Decizia nr. 1186/2022 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 514/2018 a Tribunalului Teleorman

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea înregistrată la 7 martie 2018 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâților Statul Român reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman și Ministerul Finanțelor Publice la plata sumei de 100.000 euro daune materiale și 100.000 euro daune morale, reprezentând despăgubiri pentru încarcerarea sa în condiții necorespunzătoare atât în Penitenciarul Giurgiu, cât și în Penitenciarul Jilava. În drept au fost invocate dispozițiile art. 504-506 și urm. C. proc. pen. și art. 3 și 6 pct. 1 din CEDO. Primul ciclu procesual:

Sentința pronunțată de tribunal: Prin sentința civilă nr. 514 din 1 noiembrie 2018, Tribunalul Teleorman a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive și tardivității cererii. A admis excepția inadmisibilității cererii. A respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român reprezentat de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman și Ministerul Finanțelor Publice.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia civilă nr. 810A din 22 mai 2019, Curtea de Apel București a admis apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 514 din 1 noiembrie 2018, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Al doilea ciclu procesual:

Sentința pronunțată de Tribunalul Teleorman în rejudecare: Prin sentința civilă nr. 16 din 12 februarie 2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Teleorman a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca reprezentant al Statului Român, să achite reclamantului despăgubiri în sumă de 5.000 RON.

Decizia pronunțată de curtea de apel: Prin decizia nr. 1787 A din 17 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respins apelul declarat de apelantul-pârât Statul Român reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Teleorman împotriva sentinței civile nr. 16 din 12 februarie 2020 pronunțată de Tribunalul Teleorman.

Calea de atac exercitată în cauză: Împotriva deciziei nr. 1787A din 17 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În motivare, recurenta-pârâtă a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1349 alin. (1) și (2) și art. 1357 C. civ. Pentru a fi antrenată răspunderea civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulativă a patru condiții, respectiv: o faptă ilicită; un prejudiciu; un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. Fapta ilicită reprezintă acea acțiune sau, după caz, inacțiune, prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Pentru a exista faptă ilicită, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea să fie contrară ordinii sociale și reprobată de societate, să fie consecința unei comportări interzise sau contrare unei norme juridice. Referitor la condiția producerii unui prejudiciu, acesta trebuie să fie cert atât din punct de vedere al existenței sale actuale, cât și al posibilităților concrete de evaluare, și să nu fie încă reparat. În afara existenței unei fapte ilicite, pentru a putea angaja răspunderea delictuală pentru fapta proprie, așa cum este reglementată în art. 1349 coroborat cu art. 1357-1371 C. civ., mai este necesară și producerea unei pagube victimei. Esența răspunderii civile delictuale constă în existența unui prejudiciu, cauzat prin încălcarea drepturilor subiective sau a unor interese legitime ale unei persoane, condiții obiective în lipsa cărora nu se poate stabili obligația de reparare ce se naște în sarcina persoanei responsabile. În alin. (1) al art. 1349 C. civ., care reglementează obligația generală a oricărei persoane de a nu vătăma sau prejudicia o altă persoană, se dispune că orice atingere adusă drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane atrage, pentru cel vinovat, răspunderea pentru toate prejudiciile cauzate, fiind obligat la repararea integrală acestora. Totodată, este necesar ca acțiunea sau inacțiunea să fie săvârșită cu vinovăție de către cel ce a cauzat prejudiciul, constând în intenția, neglijența sau imprudența cu care a acționat. În caz contrar, adică atunci când fapta nu este săvârșită cu vinovăție, este de la sine înțeles că răspunderea materială este exclusă. Constituie prejudiciu, distrugerea sau degradarea unui bun, vătămarea integrității corporale sau a sănătății unei persoane; simple interese de fapt care nu sunt recunoscute de legiuitor ca fiind drepturi subiective civile etc. Raportat la condiția vinovăției, răspunderea poate fi angajată numai față de autorul care se face vinovat de comiterea faptei prejudiciabile. De asemenea, potrivit art. 1357 C. civ., autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă. Contrar celor reținute de instanța de apel, atribuția stabilirii regimului de executare a pedepsei revine comisiei din cadrul penitenciarului, respectiv Administrației Naționale a Penitenciarelor. Potrivit art. 2 din Legea nr. 293/2004, Administrația Națională a Penitenciarelor și unitățile subordinate fac parte din instituțiile publice de apărare, ordine publică și siguranță națională ale statului, iar conform art. 10 din H.G. nr. 1849/2004 privind organizarea, funcționarea și atribuțiile Administrației Naționale a Penitenciarelor, unitățile subordonate acesteia se înființează prin hotărâre a Guvernului și au personalitate juridică. Nu a fost dovedită condiția raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul material produs. Astfel, deși s-a invocat o faptă ilicită continuă - aceea că pe perioada încarcerării în penitenciar, reclamantului nu i-au fost respectate drepturile - reclamantul nu a invocat nerespectarea dreptului conferit de art. 1 alin. (3) lit. a) din Anexa 1 a OMJ nr. 433/5.02.2010. În consecință, nu se poate reține existenta unui prejudiciu, iar în lipsa unor probe în susținerea prejudiciul invocat, nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 2 din același act normativ, Administrația Națională a Penitenciarelor ia toate măsurile necesare pentru creșterea progresivă a numărului spațiilor de cazare individuală, precum și pentru reamenajarea spațiilor existente, în conformitate cu prevederile art. 81 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 275/2006. Titularul obligației de a asigura deținuților spațiul minim de 4 mp este Administrația Națională a Penitenciarelor, care nu este parte în dosar. Inacțiunile autorului faptei ilicite nu sunt consecința unei atitudini de rea-credință, ci se subscriu dificultăților întâmpinate în prezent de întregul sector bugetar, privitoare la lipsa fondurilor necesare achiziționării și dotării conform standardelor minime a locurilor de detenție. Așa cum a subliniat Curtea Europeană în mod repetat, Guvernului îi revine sarcina de a organiza sistemul penitenciar de așa natură încât să asigure respectarea demnității deținuților. Prejudiciul moral nu poate fi apreciat direct în bani, întrucât nu există criterii sau repere legale și obiective, pentru a stabili care este valoarea suferinței de natură morală produse de o faptă ilicită. Nu se poate proba existența unor elemente distinctive, care să conducă la constatarea că fapta ilicită a pârâtei de a nu asigura spațiul de 4 mp a avut drept consecință o degradare morală a persoanei reclamantului, o umilire a acestuia într-o astfel de măsură care să necesite acordarea unei sume de bani considerabile pentru repararea financiară a prejudiciului creat. Condițiile imputate de reclamant au fost identice pentru toți deținuții, iar în prezent, prin raportare la nivelul dezvoltării economice a țării, condiții similare sau chiar inferioare de cazare și confort se regăsesc în spitale, cămine pentru elevi și studenți, cazărmi sau alte instituții ale statului. Intimatul-reclamant este autorul unei infracțiuni cu un grad ridicat de pericol social, prin comiterea unei astfel de fapte asumându-și consecințele acesteia, inclusiv posibilitatea de a se afla o perioadă de timp într-un mediu care presupune o serie de privațiuni și restricții și uneori, condiții de cazare și igienă care nu sunt întrutotul corespunzătoare.

Apărările formulate în cauză: Intimații nu au formulat întâmpinare.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților. Prin încheierea din 17 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului, precum și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru următoarele considerente: Respingând ca nefondat apelul declarat de Statul Român, reprezentat de Administrația Finanțelor Publice Teleorman, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a avut în vedere comportamentul procesual al apelantului, respectiv limitele în care a fost dedusă analizei în apel soluția pronunțată în primul ciclu procesual. Astfel, s-a arătat că, întrucât prin sentința civilă nr. 514/01.11.2018 au fost respinse excepțiile lipsei calității procesuale pasive și tardivității cererii de chemare în judecată, invocate de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, și cum prin apelul declarat în primul ciclu procesual a fost criticată exclusiv soluția de respingere a cererii ca inadmisibilă, în rejudecare nu se mai putea proceda la o nouă analiză a acestor excepții, hotărârea fondului intrând în puterea lucrului judecat. În raport cu aceste limite ale învestirii instanței superioare de fond, Înalta Curte observă că, prin critica constând în faptul că atribuția stabilirii regimului de executare a pedepsei revine comisiei din cadrul penitenciarului, respectiv Administrației Naționale a Penitenciarelor, se repune în discuție chestiunea calității procesuale a Statului Român, reprezentat în prezentul litigiu prin Ministerul Finanțelor Publice - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman, ceea ce este inadmisibil. În măsura în care pârâtul, căruia în primă instanță îi fusese respinsă excepția lipsei sale de calitate procesuală, voia să evite schimbarea defavorabilă a sentinței prin care acțiunea fusese respinsă ca inadmisibilă, urmare a admiterii apelului celeilalte părți, trebuia să declare un apel incident prin care să critice sentința sub aspectul soluției de respingere a excepției arătate, în condițiile impuse de art. 472 alin. (1) C. proc. civ. Cum pârâtul nu a acționat în acest mod, problema calității sale procesuale nu mai poate fi analizată, întrucât a intrat în puterea lucrului judecat. Cât privește fondul litigiului, instanța de recurs apreciază că în cauză s-a făcut o corectă și completă aplicare a dispozițiilor art. 1357 și urm. C. civ., demonstrându-se în mod judicios îndeplinirea condițiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului român, anume: fapta ilicită, prejudiciile cauzate demnității umane, vinovăția și legătura de cauzalitate dintre faptele omisive ale autorităților și prejudiciul cauzat reclamantului. În ceea ce privește fapta ilicită, aceasta este reprezentată de neasigurarea condițiilor minime de detenție, de natură a asigura celor încarcerați respectarea garanțiilor art. 3 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența dezvoltată de instanța de contencios european a drepturilor omului statuându-se constant că, în ipoteza persoanelor private de libertate, condițiile de detenție se impun a fi analizate pe terenul art. 3 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, în cauza pilot Rezmiveș și alții contra României, prin hotărârea din 25 aprilie 2017 constatându-se încălcarea sistemică a textului menționat pentru condițiile materiale de detenție din penitenciare, statul român fiind obligat să ia măsuri de ordin general, în baza art. 46 din Convenție. Anterior, în cauza Iacov Stanciu contra României, hotărârea din 24 iulie 2012, se apreciase, de asemenea, că, în România, condițiile de detenție, în special suprapopularea și condițiile precare de igienă, reprezintă o problemă de natură structurală. Relativ la acest aspect, instanța europeană de contencios a drepturilor omului a reținut că "statul este obligat, în pofida problemelor sale logistice și financiare, să organizeze sistemul penitenciar astfel încât să asigure deținuților respectul pentru demnitatea lor umană" (cauzele Shishanov c. Republicii Moldova, Păvălache contra României). În acest context, va fi înlăturată critica constând în faptul că "aceste condiții imputate de intimatul reclamant au fost identice pentru toți deținuții, iar în prezent, prin raportare la nivelul dezvoltării economice a țării, condiții similare sau chiar inferioare de cazare și confort se regăsesc în spitale, cămine pentru elevi și studenți, cazărmi sau alte instituții ale statului". Tot astfel, Curtea Europeană a statuat că art. 3 din Convenție impune autorităților o obligație pozitivă care constă în a se asigura că orice persoană privată de libertate este deținută în condiții care sunt compatibile cu respectarea demnității umane și că modalitățile de executare a măsurii în cauză nu supun persoana în cauză unei suferințe sau unei încercări de o intensitate care depășește nivelul inevitabil de suferință inerent detenției (cauzele Kudla împotriva Poloniei (Marea Cameră) și Enășoaie împotriva României, hotărârea din 4 noiembrie 2014). În ceea ce privește prejudiciul suferit de reclamant ca urmare a faptului că a fost încarcerat în camere în care nu i s-a asigurat suprafața, spațiul minim vital de 4 mp/persoană - ceea ce echivalează cu supraaglomerarea care poate atrage încălcarea art. 3 din Convenție - prima instanță a apreciat fondată acțiunea exercitată în cauză, soluție confirmată implicit de instanța de apel care a reținut că pârâtul nu a contestat aspectele reținute de prima instanță în descrierea faptei ilicite, respectiv nerespectarea OMJ nr. 433/2010 îndeosebi în ceea ce privește volumul de aer impus pentru fiecare persoană și a standardelor referitoare la grupul sanitar al camerelor de cazare, ci doar faptul că izvorul pretențiilor reclamantului îl constituie comiterea unei erori judiciare. Or, această chestiune fusese deja lămurită în primul ciclu procesual, astfel că se impunea în cauză cu putere de lucru judecat. De altfel, este de subliniat că Statul Român a recunoscut, prin adoptarea art. 55 1 alin. (3) din Legea nr. 169/2017, sub marginala "Compensarea în cazul cazării în condiții necorespunzătoare", că echivalează cu condiții necorespunzătoare de detenție, ce pot atrage acordarea de compensații, cazarea într-un spațiu mai mic sau egal cu 4 mp/deținut. Vinovăția sub forma culpei în neluarea măsurilor de asigurare a unor condiții corespunzătoare de detenție a fost confirmată în mod corect în cauză, ca rezultând din considerentele care conturează atât calitatea procesual pasivă, cât și fapta ilicită imputată recurentului pârât. Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman - în nume propriu și în reprezentarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice. PENTRU ACESTE MOTIVE,