ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1607/2021

Ședința publică din data de 15 septembrie 2021

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 8 iulie 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat acțiune în anularea hotărârii arbitrale nr. 15/10.03.2020, pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal, în contradictoriu cu B. S.A., solicitând anularea hotărârii și trimiterea cauzei instanței arbitrale spre rejudecare, conform art. 613 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 130F din 10 decembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția inadmisibilității cererii formulate de reclamantă și, în consecință, a respins cererea ca inadmisibilă, nefiind de competența instanțelor române.

Împotriva sentinței civile nr. 130 F din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a declarat recurs reclamanta A..

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și art. 613 alin. (4) din C. proc. civ. și a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii instanței de fond și trimiterea spre rejudecare a cauzei la Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

În cauză nu a fost realizată procedura de filtru, data înregistrării cererii introductive, 8 iulie 2020, fiind ulterioară datei de 21 decembrie 2018, când a intrat în vigoare Legea nr. 310/2018 pentru modificarea și completarea Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative, lege prin care au fost abrogate dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. referitoare la procedura de filtru.

Prin rezoluția din 29 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit termen la data de 15 septembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării recursului, termen la care a reținut cauza în pronunțare.

Intimata-pârâtă nu a depus întâmpinare la dosarul cauzei.

II. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recurenta-reclamantă și-a întemeiat recursul pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., argumentând, în esență, reținerea nelegală de către instanța de fond a necompetenței sale în soluționarea cauzei, rezultată dintr-o aplicare greșită a prevederilor art. 57 alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal și art. 120 alin. (3) din Regulamentul disciplinar al Federației Române de Fotbal, cu referire la art. 609 alin. (1) din C. proc. civ.

Examinând criticile de nelegalitate care pun în discuție raționamentul juridic al instanței de fond în cadrul căruia a fost reținută inadmisibilitatea cererii de chemare în judecată, Înalta Curte are a constata că dispozițiile art. 608 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că: "Hotărârea arbitrală poate fi desființată numai prin acțiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: [...] d) partea a lipsit la termenul la care au avut loc dezbaterile și procedura de citare nu a fost legal îndeplinită".

Pe de altă parte, constată că părțile sunt persoane juridice de drept privat, supuse, în calitate de membri ai Federației Române de Fotbal, statutelor, regulamentelor, directivelor FRF, deciziilor FIFA și UEFA, precum și deciziilor Tribunalului Arbitral Sportiv de la Lausanne. Aceasta întrucât, Statutul Federației reprezintă un contract reglementat de C. civ., ca normă de drept comun, iar raporturile dintre persoanele afiliate, ori dintre acestea și Federație se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile statutare și regulamentare ale Federației Române de Fotbal și sunt guvernate de principiul forței obligatorii a acestuia.

Articolul 57 din Statutul Federației Române de Fotbal prevede drept comisii jurisdicționale ale FRF Comisia de Disciplină și Etică, Comisia Națională de Soluționare a Litigiilor și Comisia de Recurs. Competențele privind soluționarea cauzelor disciplinare, a litigiilor sau sesizărilor revin comisiilor cu atribuții jurisdicționale ale FRF, și anume în primă instanță Comisiei de Disciplină și Etică a FRF și Comisiei Naționale de Soluționare a Litigiilor. Hotărârile pronunțate în primă instanță pot fi atacate, după caz, la Comisia de Recurs a FRF, ca ultimă instanță la nivel național, pentru hotărârile Comisiei de Disciplină și Etică și Camerei Naționale de Soluționate a Litigiilor, și la Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, ca ultimă instanță la nivel internațional, pentru recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de Comisia de Recurs a FRF.

În cauză, recurenta a sesizat Comisia de Disciplină și Etică din cadrul Federației Române de Fotbal cu privire la încălcarea de către B. S.A. a regulamentelor sportive, constând în folosirea în timpul antrenamentelor și jocurilor amicale a mai multor jucători de fotbal legitimați în cadrul C.. A solicitat, în temeiul art. 83.14 din Regulamentul Disciplinar elaborat de către Federația Română de Fotbal, sancționarea clubului B. S.A. cu interzicerea dreptului de a efectua transferuri de jucători pentru o perioadă de transfer. Această cerere a fost soluționată de Comisia de Disciplină și Etică la 18 decembrie 2019, prin aplicarea sancțiunii "avertisment" clubului B. S.A..

Recurenta a indicat că a formulat recurs la Comisia de Recurs a FRF în conformitate cu art. 116 alin. (4) lit. b) din Regulamentul Disciplinar al FRF și art. 483 din C. proc. civ., recurs soluționat prin hotărârea nr. 15 din 10.03.2020, pronunțată de Comisia de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal.

Articolul 116 din Regulamentul Disciplinar al FRF arată că un recurs poate fi formulat împotriva hotărârilor Comisiei de Disciplină a FRF/LPF în fața Comisiei de Recurs a FRF/LPF, cu excepția situației în care Comisia de Disciplină a FRF/LPF a pronunțat o hotărâre cu privire la sesizarea asupra identificării greșite a persoanei sau a pronunțat o hotărâre prin care a dispus mustrare sau avertisment. În aceste cazuri, regulamentul sus-menționat reține că recursul va fi respins ca inadmisibil, iar orice hotărâre pronunțată cu nerespectarea regulilor respective este nulă de drept, fără a fi necesară intervenția unui organism al FRF/LPF.

Conform prevederilor art. 57 alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal și art. 120 alin. (3) din Regulamentul Disciplinar al Federației Române de Fotbal, hotărârile pronunțate de către Comisia de recurs în materie disciplinară se atacă în termen de 21 de zile la Tribunalul de Arbitraj Sportiv.

În lumina celor expuse anterior, Înalta Curte observă că recurenta a urmat procedura de soluționare a litigiilor prevăzută de Regulamentul Disciplinar al Federației Române de Fotbal până la un punct, nemaiatacând cu recurs hotărârea Comisiei de Recurs din cadrul Federației Române de Fotbal, recurs ce urma a fi soluționat de Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne.

A reținut, astfel, în mod judicios curtea de apel inadmisibilitatea cererii de recurs, raportat la neparcurgerea procedurii prevăzute anterior, nefiind posibilă combinarea celor două jurisdicții. Astfel, s-a apreciat corect că aceste clauze constituie o convenție arbitrală, valabilă și operantă care exclude, conform art. 553 din C. proc. civ., competența instanței judecătorești, cu mențiunea că este îndeplinită și condiția prevăzută de art. 554 alin. (1) din C. proc. civ. referitoare la invocarea clauzei de către cealaltă parte, raportat la faptul că excepția inadmisibilității întemeiată pe necompetența generală a instanțelor române a fost invocată de partea adversă la termenul de judecată la care a fost legal citată.

În plus, Înalta Curte arată că nu exista niciun impediment pentru recurentă în a invoca argumentele legate de nelegala citare și în cadrul unui recurs formulat în fața Tribunalului Arbitral al Sportului de la Lausanne, însă recurenta, cu nerespectarea regulamentelor agreate, nu a ales să formuleze o astfel de cale de atac.

Nu în ultimul rând, se observă că dispozițiile art. 608 și 609 din C. proc. civ., în raport de clauzele din Statut și Regulament, acceptate, reprezintă norme de drept comun în materia arbitrajului. Or, potrivit principiului general de drept specialia generalibus derogant, dispozițiile art. 57 alin. (3) din Statutul Federației Române de Fotbal și ale art. 120 alin. (3) din Regulamentul Disciplinar al Federației Române de Fotbal, se aplică cu prioritate și prin derogare de la dispozițiile de drept comun din C. proc. civ., iar nu invers, cum susține recurenta-reclamantă, aceasta întrucât o normă generală nu poate înlătura de la aplicare o normă specială.

În consecință, Înalta Curte, constatând că nu este incident în cauză motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurenta reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 130 F din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 130F din 10 decembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 15 septembrie 2021, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.