Decizia nr. 1560/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2017, reclamantul Statul Român, reprezentat legal prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, le-a chemat în judecată pe pârâtele Federația Română de Fotbal și Liga Profesionistă de Fotbal, solicitând obligarea acestora la plata sumei de 10.527.634 RON, reprezentând prejudiciul adus bugetului de stat în perioada 2009-2011, în urma activității delictuale desfășurate de acestea, în calitate de organizatori ai competițiilor sportive fotbalistice naționale, cu plata accesoriilor aferente, calculate de la data scadenței și până în ziua efectuării plății inclusiv, conform prevederilor Codului de procedură fiscală.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin încheierea din 19 martie 2018, s-au respins excepția necompetenței generale a instanțelor, excepția necompetenței funcționale și excepția necompetenței materiale. Prin încheierea din 17 septembrie 2018, s-au respins cererile de intervenție formulate de A. S.A. și Valorificare Creanțe și S.C. A. S.A., ca inadmisibile. Prin încheierea de ședință din 16 septembrie 2019, s-a respins excepția autorității de lucru judecat în raport cu decizia penală nr. 887/15 iunie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, ca neîntemeiată, s-au unit cu fondul cauzei excepțiile lipsei calității procesuale active și lipsei calității procesuale pasive, s-a apreciat că excepția lipsei de interes și excepția inadmisibilității, în modul în care sunt invocate și explicitate, nu reprezintă excepții propriu-zise, ci apărări de fond, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune, ca neîntemeiată. Prin sentința civilă nr. 2589/25 noiembrie 2019, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins cererea formulată de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - A.N.A.F, ca neîntemeiată. Împotriva acestei sentințe a declarat apel principal reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., iar pârâta Federația Română de Fotbal a formulat apel incident împotriva încheierilor interlocutorii din 19 martie 2018, respectiv 16 septembrie 2019.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Prin decizia civilă nr. 137 A din 1 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondate, apelul principal declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., și apelul incident formulat de pârâta Federația Română de Fotbal. În ceea ce privește apelul formulat de reclamant, Curtea a apreciat că este nefondat, în considerarea următoarelor argumente: Apelantul reclamant a criticat soluția primei instanțe, susținând că instanța de fond a considerat, greșit, că nu se poate pronunța asupra existenței faptei ilicite în forma pe care instituția reclamantă a indicat-o (pârâții au avut cunoștință, înainte de darea hotărârii de excludere a S.C. A. S.A. și de legitimarea jucătorilor la alte cluburi de fotbal, despre măsura dispusă de organul fiscal, respectiv procesul-verbal de sechestru din 31 ianuarie 2011, emis de Direcția Generala a Finanțelor Publice a Județului Dolj, măsură căreia pârâții trebuia să i se conformeze, indiferent de condițiile în care a fost luată, întrucât actul era în vigoare și trebuia să își producă efectele, nefiind desființat în condițiile legii; interpretarea condițiilor actului este de resortul exclusiv al justiției și nicidecum lăsată la latitudinea unei persoane fizice sau juridice oarecare și prin care a fost produs, cu intenție directă, prejudiciul constând în diminuarea patrimoniului S.C. A. S.A., cu consecința imposibilității de recuperare a creanțelor datorate bugetului de stat. Sub aspectul situației de fapt relevante, în mod corect, prima instanță a reținut puterea de lucru judecat a deciziei penale nr. 887/A din 15 iunie 2017, deoarece, prin această decizie, s-a avut în vedere, inclusiv, aspectul pe care apelantul îl punctează, respectiv că pârâții au avut cunoștință de sechestrul instituit încă de la momentul hotărârii de excludere a A. (achitarea în procesul penal nu a fost dispusă pentru motivul că persoanele incriminate nu ar fi cunoscut existența sechestrului). În aceste condiții, fapta dedusă judecății există, însă nu se poate susține caracterul său ilicit. Pretenția apelantului referitoare la faptul că, indiferent de legalitatea sechestrului, acesta trebuia respectat nu este aptă să antreneze răspunderea civilă delictuală, cât timp instanța penală a constatat că sechestrul nu a fost legal instituit și a reținut efectul retroactiv al acestei statuări (fiind relevante statuările instanței penale referitoare la faptul că dreptul de dispoziție asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu este un bun sechestrabil; dreptul federativ de joc al jucătorului de fotbal nu poate fi sustras de sub sechestrul instituit, întrucât acest drept nu exista în materialitatea obiectivă; nu a existat un bun legal sechestrat, întrucât bunul sechestrat - respectiv drepturile de dispoziție asupra drepturilor federative de joc - nu a ajuns niciodată să producă efecte juridice, nefiind îndeplinită condiția suspensivă a încheierii unui contract de transfer între clubul craiovean și orice alt club care dorea să beneficieze de serviciile unui jucător de fotbal legitimat la primul club menționat. Neîndeplinirea condiției suspensive conduce, cu efect retroactiv, la concluzia că respectivul drept de dispoziție nu a existat niciodată, astfel că nu putea fi supus, în mod legal, unui sechestru asigurător sau executoriu aplicat de către organul fiscal competent). Altfel spus, a admite că pârâții răspund delictual pentru nerespectarea unui sechestru a cărui nelegalitate a fost reținută, în mod definitiv, de instanța penală, ulterior instituirii sechestrului, însă anterior sesizării instanței civile, ar contraveni efectului retroactiv și puterii de lucru judecat a deciziei penale. Curtea a constatat că legalitatea sechestrului a fost analizată de instanța penală ca o chestiune prejudicială, care a condus la achitarea inculpaților în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., pentru infracțiunea de sustragere de sub sechestru, prevăzută de art. 244 C. pen., reținându-se că nu a fost îndeplinită cerința esențială a existenței unui bun legal sechestrat, pentru a se pune în discuție întrunirea celorlalte elemente constitutive ale infracțiunii de sustragere de sub sechestru. Or, acest aspect se impune cu putere de lucru judecat deplină, instanța civilă neputând statua asupra existenței faptei ilicite în contra celor stabilite, în mod definitiv, de către instanța penală cu privire la legalitatea sechestrului, dat fiind că și delictual, pentru sustragerea de sub sechestru este necesar ca acesta să fie legal instituit. Constatarea nelegalității sechestrului produce efecte retroactive, respectiv echivalează juridic cu situația în care sechestrul nu ar fi existat niciodată, iar aceasta se răsfrânge, în mod direct, asupra caracterului ilicit al faptelor deduse judecății. Mai mult, în acord cu instanța de fond, Curtea a constatat că prejudiciul pretins nu este unul cert și nici nu se află în legătură directă cu fapta dedusă judecății, dat fiind că apelantul și-a înscris creanța în tabelul definitiv în procedura de insolvență a debitorului, astfel încât nu este demonstrată o imposibilitate absolută de recuperare a prejudiciului integral sau parțial. Astfel, deși în cadrul analizei condițiilor de exercițiu ale acțiunii civile, se identifică interesul reclamantului în formularea acțiunii (respectiv folosul material pe care acesta îl urmărește - recuperarea creanței într-o altă modalitate decât în procedura insolvenței), acest prejudiciu nu este nici cert și nici în legătură directă cu fapta dedusă judecății.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 137 A din 1 februarie 2021 au formulat recurs principal reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., și recurs incident pârâta Federația Română de Fotbal. 4.1. În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul a susținut, în esență, următoarele critici: Soluția instanței de apel este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 1357 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală. În dezacord cu reținerile instanței de apel, în sensul că instanța civilă nu poate statua asupra existenței faptei ilicite în contra celor stabilite definitiv de către instanța penală cu privire la legalitatea sechestrului, consideră că, deși nu s-a constatat existența unei fapte penale, aceasta a determinat producerea unui prejudiciu civil, care antrenează răspunderea civilă delictuală. În cauză, sunt întrunite, cumulativ, condițiile răspunderii civile delictuale, respectiv existența unei fapte săvârșite cu vinovăție, existența unui prejudiciu cert, acesta să nu fi fost recuperat încă, să fie direct și actual, personal și să rezulte din încălcarea sau atingerea unui interes. Din analiza coroborată a mijloacelor de probă administrate în cursul urmăririi penale în dosarul penal nr. x/2011, a rezultat, în mod clar, că pârâtele au avut cunoștință, înainte de darea hotărârii de excludere a S.C. A. S.A. și de legitimarea jucătorilor la alte cluburi de fotbal, despre măsura dispusă de organul fiscal, respectiv procesul-verbal de sechestru din 31 ianuarie 2011, emis de Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Dolj. Astfel, legitimarea jucătorilor S.C. A. S.A. la alte cluburi de fotbal, în numai câteva zile de la darea hotărârii de excludere provizorie a clubului, a condus la prejudicierea bugetului consolidat al statului, întrucât pârâtele, având cunoștință despre măsura sechestrului dispusă de organul fiscal, trebuia să se conformeze acesteia, indiferent de condițiile în care măsura a fost luată, interpretarea unor asemenea condiții fiind de resortul exclusiv al justiției și nu lăsată la latitudinea unei persoane fizice sau juridice. Prin urmare, prejudiciul adus bugetului consolidat al statului rezultă, fără putință de tăgadă, din aceea că o creanță certă, reprezentând obligații fiscale, nu a putut fi încasată tocmai din cauză că drepturile federative ale jucătorilor, ce făceau obiectul sechestrului, s-au pierdut prin acțiunile de rea-credință ale pârâtelor. Or, această posibilitate nu mai există, întrucât, prin acțiunile pârâtelor, bunurile supuse sechestrului în favoarea Statului Român au fost sustrase acestei măsuri. Astfel, prin desființarea contractelor civile dintre club și jucătorii de fotbal, dar, mai ales, prin legitimarea acestora la alte cluburi sportive, măsuri total nelegale, a fost diminuat patrimoniul S.C. A. S.A., cu consecința imposibilității de recuperare a creanțelor bugetului de stat. Mai mult, în raport cu motivarea instanței de apel, în sensul că reclamantul și-a înscris creanța în tabelul definitiv, în procedura de insolvență a debitorului, precizează că existența în derulare a unei proceduri privind insolvența societății în vederea valorificării creanțelor înregistrate în acest cadru, între care se regăsește și o creanță datorată bugetului general consolidat, nu garantează recuperarea acesteia și nu reprezintă un titlu real, ce ar exclude obținerea unui titlu pe calea acțiunii civile delictuale. De altfel, atât instanța de fond, cât și instanța de apel, au apreciat, greșit, că nu se pot pronunța asupra existenței faptei ilicite în forma pe care reclamantul a indicat-o. Consideră că modalitatea de excludere a S.C. A. S.A., în sens tehnic, poate fi analizată de Tribunalul de Arbitraj Sportiv, însă instanța de fond avea obligația de a analiza dacă excluderea provizorie a clubului din cadrul Federației Române de Fotbal a produs un prejudiciu Statului Român. Fapta în sine, atâta timp cât produce un prejudiciu, nu poate fi calificată decât ca fiind o faptă ilicită, fiind evident că organele fiscale, în urma acestei excluderi, au pierdut obiectul garanției, respectiv drepturile federative ale jucătorilor, drepturi cărora le-a fost atribuită o valoare patrimonială din care statul se putea îndestula. Pe de altă parte, chiar dacă Curtea de Apel București, prin hotărârea penală nr. 887 din 2017, a achitat inculpații, neidentificând dispoziții din legislația primară care ar constitui premisele unei infracțiuni, totuși, activitatea acestora reprezintă un delict civil, care are drept urmare nașterea, în patrimoniul statului, a unui drept la dezdăunare. Susține că, prin acțiunile abuzive și nelegale ale pârâtelor, drepturile federative ale jucătorilor de fotbal au fost sustrase de sub sechestrul asigurător, Statul Român, în calitate de creditor al clubului, fiind prejudiciat cu suma de 10.527.634 RON plus obligațiile fiscale accesorii. Prin urmare, având în vedere faptul că prejudiciul adus bugetului de stat, rezultat ca urmare a faptei constând în diminuarea patrimoniul S.C. A. S.A. prin desființarea contractelor civile dintre club și jucătorii de fotbal și prin legitimarea acestora la alte cluburi sportive, consideră că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 1.357-1359 C. civ., privind răspunderea civilă delictuală. Conform principiului reparării integrale a prejudiciului, pârâtele trebuie să acopere atât prejudiciul efectiv, cât și beneficiul nerealizat, acestea fiind obligate și la accesoriile aferente sumei datorate, de la data când obligația a devenit scadentă și până la data achitării integrale, sens în care invocă decizia nr. 17/2014 pronunțată în recurs în interesul legii și practică judiciară. În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată. 4.2. În cuprinsul cererii de recurs incident, pârâta Federația Română de Fotbal a invocat, în esență, următoarele aspecte: - Consideră că instanța de apel a soluționat, în mod nelegal, apelul pârâtei cu privire la greșita soluționare a excepției necompetenței generale a instanțelor judecătorești. Susține incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., și anume când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenței de ordine publică a altei instanțe, invocate în condițiile legii. Astfel, evaluarea caracterului licit/ilicit al actului imputat pârâtei în prezenta speță cade în competența exclusivă a unei instanțe arbitrale internaționale - Tribunalul Arbitral al Sportului de la Lausanne, aspect ce a fost tranșat deja, cu putere de lucru judecat, prin decizia penală nr. 887/15 iunie 2017 a Curții de Apel București. Invocând hotărâri judecătorești pronunțate în alte spețe, menționează că este lucru judecat faptul că o acțiune pentru reparații rezultate din actele Federației Române de Fotbal legate de excludere este inadmisibilă, nefiind de competența instanțelor judecătorești române să analizeze legalitatea actelor emise de Federația Română de Fotbal în privința excluderii A. S.A. Singurul organ competent pentru a analiza legalitatea acestor acte este unul arbitral, anume Tribunalul de Arbitraj Sportiv de la Lausanne. Altfel spus, necompetența generală a instanțelor judecătorești române rezultă din faptul că instanța este chemată să analizeze o chestiune litigioasă care a fost rezervată expres arbitrajului. - Un alt motiv de recurs se referă la faptul că instanța de apel a soluționat, în mod greșit, critica pârâtei privind respingerea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, respectiv a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei. De asemenea, instanța de apel a soluționat, în mod greșit, critica pârâtei privind respingerea excepției inadmisibilității acțiunii. Astfel, prin construcția juridică realizată prin cererea de chemare în judecată, reclamanta dorește obligarea Federației Române de Fotbal la plata creanței fiscale a unei alte entități (A.) pentru pretinsa faptă de a micșora garanțiile creditorului fiscal. O astfel de construcție nu are o figură legală corespondentă, esența apelului pârâtei Federației Române de Fotbal fiind aceea de a arăta că singurele demersuri aflate la dispoziția A.N.A.F. pentru starea de fapt, greșită, pe care o pretinde, erau oferite de acțiunea oblică și acțiunea pauliană. Pârâta nu justifică legitimare procesuală pasivă, întrucât nu există niciun text legal care să reglementeze vreun raport de solidaritate cu A. pentru plata obligațiilor fiscale ale acesteia față de A.N.A.F., iar reclamantul nu are calitate procesuală activă, deoarece nu se află în raport juridic de drept fiscal cu pârâta. Același raționament este aplicabil și pentru greșita menținere a soluției de respingere a excepției inadmisibilității. Contrar argumentelor Curții de Apel București, A.N.A.F. își poate valorifica un drept doar în contextul existenței unui raport de drept public cu un particular, cauzat de un fapt generator în sens fiscal. Un astfel de raport de drept public nu există în relația A.N.A.F. - F.R.F. Altfel spus, în contextul acestei spețe, A.N.A.F. nu poate formula o acțiune în răspundere civilă delictuală împotriva unui particular, Codul de procedură fiscală prevăzând cu totul alte modalități de exercitare a drepturilor autorității fiscale. Invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - De asemenea, consideră că instanța de apel a menținut, în mod greșit, soluția primei instanțe de respingere a excepției lipsei de interes, întrucât, după cum a dovedit în probațiune, creanța reclamantului împotriva A. este înscrisă în tabelul definitiv consolidat al creanțelor A. S.A. Or, obligarea unei alte entități la plata aceleiași creanțe către reclamant ar duce la o dublă reparație către această entitate - una din partea A. S.A., a doua pretinsă din partea pârâtei (art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - În subsidiar, consideră că acțiunea reclamantei este prescrisă. Astfel, instanța de apel a interpretat același text legal în două moduri antinomice: pe de o parte, interpretând alin. (1) al art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, a realizat o analogie între "cererea de chemare în judecată" și constituirea de parte civilă în procesul penal. Pe de altă parte, interpretând alin. (2) al aceluiași articol, s-a depărtat de propria analogie, refuzând să asimileze lăsarea nesoluționată a acțiunii civile cu celelalte cazuri de dezînvestire a instanței enumerate. Un astfel de raționament este emis cu greșita aplicare art. 16 din Decretul-lege nr. 167/1958, acțiunea reclamantului fiind prescrisă. În concluzie, solicită, în principal, admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și, pe cale de consecință, admiterea apelului incident al Federației Române de Fotbal, anularea sentinței primei instanțe, a încheierilor interlocutorii din 19 martie 2018, respectiv 16 septembrie 2019, și respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefiind de competența generală a instanțelor judecătorești, iar, în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel.

Apărările formulate de părți Intimata pârâtă Liga Profesionistă de Fotbal a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului principal. Intimata pârâtă Federația Română de Fotbal a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului principal, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Recurentul reclamant Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală, a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului incident, declarat de pârâta Federația Română de Fotbal.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Părțile nu au depus puncte de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor. Prin încheierea din 21 martie 2022, au fost admise, în principiu, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenția Națională de Administrare Fiscală - A.N.A.F., și recursul incident formulat de pârâta Federația Română de Fotbal împotriva deciziei civile nr. 137 A din 1 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, fiind respinsă excepția nulității recursului principal, invocată în întâmpinare, și a fost acordat termen de judecată la 22 septembrie 2022, cu citarea părților, pentru soluționarea, pe fond, a căilor de atac. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate prin recursul principal declarat de Statul Român, reprezentat de Agenția Națională de Administrare Fiscală, și cu dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente: Este neîntemeiată critica potrivit căreia decizia atacată este rezultatul încălcării dispozițiilor art. 1357 C. civ.. Conform acestui text de lege, pentru atragerea răspunderii civile delictuale, invocate de reclamant ca temei juridic al cererii de chemare în judecată, trebuie întrunite cumulativ patru condiții, și anume existența faptei ilicite, a vinovăției celui care a săvârșit fapta, producerea unui prejudiciu și legătura de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu. În ipoteza neîndeplinirii oricăreia dintre aceste cerințe, răspunderea civilă delictuală nu subzistă în persoana pârâtului, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiate. În speță, instanța de apel a reținut că nu a fost comisă o faptă cu caracter ilicit și nu s-a dovedit un prejudiciu cert și în legătură directă cu pretinsa faptă ilicită, raționamentul fiind corect sub aceste aspecte, cu consecința legalității soluției de păstrare a sentinței atacate, raportat și la cele statuate prin decizia penală nr. 887/15 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția I penală. În primul rând, contrar opiniei recurentului, Curtea nu a considerat că nu poate cerceta fapta ilicită invocată, în configurarea expusă de această parte, ci a apreciat că nu are caracter ilicit față de cele reținute, cu putere de lucru judecat, prin hotărârea penală sus-menționată. Astfel, instanța penală, fiind sesizată, în ceea ce le privește pe cele două pârâte, printre altele, cu săvârșirea infracțiunii de sustragere de sub sechestru prevăzută de art. 261 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 5 din același cod, a verificat situația premisă a infracțiunii, și anume existența unui bun legal sechestrat. Din această perspectivă, în legătură cu sechestrul instituit prin procesul-verbal din 31 ianuarie 2011, a cărui natură juridică a fost apreciată ca fiind nu de sechestru asigurător, ci măsură de executare, în vederea recuperării creanțelor datorate organelor fiscale de S.C. A. S.A., instanța penală a considerat că nu sunt întrunite cerințele unui sechestru legal aplicat, apt de a produce efecte juridice, în contextul în care dispozițiile de sechestru sunt suspendate de drept, pe toată durata procedurii de insolvență și faliment în care se afla clubul sportiv, raportat la art. 36 din Legea nr. 85/2006. Sub un alt aspect, raportându-se la obiectul material al infracțiunii enunțate, instanța penală a reținut că dreptul de dispoziție asupra dreptului federativ de joc al jucătorului de fotbal nu poate constitui, în nicio împrejurare, un bun mobil corporal, tangibil, care să poată fi, deci, sustras, în sensul de a trece din sfera de stăpânire a unei persoane în cea a altei persoane, dreptul în discuție neavând o materialitate obiectivă. Nefiind îndeplinită situația premisă, a unui bun legal sechestrat, Curtea de Apel București a dispus achitarea inculpatelor, pârâte în prezentul dosar, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), sub aspectul săvârșirii infracțiunii de sustragere de sub sechestru. Raportat la dispozițiile art. 28 alin. (1) C. proc. pen., conform cărora "hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei și a persoanei care a săvârșit-o. Instanța civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite", în mod corect, instanța de apel civilă a considerat că decizia penală nr. 887 A/15 iunie 2017 are autoritate de lucru judecat din perspectiva chestiunii enunțate, tranșate în mod definitiv. Or, deși instanța penală a cercetat, din perspectiva legii penale, problema bunului legal sechestrat, ca premisă a comiterii unei infracțiuni, chestiunile dezlegate sub acest aspect se impun și în legătură cu aprecierea de către instanța civilă a caracterului ilicit al faptei delictuale pretinse în cadrul prezentului proces. Astfel după cum a reținut și instanța de apel, prin decizia recurată, un sechestru care nu mai este apt să producă efecte, trebuind să fie considerat nelegal, pentru raționamentul expus în decizia penală, nu mai poate constitui nici premisa respectării măsurii instituite prin procesul-verbal al A.N.A.F. din 31 ianuarie 2011, nefiind întrunită cerința existenței unui fapte cu caracter ilicit, care să determine răspunderea civilă delictuală a pârâtelor. Contrar alegațiilor recurentelor, nu are relevanță dacă, la data hotărârii de excludere a clubului sportiv din Federație, intimatele, cunoscând instituirea măsurii sechestrului, aveau sau nu posibilitatea, "ca persoane juridice oarecare", să aprecieze sau nu asupra legalității măsurii, de vreme ce, la data sesizării instanței cu acțiunea de față, exista o hotărâre definitivă a organului judiciar, deci a celui abilitat să aprecieze sub acest aspect, care infirma legalitatea sechestrului. Prin urmare, nu li se poate reproșa pârâtelor că, prin demersurile ulterioare înființării sechestrului nelegal, ar fi săvârșit un delict civil, nefiind, astfel, întrunită una dintre cerințele atragerii răspunderii civile delictuale, ceea ce, în sine, reprezintă un argument suficient pentru respingerea cererii de chemare în judecată, soluție corect menținută de instanța de apel. Și în ceea ce privește prejudiciul pretins, condiție care, în opinia recurentului, ar fi îndeplinită în cauză, susținerile nu pot fi primite. Pe lângă împrejurarea că, astfel cum a fost descris în cererea de chemare în judecată, dar și în căile de atac, nu rezultă, cu claritate, în ce constă paguba produsă reclamantului, acesta expunând într-un mod incomplet, evaziv și contradictoriu, prejudiciul pretins, nu poate fi estimată nici întinderea lui, neavând un caracter cert. Astfel, nu rezultă ce reprezintă suma de 10.527.634 RON, solicitată cu titlu de debit principal, reclamantul făcând vorbire despre obligații fiscale neexecutate în perioada 2009-2011, de către un terț de proces, și anume clubul sportiv care ar fi deținut dreptul de dispoziție asupra drepturilor federative ale jucătorilor de fotbal, pentru ca, ulterior, în cuprinsul cererii, să invoce că prejudiciul ar consta în eliminarea garanției Statului de a se îndestula din patrimoniul clubului, prin măsurile dispuse de pârâte, cu ignorarea voită, conform susținerilor sale, a sechestrului legal instituit. În alți termeni, în această formulă de descriere a prejudiciului, recurentul tinde să elimine riscul de a nu putea recupera creanțele fiscale în procedura insolvenței și falimentului clubului sportiv, ceea ce reprezintă o chestiune diferită de acestea din urmă și se configurează, cel mult, ca un prejudiciu viitor, dar incert, în situația în care, la acest moment procesual, nu se poate estima soluția din procedura respectivă. De asemenea, recurentul face referire, în legătură cu fapta ilicită determinantă a prejudiciului solicitat, la pretinse acțiuni ale pârâtelor de a legitima jucători care aveau încheiate contracte cu A. S.A. la alte cluburi sportive, ulterior excluderii provizorii a acesteia din Federație și desființării actelor juridice perfectate de jucători și club. Or, evocarea unui astfel de prejudiciu adus bugetului consolidat al statului, legat de legitimarea jucătorilor la alte cluburi sportive într-o etapă ulterioară eliminării clubului din Federație și desființării contractelor jucătorilor cu A., fără o contraprestație aferentă drepturilor federative, reprezintă un prejudiciu distinct și posterior drepturilor de creanță ale Statului decurgând din obligațiile fiscale ale clubului pentru perioada 2009-2011. Mai mult, în evaluarea situației de fapt reținută de instanțele de fond civile, dar și în procesul penal, nu s-a considerat ca fiind dovedită legitimarea jucătorilor A. la alte cluburi sportive prin intermediul și la inițiativa pârâtelor. Dimpotrivă, instanța penală a reținut că este greu de presupus ca inculpatele pârâte din prezentul dosar ar fi putut să-i oblige pe jucătorii legitimați la A. să încheie, ulterior datei de 20 iulie 2011, contracte cu alte cluburi de fotbal, ci, cel mult, să procedeze la înregistrarea lor. Prin urmare, în mod corect, chiar dacă într-o argumentare mai sumară, instanța de apel a considerat că prejudiciul invocat de recurentă nu este în legătură directă cu fapta pretins ilicită. Nu în ultimul rând, înscrierea recurentului la masa credală cu suma pretinsă în prezentul litigiu, chiar dacă a fost considerată de instanțele anterioare ca fiind nerelevantă din perspectiva excepției lipsei de interes în formularea cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare, reprezintă un aspect semnificativ din perspectiva incidenței principiului electa una via non datur recursus ad alteram ("aleasă fiind o cale, nu se mai admite utilizarea alteia"). În esență, conform acestui principiu, persoana care a ales o anumită cale pentru valorificarea unui drept sau interes nu poate recurge la o cale paralelă tocmai pentru evitarea unei duble reparații. În alți termeni, chestiunea în discuție presupune nu verificarea, în litigiul de față, dacă prejudiciul a fost reparat în procedura insolvenței sau nu, neinteresând acest aspect, ci că, odată făcută alegerea de către o persoană care are un drept de opțiune cu privire la sesizarea mai multor instanțe pentru una dintre acestea, nu mai poate reveni asupra deciziei sale. În mod evident, nepunându-se problema, în speță, a reparării prejudiciului efectiv, incomplet individualizat și neprobat, nu se poate reține dreptul recurentului la executarea de către intimate a obligațiile accesorii, care urmează, deci, soarta principalului, decizia nr. 17/2015 (iar nu din 2014) pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție negăsindu-și aplicabilitate. Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamant, nefiind întrunite cerințele motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Referitor la recursul incident declarat de pârâta Federația Română de Fotbal, față de susținerile reprezentantului acesteia, în sensul că această cale de atac a fost exercitată în subsidiar, urmând a fi analizată doar în ipoteza admiterii recursului principal, și raportat la principiul disponibilității părților în procesul civil, prevăzut în art. 9 C. proc. civ., față de soluția ce urmează a fi pronunțată în ceea ce privește recursul declarat de reclamant, Înalta Curte va respinge și recursul incident, fără a mai proceda la examinarea criticilor din cuprinsul cererii de recurs.