadrează în limitele libertății de exprimare, chiar dacă conțin o doză de exagerare și ironie, calitatea reclamantului de persoană publică admițând limite ale criticilor mult mai largi, persoanele publice expunându-se voluntar și inevitabil unui control atent din partea societății, ceea ce impune să manifeste un grad ridicat de toleranță la criticile ce se aduc. De asemenea, s-a arătat că pârâtul nu a realizat o critică obiectivă sau subiectivă a calităților manageriale ale reclamantului și nici nu a combătut analitic măsurile dispuse de acesta în calitate de președinte al Federației Române de Fotbal, afirmațiile pârâtului încadrându-se în categoria judecăților de valoare, fără a fi exclus ca și judecățile de valoare să impună necesitatea unui minim suport factual, îndeosebi în cazul în care se pun, în direct, în discuție anumite persoane pentru care se indică numele și funcția acestora, așa cum este cazul și în speță, situație care implică obligația de a furniza o bază de fapt suficientă. În privința judecăților de valoare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că o judecată de valoare se poate dovedi a fi excesivă dacă este lipsită total de o bază factuală. Deși protecția libertății de exprimare privește nu doar informațiile primite favorabil, dar și pe cele care deranjează, șochează sau neliniștesc, recurentul a opinat că este absolut necesar a se face o distincție între intenția de a informa sau chiar critica și dorința de a denigra, astfel cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în cauza Șipoș c. României, nr. 26125/04, 3 mai 2011, par. 37 și 38. Reținerile curții de apel potrivit cărora afirmațiile pârâtului sunt de natură a contribui la o dezbatere de interes general nu pot fi primite, atâta vreme cât din declarația pârâtului, redată cu titlu de exemplu, "ei au venit cum au venit în fruntea fotbalului românesc, au venit prin fraudă, prin hotărâre politică" reiese faptul că acesta nu exprimă o opinie proprie, ci formulează acuzații directe cu privire la modalitatea în care reclamantul a fost ales la conducerea FRF. Cu toate că, în calitate de președinte al FRF, reclamantul și-a asumat riscul unor opinii negative, criticile admisibile cu privire la libertarea de exprimare ar trebui să vizeze chestiunile referitoare la activitarea sa profesională. Or, declarațiile pârâtului: "Știu ei mai bine despre cum au câștigat alegerile pentru președinția FRF prin fraudă", "Sunt neam prost acești oameni", precum și "Pentru că au fost mai hoți și mai bandiți decât noi" nu se încadrează în categoria discuțiilor de interes public, cu atât mai mult cu cât acestea nu relevă activitatea profesională a reclamantului și nici performanțele echipei naționale de fotbal. În ceea ce privește reținerile curții de apel potrivit cărora epitetele "hoț" și "bandit" au fost folosite de către intimatul-pârât în sensul de "șmecher", neavând legătură cu imputarea săvârșirii unei infracțiuni, iar afirmația că reclamantul ar fi fost sprijinit de serviciile secrete, precum și imaginea pe care și-a construit-o pârâtul, care este cunoscut în viața publică având un limbaj artistic și o doză de exagerare, ambele conduc la concluzia că este rezonabil a se aprecia că publicul acestor emisiuni sportive a primit cu suspiciune afirmațiile sale, respectiv că forma, stilul și modalitatea de prezentare a afirmațiilor nu depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, pârâtul urmărind a atrage atenția asupra unei probleme de interes general, iar nu de a afecta, în mod intenționat și gratuit, onoarea și reputația reclamantului, aducerea la cunoștința publicului a unor atare informații reprezintând un mod de exercitare a libertății de exprimare, apărată de art. 10 din Convenție, iar afirmațiile litigioase nu conțin informații referitoare la viața privată a reclamantului și care nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate șicanatorie sau tendențioasă" nu pot fi primite având în vedere că simpla împrejurare că pârâtul este cunoscut ca fiind obișnuit să exagereze nu poate înlătura existența unei fapte ilicite. Faptul că pârâtul a afirmat, fără nicio bază factuală, că "ei au venit cum au venit în fruntea fotbalului românesc. Au venit prin fraudă, prin hotărâre politică", nu numai că sunt de natură a constitui elementele constitutive ale unor infracțiuni de corupție, ci sunt și false și nefondate, grav defăimătoare și calomnioase pentru reclamant. În continuare, recurentul a făcut referire la practica judiciară în materie, susținând că, deși în sistemul românesc de drept, practica judiciară nu constituie izvor de drept, nu se poate reține că jurisprudența națională nu este relevantă, întrucât hotărârile redate au ca obiect acordarea de daune morale în spețe similare. Concluzionând, recurentul-reclamant a susținut că denigrările și jignirile aduse de pârât excedează limitei contribuției la o dezbatere de interes public, niciuna dintre insultele proferate neputând fi circumscrise unei "contribuții" la dezbatere - astfel că fapta ilicită, contrar reținerilor curții de apel, există și este evidentă; fapta ilicită a fost săvârșită de către pârât cu vinovăție, în sensul că acesta a prevăzut rezultatul faptelor sale și l-a urmărit sau cel puțin a acceptat posibilitatea producerii lui - raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul produs fiind indiscutabil, iar existența prejudiciului și a raportului de cauzalitate se prezumă, instanțele urmând să constate producerea prejudiciului moral din simpla existență a faptei ilicite.

Apărările formulate în cauză În data de 28 mai 2021, intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului, în condițiile art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar pe fond, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a deciziei curții de apel, cu obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată, fără a depune dovezi în acest sens. În ceea ce privește referirea recurentului la decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, intimatul-pârât a susținut că această decizie nu este pronunțată într-un recurs în interesul legii sau în dezlegarea unei chestiuni de drept, sens în care nu are caracter obligatoriu, fiind pronunțată într-o speță care nu are legătură cu cauza. Instanța de apel a dat eficiență dispozițiilor art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ., raportat la decizia de casare și a constatat că trebuie să analizeze toate condițiile răspunderii civile delictuale potrivit art. 1357 C. civ. S-a mai susținut că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că afirmațiile incriminate se pot înscrie în cadrul unei dezbateri de interes general și că nu privesc viața privată a reclamantului, făcând obiectul protecției sporite conferite de jurisprudența Curții, iar reclamantul fiind o persoană publică este obligat să tolereze critica activității sale, chiar și atunci când aceasta ar putea fi considerată provocatoare. Intimatul a mai arătat că a fost de bună-credință, iar afirmațiile au fost făcute în contextul unei dezbateri publice privitoare la probleme de interes general, în care de o parte și de alta erau în joc reputații profesionale, o anumită doză de exagerare fiind tolerată. 6. Procedura de filtru Prin încheierea din 09 februarie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 129A din 29 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017, și a stabilit termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, pentru soluționarea recursului. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Analizând criticile formulate, prin prisma dispozițiilor legale relevante, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, pentru considerentele ce urmează a fi expuse: Prin demersul judiciar declanșat în cauza dedusă judecății, reclamanții Federația Română de Fotbal și A. au solicitat obligarea pârâtului B. să înceteze declarațiile defăimătoare pe orice suport și în orice materiale publice, să plătească daune morale în cuantum de 1.000 RON, pentru prejudiciul adus reputației și imaginii reclamantei Federația Română de Fotbal, și în cuantum de 500.000 RON, pentru prejudiciul adus onoarei, reputației și imaginii reclamantului A., precum și să asigure pe proprie cheltuială publicarea hotărârii judecătorești în trei ziare de circulație națională. Prima instanță a respins cererea de chemare în judecată, apreciind, în esență, că reclamanții fac parte din categoria persoanelor publice, iar afirmațiile pârâtului la adresa reclamantului A., făcute în cadrul unor posturi de televiziune din domeniul sportiv, fără nicio referire și la reclamanta Federația Română de Fotbal, se încadrează în interiorul limitelor de exercitare a libertății de exprimare, sens în care a concluzionat că nu se poate reține existența unei fapte ilicite, respectiv nu a mai analizat celelalte condiții ale răspunderii civile delictuale, astfel cum se desprind din dispozițiile art. 1349 C. civ. În același sens, în rejudecare, instanța de apel, ținând cont de prevederile art. 501 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ., a analizat fiecare condiție a răspunderii civile delictuale, inclusiv prejudiciul și legătura de cauzalitate, astfel cum s-a stabilit prin considerentele deciziei de casare, și a apreciat că, în mod legal și temeinic, prima instanță a reținut că nu sunt întrunite condițiile angajării răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 1357 și urm. din C. civ., iar motivele de apel invocate de apelantul-reclamant sunt nefondate. Obiectul controlului de legalitate în prezentul recurs, în considerarea art. 488 pct. 8 C. proc. civ., invocat de către recurentul-reclamant, îl constituie aplicarea normelor care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie la situația de fapt deplin stabilită și pe care nimeni nu o contestă în cauză, în contextul unui litigiu ce aduce în dezbatere coexistența dreptului la liberă exprimare și a dreptului la viață privată, invocate de către părțile litigante, prin prisma normelor legale interne și a dispozițiilor art. 8 și 10 ale Convenției Europene a Drepturilor Omului. Astfel, o primă critică dezvoltată de recurentul-reclamant vizează considerentele instanței de apel relative la nedovedirea prejudiciului pretins, care, în opinia recurentului, se prezumă alături de raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, susținându-se încălcarea de către instanța de apel a Deciziei nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, precum și a jurisprudenței în materie. Critica este nefondată. Verificând lucrările dosarului, se constată că prin decizia de casare nr. 1437 din 09 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de partea pârâtă, a casat în integralitate decizia instanței de apel nr. 375A din 20 martie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe. Soluția s-a impus argumentat de faptul că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 1357-1371 și art. 1349 alin. (1) și (2) C. civ., atunci când a reținut că partea pârâtă este răspunzătoare pentru prejudiciul pretins de reclamant, în condițiile în care existența condițiilor răspunderii civile delictuale trebuie dovedită de cel care se consideră îndreptățit să obțină repararea prejudiciului, fiind eronată concluzia instanței de apel potrivit căreia proba faptei ilicite ar fi suficientă pentru ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate. Instanța de casare a mai reținut că instanța de apel nu a analizat aceste elemente ale răspunderii civile delictuale, reținând că pârâtul este răspunzător pentru repararea prejudiciului reclamat, fără o analiză proprie a determinării prejudiciului și a cauzalității directe între faptele imputate pârâtului și prejudiciul reclamat, nelegalitate care atrage incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., decizia recurată fiind casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță de apel, în vederea analizării tuturor elementelor răspunderii civile delictuale. De altminteri, decizia dată în rejudecare, recurată în prezenta cauză, evidențiază că instanța de apel a statuat că, în raport cu motivele care conturează limitele rejudecării apelului declarat de reclamant și ținând cont de dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., are de stabilit dacă sunt întrunite cumulativ condițiile angajării răspunderii civile delictuale, astfel cum sunt reglementate la art. 1357 și urm. din C. civ., inclusiv prejudiciul și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu; de asemenea, a statuat că are de analizat afirmațiile imputate intimatului-pârât și contextul în care au fost făcute, din perspectiva formei, stilului, circumstanțelor în care au fost expuse, inclusiv a percepției și încrederii publicului în cele declarate de către intimatul-pârât. Totodată, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, are de făcut și o analiză particulară a respectării dispozițiilor art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și a prevederilor art. 30 alin. (6) din Constituția României republicată. În acest context, se reține că instanța de apel a analizat distinct condițiile răspunderii civile delictuale și a constatat că, în ceea ce privește prejudiciul, prin probele administrate în cauză, apelantul-reclamant nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu de natură morală, împrejurările îndeverate de acesta nefiind dovedite, ci doar afirmate, deși sarcina probei îi revenea potrivit art. 249 C. proc. civ. În ceea ce privește legătura de cauzalitate, instanța de apel a apreciat că, astfel cum se arată și în considerentele deciziei de casare, reprezintă o condiție materială, obiectivă, a răspunderii civile delictuale, precum și un criteriu în funcție de care se stabilește întinderea obligației de reparare a prejudiciului, iar din moment ce s-a reținut că nu există nici faptă ilicită și nici prejudiciu, nu se poate reține nici existența unei legături de cauzalitate între aceste două elemente. Așadar, critica părții reclamante, potrivit căreia prejudiciul și raportul de cauzalitate se prezumă, se dovedește a fi nefondată. Înalta Curte reține că, față de dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemei de drept dezlegate sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, după casare, instanța de fond va judeca din nou, în limitele casării și ținând seama de toate motivele înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată. Ca atare, în caz de casare cu trimitere, instanța care urmează să rejudece trebuie să procedeze în sensul și în limitele stabilite prin hotărârea instanței superioare, hotărârea instanței de control judiciar fiind obligatorie cu privire la punctele de drept dezlegate. În cauză, astfel cum s-a arătat anterior, prin decizia nr. 1437 din 09 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în primul ciclu procesual, instanța de casare a reținut că prejudiciul și raportul de cauzalitate nu se prezumă, ci trebuie dovedite, instanța de apel având obligația de a analiza fiecare condiție a răspunderii civile delictuale pentru a stabili dacă poate fi atrasă sau nu în sarcina pârâtului. Instanța de apel, în rejudecare, reanalizând situația de fapt în raport cu dezlegările instanței de casare și cu probele administrate, a reținut că nu sunt întrunite cumulative condițiile angajării răspunderii civile delictual, motiv pentru care a confirmat soluția instanței de fond în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În acest context, Înalta Curte constată că dezlegarea dată de instanța de casare cu privire analiza individuală a condițiilor răspunderii civile delictuale a fost esențială pentru instanța de apel, care ținând cont de îndrumările date de instanța de control judiciar, a respectat limitele deciziei de casare asupra problemei de drept dezlegate, respectiv dispozițiile art. 501 C. proc. civ., astfel că nu se poate aprecia că a pronunțat o hotărâre nelegală, cu aplicarea greșită a prevederilor legale în materie, de natură a atrage incidența art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Referitor la critica recurentului-reclamant privind încălcarea de către instanța de apel a deciziei nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, care nu reprezintă o hotărâre pronunțată în recurs în interesul legii sau pentru dezlegarea unor chestiuni de drept pentru a fi obligatorie pentru instanțe potrivit art. 517 alin. (4), respectiv potrivit art. 521 alin. (3) C. proc. civ., precum și referirea recurentului la alte hotărâri judecătorești în privința cărora nu s-a demonstrat că vizează o situație juridică identică, se reține că aceste argumente nu evidențiază un viciu de legalitate a hotărârii recurate, cu atât mai mult cu cât jurisprudența nu reprezintă izvor de drept, potrivit art. 1 din C. civ., așa cum judicios a reținut și instanța de apel. Prin decizia nr. 153 din 27 ianuarie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă într-o altă speță, s-a reținut că în ceea ce privește prejudiciul moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul și raportul de cauzalitate să fie prezumate. Or, considerentele acestei decizii contrazic însăși considerentele din cuprinsul deciziei de casare, prin care s-a reținut, cu titlu obligatoriu pentru instanța de apel în rejudecare, că prejudiciul și raportul de cauzalitate nu se prezumă, ci trebuie analizate fiecare dintre condițiile angajării răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește susținerile recurentului privind legalitatea deciziei civile nr. 375 A/2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, acestea nu pot fi primite, recurentul ignorând că decizia civilă nr. 375 A/2019, pronunțată de instanța de apel în primul ciclu procesual anterior, a fost casată în integralitate în recurs prin decizia nr. 1437 din 09 iulie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, iar potrivit art. 500 alin. (1) C. proc. civ., " Hotărârea casată nu are nicio putere". Așa fiind, în aplicarea textului legal menționat, recurentul nu se poate prevala în prezentul recurs de considerentele unei hotărâri care, odată ce a fost casată, nu mai produce niciun efect. Nefondat este și motivul de recurs prin intermediul căruia recurentul susține încălcarea normelor reprezentate de art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de art. 73 din C. civ. Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, instanța de apel, față de obiectul acțiunii cu care a fost învestită și de criticile reclamantului, raportat la limitele casării stabilite de instanța supremă, a verificat dacă, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanță, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului garantată de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului - drept reclamat ca fiind abuziv exercitat - a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenție, făcând totodată o analiză particulară a respectării dispozițiilor art. 30 alin. (6) din Constituția României. O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, așa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român- norme pe care părțile și-au întemeiat apărările - întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că prin afirmațiile făcute pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție. Or, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanțele de fond au ajuns la concluzia corectă că, fiind vorba despre o chestiune de interes general și o persoană publică, afirmațiile, în ansamblul lor, nu depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, fiind permis un anumit grad de exagerare sau provocare, atunci când se critică o persoană publică, aceasta trebuind să manifeste un grad ridicat de tolerență. În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României). Potrivit CEDO, orice persoană fizică, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României). Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privința persoanelor publice decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, acestea trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și faptă, atât din partea jurnaliștilor cât și a marelui public și trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță (cauza Feldek contra Slovaciei). În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că "dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală" (cauzele Cumpănă și Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Așadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia). Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer și The Guardian c. Regatului Unit). Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente". În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanța de apel a prezentat, așa cum s-a relevat deja, că afirmațiile litigioase, astfel cum au fost reținute și în cuprinsul deciziei de casare, se încadrează unele în categoria judecăților de valoare (caracterizarea apelantului-reclamant drept "hoț" și "bandit"), iar altele în categoria faptelor (afirmația că apelantul-reclamant a fost ales în funcția de președinte al Federației Române de Fotbal cu ajutorul serviciilor secrete), însă forma, stilul și modalitatea de prezentare a afirmațiilor nu depășesc limitele acceptabile ale libertății de exprimare, intimatul-pârât urmărind a atrage atenția asupra unei probleme de interes general, iar nu a afecta în mod intenționat și gratuit onoarea și reputația apelantului-reclamant. S-a mai reținut că aducerea la cunoștința publicului a unor atare informații reprezintă un mod de exercitare a libertății de exprimare, apărată de art. 10 din Convenție, iar afirmațiile litigioase nu conțin informații referitoare la viața privată a apelantului-reclamant, nu au un vădit caracter denigrant, chiar dacă sunt prezentate într-o modalitate șicanatorie sau tendențioasă. Astfel, s-au avut în vedere atât termenii utilizați de pârât, în afirmațiile litigioase, contextul în care acestea au fost făcute publice, notorietatea reclamantului, precum și repercusiunile afirmațiilor. Totodată, s-a reținut faptul că din probele administrate și în lipsa altor elemente relevante a reieșit că nu au existat urmări, apelantul-reclamant fiind reales în funcția de președinte al Federației Române de Fotbal în aprilie 2018, ceea ce înseamnă că imaginea și reputația sa nu au fost afectate prin afirmațiile făcute de intimatul-pârât în perioada ianuarie- martie 2014. Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că este adevărat că dreptul fiecărei persoane la demnitate se reflectă în ocrotirea acestei valori sociale atât sub aspect subiectiv (sentimentul de onoare pe care fiecare om îl are față de el însuși), cât și sub aspect obiectiv (prețuirea morală de care se bucură fiecare om în cadrul familiei, prietenilor, colegilor etc., care se manifestă prin reputația, stima, considerația și respectul semenilor), dar în cauză reclamantul nu a făcut dovada afectării reale a acestui drept, astfel încât să fie necesară intervenția justiției, prin angajarea răspunderii civile delictuale a intimatului-pârât. În consecință, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că, afirmațiile pârâtului, care, în opinia recurentului, nu corespund realității fiind false și nefondate, constituie un aspect ignorat și desconsiderat de către instanța de apel. Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel, faptul că prin afirmațiile incriminate nu s-a făcut referire la viața privată a reclamantului, ci a fost vizată activitatea acestuia în calitate de președinte al Federației Române de Fotbal, iar afirmațiile incriminate relevă opinia critică a pârâtului în privința modului în care reclamantul a fost ales în această funcție publică. Cum reclamantul este o persoană implicată în viața publică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care țin de activitatea sa managerială este justificat, fiind așadar judicioasă reținerea, corelativ, în cauză, prin hotarârea recurată, a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul afirmațiilor incriminate, sfera restricțiilor privind dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții Europene, mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale. În acest sens, Înalta Curte reamintește că, inclusiv potrivit jurisprudenței CEDO, favorizarea liberei dezbateri politice reprezintă o caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că instanțele naționale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private (în temeiul articolului 8 din Convenție) și dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenție) al persoanei care a publicat un comentariu critic referitor la activitatea profesională a unui om politic. Mai mult, nu se poate omite faptul că, în speță, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul a susținut că, în calitate de Președinte al FRF, și-a asumat implicit riscul unor opinii negative, limitele criticii admisibile cu privire la libertatea de exprimare fiind mult mai largi, însă declarațiile pârâtului nu se încadrează în categoria discuțiilor de interes public și nu relevă activitatea sa profesională și nici performanțele echipei naționale de fotbal. Or, calitatea reclamantului corelată cu subiectul afirmațiilor incriminate justifica interesul publicului, neputându-se reține raportat la situația de fapt a cauzei, că prin declarațiile criticate s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului. Așa fiind, chiar dacă afirmațiile pârâtului cuprind și o doză de exagerare, corect a reținut instanța de apel că maniera în care au fost prezentate se încadrează în limitele acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția pârâtului nefiind aceea de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea reclamantului. În raport cu cele constatate, Înalta Curte consideră că aprecierea instanței de apel în sensul că maniera în care pârâtul a prezentat afirmațiile incriminate nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtului nu poate fi considerată faptă ilicită în înțelesul art. 1357 C. civ., iar împrejurarea că în luna aprilie 2018 reclamantul a fost reales în funcția de Președinte al Federației Române de Fotbal este de natură a contrazice susținerile reclamantului că, prin afirmațiile pârâtului, i-au fost știrbite reputația și credibilitatea. Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speță, (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe. În consecință, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel, raportat la afirmațiile pârâtului, a apreciat că acesta beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 129A din 29 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. x/2017.