Decizia nr. 1808/2024 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 111/2022 a Tribunalului Teleorman

Obiectul cererii de chemare în judecată: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24 august 2021 pe rolul Tribunalului Teleorman, reclamanta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța sa dispună obligarea pârâtei A. la plata sumei de 1.125.259 RON (1.013.873 RON+111.386 RON) reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, actualizată cu indicele inflației și cu dobânda legală de la data plății.

Hotărârea pronunțată de prima instanță: Prin sentința civilă nr. 111 din 30 martie 2022, Tribunalul Teleorman a respins, ca nefondate, excepția lipsei calității procesuale active, excepția lipsei calității procesuale pasive și excepția inadmisibilității, invocate de către pârâtă. A admis acțiunea formulată de reclamanta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în contradictoriu cu pârâta A. și a obligat pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 1.125.259 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, sumă actualizată cu indicele inflației și cu dobânda legală de la data plății.

Hotărârea pronunțată de instanța de apel: Prin decizia civilă nr. 931A din 23 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de pârâta A. împotriva sentinței civile nr. 111 din 30 martie 2022 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în contradictoriu cu intimata - reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești. A anulat sentința civilă apelată și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe.

Calea de atac formulată în cauză: Împotriva deciziei civile nr. 931A din 23 iunie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, reclamanta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești a declarat recurs, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Prin cererea de recurs, după prezentarea istoricului cauzei, recurenta-reclamantă a arătat că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 480 alin. (3) și alin. (6) C. proc. civ. Instanța de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare arătând că "instanța de fond a reluat motivarea din cererea de chemare în judecată, fără a oferi o analiză proprie pretențiilor reclamantei. Astfel, instanța nu a arătat în concret care prevederi au fost încălcate de către pârâtă, în ce a constat fapta ilicită a acesteia, respectiv dacă se poate retine în sarcina pârâtei omisiunea de a se înscrie în masa credală. Totodată, deși pârâta a invocat efectul unor sentințe civile pronunțate în ceea ce privește aspectele invocate privitoare la procedura insolventei, instanța nu a stabilit situația pentru fiecare societate comercială în parte." Susținerea instanței de apel, în sensul că prima instanță nu a făcut o analiză proprie a pretențiilor reclamantei, nu înseamnă nesoluționarea procesului fără a intra în judecata fondului, întrucât, prin soluția de admitere a acțiunii, instanța s-a pronunțat cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale, conform dispozițiilor art. 1357 și următoarele C. civ., și anume: existența prejudiciului, existența faptei ilicite, existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, existența vinovăției, dezlegând astfel raportul juridic dedus judecății, instanța reținând în mod corect că prin înscrisurile depuse la dosar reclamanta a dovedit cele susținute în acțiune. De asemenea, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel în mod greșit a reținut că prima instanță nu a realizat o analiză efectivă asupra unor aspecte esențiale ale cauzei, iar dezlegarea lor direct în apel nu este posibilă, nefiind îndeplinite în cauză condițiile art. 480 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere că tribunalul a soluționat fondul cauzei prin admiterea acțiunii și a respins excepțiile invocate de pârâtă, potrivit motivelor de fapt și de drept reținute în considerente, astfel că, sentința îndeplinește condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și, în consecință, nu se justifică trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă pârâta și-a manifestat voința în acest sens. Prevederile art. 480 alin. (6) C. proc. civ. obligă la soluția reținerii și rejudecarea cauzei în fața instanței de apel, având în vedere efectul devolutiv al apelului, astfel că instanța de apel în mod greșit a anulat sentința civila apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru așa zisele vicii de ale motivării, ceea ce ar echivala cu necercetarea fondului. Nici în situația în care prima instanță s-a pronunțat pe fond (statuând asupra existenței sau inexistenței drepturilor și obligațiilor afirmate de părți), dar lipsește orice dovadă a cercetării fondului, precum administrarea unor probe, analiza pertinentei mijloacelor de probă propuse de părți sau insuficiența materialului probator care să justifice temeinicia sau netemeinicia cererilor soluționate, nu se poate aprecia că prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului. În virtutea efectului devolutiv al apelului, se conferă instanței superioare de control judiciar dreptul și obligația de a efectua o nouă judecată asupra fondului prin verificarea tuturor împrejurărilor de fapt sau de drept pe care prima instanță și-a bazat hotărârea, în acest scop trebuind să analizeze atât motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță, cât și cele arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, putând dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță și administrarea probelor noi, și substituindu-și, dacă este cazul, propriile considerente celor lacunare ori incorecte ale primei instanțe. Potrivit art. 479 alin. (2) C. proc. civ., instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probatoriului administrat la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) C. proc. civ. Recurenta-reclamantă precizează că, prin încheierea de ședință din data de 3 februarie 2023, instanța de apel i-a pus în vedere ca, pentru termenul de judecata din 12 mai 2023, să depună la dosarul cauzei toate anexele la raportul de control intern nr. x/05.08.2021, precum și înscrisurile la care se face referire în cuprinsul acelui raport. De asemenea, prin aceeași încheiere, instanța a consemnat faptul că administrarea probei cu înscrisuri este urmare a solicitării apelantei-pârâte, în vederea reținerii apelului spre soluționare. Față de cele arătate de instanța de apel, recurenta apreciază că aceasta trebuia să rețină cauza în vederea soluționării, având în vedere că, prin soluția evocării fondului de către instanța de apel, se asigura în primul rând celeritatea judecății, scurtând durata procesului și evitând astfel tergiversarea judecății prin reluarea ciclului procesual, soluția instanței de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare fiind inoportuna din perspectiva depășirii termenului optim și previzibil de soluționare a cauzei.

Apărările formulate în cauză: La dosar nu a fost depusă întâmpinare.

Procedura în fața instanței de recurs: Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanțelor judecătorești (24 august 2021), în cauză sunt aplicabile dispozițiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018. Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condițiile art. 490 alin. (2) coroborat cu art. 471 1 a alin. (5) și (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 17 septembrie 2024, cu citarea părților, în ședință publică, în vederea soluționării căii de atac, termen la care instanța a rămas în pronunțare. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: În cauza dedusă judecății, calea de atac a recursului a fost formulată împotriva deciziei prin care curtea de apel a admis apelul formulat de pârâtă, a anulat sentința și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, reținând, în esență, faptul că hotărârea apelată nu este motivată. Principala critică din cererea de recurs face referire la modalitatea în care, interpretând dispoziții de procedură, în mod greșit instanța de apel a anulat sentința apelată și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru vicii de ale motivării, ceea ce ar echivala cu necercetarea fondului. În aprecierea recurentei-reclamante, prevederile art. 480 alin. (3) și alin. (6) C. proc. civ. obligau reținerea și rejudecarea cauzei în fața instanței de apel, având în vedere efectul devolutiv al apelului. Această susținere a recurentei-reclamante, ce se impune a fi analizată din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este lipsită de suport legal, în raport de caracterul devolutiv al apelului (art. 476 și urm. C. proc. civ.) și de dispozițiile exprese imperative ale art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Referitor la critica privind soluția instanței de apel de trimitere a cauzei spre rejudecare, Înalta Curte reține că, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ., "în cazul în care se constată că, în mod greșit, prima instanță a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul. Cu toate acestea, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului." Textul legal condiționează trimiterea spre rejudecare instanței de fond în cele două cazuri expres reglementate (necercetarea fondului sau nelegala citare) dacă părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare. În toate celelalte situații în care se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanță a judecat în fond, regula instituită prin art. 480 alin. (6) din C. proc. civ. este aceea a devoluării fondului de către instanța de apel. În speță, prin hotărârea de primă instanță a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Direcția Regională a Finanțelor Publice Ploiești, în contradictoriu cu pârâta A. și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.125.259 RON, reprezentând prejudiciu adus bugetului de stat, sumă actualizată cu indicele inflației și cu dobânda legală de la data plății. Împotriva acestei sentințe, pârâta a declarat apel, solicitând anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe Contrar susținerilor recurentei, prevederile art. 480 C. proc. civ. sunt norme procedurale imperative, de ordine publică, ce stabilesc expres și limitativ soluțiile pe care le poate pronunța instanța de apel și nu obligă la soluția reținerii și rejudecarea cauzei în fața instanței de apel. Din caracterul imperativ al acestora decurg două consecințe importante, respectiv faptul că aceste dispoziții legale nu pot fi aplicate prin analogie unor ipoteze ce nu se circumscriu cazurilor expres prevăzute și faptul că instanța de apel nu poate pronunța nici alte soluții decât cele expres prevăzute, nici combinații ale acestora nereglementate de lege. Soluția instanței de apel de trimitere spre rejudecare, s-a fundamentat pe faptul că prima instanță nu a procedat la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor de probă și argumentelor părților, nefiind stabilită în concret care este situația de fapt, ceea ce echivalează, în esență, cu neanalizarea fondului cauzei. Astfel cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul Deciziei nr. 23/2017, interpretarea noțiunii "fără a cerceta fondul" reprezintă "o chestiune de fapt, care trebuie stabilită, de la caz la caz", astfel încât viciile cu privire la motivarea hotărârii judecătorești se pot circumscrie fie dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ., fie dispozițiilor art. 480 alin. (6) C. proc. civ., în funcție de gravitatea acestora. Situațiile în care motivarea hotărârii judecătorești lipsește cu desăvârșire (fie pentru că raționamentul instanței nu se regăsește în corpul hotărârii, fie pentru că acest raționament a fost înlocuit cu copierea integrală a susținerilor uneia dintre părți, fără nicio apreciere din partea instanței) se circumscriu ipotezei art. 480 alin. (3) teza a II-a C. proc. civ. În astfel de cazuri, se justifică acordarea de către legiuitor a posibilității formulării unei cereri de trimitere a cauzei spre rejudecare, întrucât, în realitate, nu a existat o primă judecată, înțeleasă ca soluționare a cauzei în urma aplicării unui raționament logic, explicat în mod clar și coerent părților prin considerentele hotărârii judecătorești. Așadar, pentru ca instanța de apel să poată trimite în mod legal cauza spre rejudecare primei instanțe, o primă condiție este ca părțile să fi fost, în realitate, private de primul grad de jurisdicție, prin pronunțarea unei sentințe fără judecarea fondului. Altfel, nu există nici suportul legal, nici argumentul de principiu care să justifice trimiterea dosarului spre rejudecare la prima instanță, de vreme ce instanța de apel poate judeca ea însăși fondul pricinii, suplinind viciile procedurale ale primei judecăți. Cu privire la cea de-a doua condiție, textul al art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu lasă loc de interpretare, stabilind expres că trimiterea cauzei spre rejudecare către prima instanță se poate face numai la cererea a cel puțin uneia dintre părți, ca expresie a principiului disponibilității. În astfel de situații în care principiul dublului grad de jurisdicție pare să interacționeze cu principiul celerității, echilibrul este asigurat tocmai prin prevalența voinței părților, singurele în măsură să evalueze, potrivit propriilor interese legitime, care este parcursul procesual oportun. O astfel de soluție nu aduce atingere accesului liber la justiție, ci dimpotrivă, reprezintă o garanție a dreptului la un proces echitabil, astfel cum a reținut Curtea Constituțională cu ocazia analizării dispozițiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ. Din această aplicare a principiului disponibilității în practica instanței de contencios constituțional rezultă, pe de o parte, faptul că instanțele de apel nu pot dispune din oficiu trimiterea cauzei spre rejudecare și, pe de altă parte, faptul că părțile nu trebuie să justifice în vreun fel opțiunea de a solicita trimiterea cauzei spre rejudecare. Instanțele de apel nu pot cenzura această opțiune, trimiterea cauzei spre rejudecare nefiind o facultate, ci chiar o obligație în cazul admiterii apelului și formulării unei astfel de cereri exprese de către una dintre părți, în situați în care nu a mai existat anterior în cursul procesului civil o altă trimitere a cauzei spre rejudecare. Faptul că apelanta-pârâtă a formulat o cerere de administrare a probei cu înscrisuri, iar instanța a dispus ca, pentru termenul de judecata din 12 mai 2023, să fie depuse la dosarul cauzei toate anexele la raportul de control intern, precum și înscrisurile la care se face referire în cuprinsul acelui raport, încuviințând administrarea acestei probe, nu echivalează cu o renunțare la solicitarea de trimitere a cauzei spre rejudecare, cum eronat sugerează recurenta, câtă vreme instanța de apel nu a procedat la o analiză a fondului, ci a analizat cu prioritate aspectul procedural al necercetării cauzei pe fond de către prima instanță. De altfel, din lecturarea cererii de recurs, se observă că recurenta-reclamantă nu critică soluția propriu-zisă de admitere a apelului, sub aspectul nemotivării hotărârii instanței de fond mărginindu-se a arăta doar că "sentința îndeplinește condițiile prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și, în consecință, nu se justifica trimiterea cauzei spre rejudecare, chiar dacă pârâta și-a manifestat voința în acest sens." Pentru considerentele expuse, constatând că aspectele de nelegalitate deduse judecății pe calea prezentului recurs sunt lipsite de temei, nefiind îndeplinite condițiile art. 488 C. proc. civ. pentru casarea hotărârii, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge recursul ca nefondat. Având în vedere soluția pronunțată, în aplicarea dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., instanța va obliga pe recurenta-reclamantă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Ploiești la plata către intimata-pârâtă A. a sumei de 4500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial.