ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 865/2025

Ședința publică din data de 8 aprilie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la data de 15 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, obligarea acestuia la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 C. civ.

I.2. Hotărârea pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 73 din 16 martie 2022, Tribunalul Teleorman, secția civilă a respins ca nefondate excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei calității procesuale pasive invocate de pârât prin întâmpinare și a respins ca nefondată acțiunea formulată de către reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

I.3. Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie

Prin decizia civilă nr. 542A din 6 aprilie 2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelantul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, împotriva sentinței civile nr. 73/16.03.2022 pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L.; a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 73/16.03.2022 pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția Civilă, în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâtul la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale, a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 100 RON, constând în contravaloarea taxei de timbru, a menținut soluțiile respingerii, în rest, a cererii, și respingerii excepțiilor inadmisibilității și lipsei calității procesuale pasive.

I.4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 542A din 6 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie au declarat recurs reclamanta A. S.R.L. și pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman în numele Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Calea de atac a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 9 iulie 2024, sub nr. x/2021 și a fost repartizată aleatoriu completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din raportul dosarelor alocate fără prim termen și din procesul-verbal de repartizare aleatorie .

I.4.1. Recursul formulat de reclamanta A. S.R.L.

Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, în sensul admiterii în tot a cererii de chemare în judecată și a obligării pârâtului la plata sumei de 500.000 euro cu titlu de daune morale, precum și la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces.

În motivare, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a aplicat în mod eronat principiul echității privind acordarea unei reparații efective persoanei prejudiciate, deși a constatat existența faptelor ilicite săvârșite de Statul Român, respectiv încălcarea obligației de soluționare a dosarului penal într-un termen rezonabil, precum și eroarea judiciară săvârșită de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Alexandria în soluționarea plângerii împotriva soluției de clasare.

Instanța trebuia însă să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit și despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferințele morale.

Principiul ce se degajă din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanțele naționale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport cu circumstanțele particulare ale fiecărui caz în parte. În acest sens, recurenta-reclamantă a indicat cauza Abramiuc contra României și cauza Kudla contra Poloniei.

De asemenea, conform aceleiași jurisprudențe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât îi este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

În calitatea sa de garant al legalității și independenței actului de justiție, statul răspunde pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare, fiind obligat să acorde un remediu efectiv care să permită persoanei prejudiciate să își valorifice drepturile și libertățile consacrate de Convenție.

Deși instanța de apel a apreciat că este admisibilă acțiunea împotriva statului pentru încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și pentru eroarea judiciară, repararea prejudiciului nu a fost realizată conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea unei satisfacții echitabile.

Legislația națională nu prevede o cale specială care să tindă la compensarea prejudiciului suferit de o persoană prin depășirea duratei rezonabile a procesului penal, devenind aplicabile regulile generale ale procesului civil, fiind incidente normele de drept care guvernează materia răspunderii civile delictuale.

Instanța de apel a reținut că societatea reclamantă a manifestat o implicare constantă în derularea cercetărilor, a propus probe, a formulat în mod repetat solicitări cu privire la informarea asupra stadiului urmăririi, a întreprins demersuri menite să urgenteze soluționarea plângerii penale, formulând trei contestații la tergiversarea cauzei. Faptele reclamate prin plângerile penale necesitau elucidarea acestora cu celeritate, ținând cont și de obiectul de activitate al reclamantei, activitatea intrând în regres și culminând cu falimentul. De altfel, chiar în raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență, lichidatorul judiciar a menționat, printre altele, împiedicarea folosinței terenurilor arendate și aflate în posesia societății reclamante de către terțe persoane față de care s-a solicitat începerea urmăririi penale, precum și rezilierea intempestivă a contractelor de arendare deținute de reclamantă pentru o suprafață mai mare de teren coroborat cu lipsa planurilor parcelare, care a condus la imposibilitatea societății să apere exploatația agricolă.

Față de particularitățile răspunderii civile delictuale, răspunderea statului are un caracter obiectiv, independent de culpă. Buna administrare a justiției impune un răspuns adecvat al statului inclusiv în ceea ce privește termenul în care trebuie soluționat un litigiu.

Prejudiciul moral decurge din starea de incertitudine cu privire la rezultatul procedurii, fiind generat de nemulțumirea și disconfortul care rezultă din durata prelungită a procedurii penale, existând o legătură de cauzalitate directă între fapta ilicită a Statului Român și prejudiciul moral suferit de societatea reclamantă.

Pe cale de consecință, durata de aproximativ 9 ani a urmăririi penale a fost una excesivă, incompatibilă cu garanțiile dreptului la un proces echitabil, dând dreptul la o reparație echitabilă.

În ceea ce privește eroarea judiciară, instanța de apel a reținut că respingerea ca tardivă a plângerii împotriva soluției de clasare de către judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Alexandria constituie o încălcare a dispozițiilor art. 41 din Decretul nr. 195/2020, petenta fiind privată de o cale de atac efectivă la o instanță judecătorească. Totodată, s-a reținut și nesocotirea evidentă a prevederilor care reglementează principiul contradictorialității, având în vedere că excepția tardivității nu a fost invocată în ședința publică din data de 27.07.2020, astfel cum rezultă din încheierea de amânare a pronunțării, fiind grav afectate drepturile, libertățile și interesele legitime ale societății reclamante, întrucât plângerea sa împotriva ordonanței de clasare nu a mai fost analizată pe fond, iar soluția de netrimitere în judecată a devenit definitivă.

Referitor la prejudiciu, instanța de apel a reținut următoarele: nu se poate apela la mijloace de probă materiale pentru determinarea existenței și întinderii despăgubirilor acordate cu acest titlu; s-a acordat o sumă globală drept compensație a reclamantei pentru consecințele prejudiciabile suferite ca urmare a nesocotirii duratei rezonabile a procedurii și a erorii judiciare săvârșite, având în vedere și faptul că despăgubirile acordate pentru daune morale nu sunt menite a avea un caracter represiv, ci reparator, fără a constitui totuși o sursă de îmbogățire fără just temei; au fost avute în vedere o serie de criterii, cum ar fi cele generale privind consecințele negative suferite, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost, sunt și, mai ales, vor fi percepute consecințele; despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporționalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporționalității daunei cu despăgubirea acordată; suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogățire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i ușura ori compensa, în măsura posibilă, suferințele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure; pentru a-și păstra caracterul de satisfacție echitabilă, daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul și finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust; raportat la particularitățile cauzei, ținând cont de miza litigiului pentru societatea reclamantă, de durata procedurii penale finalizate cu o soluție de clasare, care a rămas definitivă ca urmare a respingerii eronate a plângerii formulate împotriva acesteia, cu consecința privării reclamantei de o cale de atac efectivă la o instanță de judecată. Curtea a apreciat că acordarea de despăgubiri în cuantum de 5.000 euro pentru durata excesivă a procedurii și de 5.000 euro pentru eroarea judiciară săvârșită constituie o reparație suficientă și echitabilă a prejudiciului moral suferit.

Recurenta reclamantă a considerat că instanța de apel nu a respectat principiile echitabilității și proporționalității, modalitatea de cuantificare a daunelor morale transformând despăgubirile acordate cu acest titlu într-o compensație iluzorie și nedreaptă.

Recurenta reclamantă a arătat că societatea a activat în domeniul agricol în județul Teleorman, angrenând o forță de muncă enormă pentru cultivarea terenurilor arendate sau deținute în proprietate.

Asociații săi au învestit sume considerabile în afacere și au mizat pe faptul că Statul Român prin autoritățile sale locale va respecta dispozițiile legale în materie, fără a constitui în sine o piedică pentru propria existență a societății.

Dezvoltarea activității unei societăți presupune creșterea cifrei sale de afaceri, prin crearea de locuri de muncă, prin exploatarea unitară a suprafețelor de teren agricol. Or, toate acestea profitau Statului Român, întrucât societatea era plătitoare de taxe și impozite, iar pământul devenea unul productiv.

Activitatea de înșelăciune exercitată de membrii B., în complicitate cu alte persoane, a reprezentat în fapt începutul unei catastrofe pentru reclamantă. Situația în care terenurile au început să fie invadate și exploatate de alte persoane, precum și comunicarea unor adrese false de reziliere a contractelor de arendă erau circumstanțe de fapt care reclamau urgența din partea organelor coercitive ale Statului Român.

Toate acțiunile ilegale care au lovit activitatea societății reclamante au fost conduse de însuși primarul C., ale cărui prerogative legale intrau într-o incompatibilitate evidentă, fapt pentru care și-a angrenat toți membrii familiei pentru activitatea infracțională care a prejudiciat reclamanta într-o măsură covârșitoare.

Statul Român a avut nevoie de patru ani doar pentru a stabili competența de soluționare a cauzei penale. Ulterior, în ciuda faptului că procurorul a încuviințat efectuarea unor expertize (grafoscopice și contabile), precum și audierea tuturor persoanelor care aveau cunoștință de faptele penale imputate, s-a ajuns ca toate probele încuviințate în prealabil să nu mai fie administrate, culminând cu o soluție profund nelegală, respectiv cea a respingerii plângerii ca tardiv formulată.

Având în vedere suprapunerile de terenuri agricole, precum și faptul că acordarea subvențiilor APIA a fost suspendată până la soluționarea acestui diferend, societatea reclamantă a încercat să tranșeze acest litigiu prin consultarea Registrului agricol, constatând încălcarea crasă a unor acte normative care trebuiau să clarifice situațiile juridice ale suprafețelor de teren, și nu să le complice prin menționarea mai multor contracte de arendă pe aceeași suprafață.

Toate acestea demonstrează că societatea reclamantă a întreprins toate demersurile legale posibile pentru a ieși din acest impas, care înseamnă un regres semnificativ pentru firmă, însă niciodată nu și-ar fi putut imagina că însuși Statul Român prin autoritățile sale va reprezenta de fapt piedica și, mai ales, lovitura finală care a pus punct unei activități de succes.

Tergiversarea soluționării procesului penal a condus în mod inerent la lipsa obiectului de activitate a societății reclamante, respectiv lipsa posesiei asupra terenurilor agricole, din cauza letargiei și pasivității Statului Român, și a provocat falimentul reclamantei.

Prin Rezoluția nr. 3468/06.11.2020, Direcția de inspectie a judecătorilor a reținut că "respingerea, ca tardivă, a plângerii formulate de petenta A. S.R.L. de către dl. judecător D. din cadrul Judecătoriei Alexandria, constituie o încălcare a dispozițiilor legale prevăzute de art. 41 și următoarele din Decretul 195/2020, cu consecința privării petentei de o cale de atac efectivă la o instanță independentă, de altfel singura cale de atac prevăzută de lege, în situația de față".

Încălcarea gravă a dispozițiilor legale a condus în mod inerent ca fondul litigiului penal să nu mai fie judecat de o instanță independentă și imparțială, persoanele vinovate de săvârșirea faptelor penale sesizate prin plângerile penale formulate au scăpat nevinovate, fără nicio sancțiune, iar prejudiciul material cauzat societății reclamante nu va mai putea fi recuperat niciodată.

Dacă cercetarea penală s-ar fi derulat într-un interval de timp rezonabil și instanțele penale ar fi hotărât ca inculpații să fie condamnați și, pe cale de consecință, să restituie spre exploatare terenurile, existau mari șanse ca reclamanta să își revină din punct de vedere economic.

Deși recurenta-reclamantă a fost înființată prin investiția majoră constituită în special de cetățeni italieni întreprinzători, care au dorit să pună bazele unei afaceri de succes în domeniul agricol, prin activitatea infracțională complexă a inculpaților societatea a fost prejudiciată material cu o sumă imensă, aceasta reprezentând una dintre cauzele principale pentru care s-a intrat în procedura de faliment.

În anul 2018, în Raportul asupra cauzelor și a împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a reclamantei, lichidatorul judiciar E., în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Teleorman, a menționat următoarele cauze: l) împiedicarea folosinței terenurilor arendate și aflate în posesia S.C. A. S.R.L., de către terțe persoane față de care s-a solicitat începerea urmăririi penale; 2) rezilierea intempestivă și nelegală a contractelor de arendare deținute de S.C. A. S.R.L. pentru o suprafață mare de teren; 3) refuzul F. de a refinanța creditul de investiții; 4) pentru a putea face față datoriilor, S.C. A. S.R.L. a fost nevoită să înstrăineze terenurile agricole pe care le cultiva, societatea rămânând să dețină în proprietate doar o suprafață de 53 ha; 5) lipsa planurilor parcelare a condus la imposibilitatea ca în mod legal S.C. A. S.R.L. să apere exploatația agricolă, întrucât suprafețele lucrate fizic nu corespundeau cu suprafețele indicate în contract.

Recurenta-reclamată a menționat că incertitudinea cu privire la amplasarea terenurilor a condus și la formularea de către alte societăți comerciale de acțiuni având ca obiect evacuarea sa din terenurile lucrate, cereri de chemare în judecată care în multe cazuri au fost admise de instanțele de judecată, lipsind-o de posibilitatea de a-și desfășura activitatea de exploatație agricolă.

Rezilierea contractelor de arendă prin folosirea de acte false, tulburarea liniștitei posesii asupra terenurilor aflate în proprietate, înșelarea în convenții de B., prin indicarea eronată a amplasamentului terenurilor arendate, au reprezentat factori determinanți care au condus la crearea unui prejudiciu consistent și, în cele din urmă, la faliment.

Amploarea prejudiciului suferit de reclamantă rezultă atât din Raportul de expertiză tehnică agricolă efectuată de către evaluator ing. G., înregistrată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman la data de 31.07.2012, cât și din Raportul de expertiză extrajudiciară efectuată în luna decembrie 2020 de către Prof. Univ. Dr. H., membru I., care a determinat impactul economic cauzat prin pierderea dreptului de utilizare a terenurilor până la data deschiderii procedurii de insolvență.

Acest raport efectuat de către un specialist în materie a concluzionat următoarele: impactul economic cauzat de pierderea dreptului de utilizare a terenurilor arendate în anul agricol 2011/2012 a fost în cuantum de 1.442.252 euro, ceea ce a determinat imposibilitatea firmei de a atinge punctul de paritate și în consecință a determinat decăderea activității; transferul unei suprafețe mai mici de teren arabil a determinat pierderea sumei de 561.050,56 euro din veniturile S.C. A. S.R.L., împiedicând orice tentativă de redresare a activității; dacă S.C. A. S.R.L. nu ar fi suferit daunele cauzate de acțiunea B., ar fi avut resurse economice suficiente pentru a face față campaniei agricole 2015/2016, fără a apela la terți; în cazul în care S.C. A. S.R.L. ar fi încasat toate sumele datorate potrivit dispozițiilor contractuale de la S.C. J. S.R.L. în martie 2016, ar fi putut să-și plătească datoriile scadente; dacă asociații ar fi ales să investească în fonduri de investiții și nu ar mai fi făcut investiții în societate, lipsa profitului generat de capitalul investit în S.C. A. S.R.L. sub formă de capital social și de împrumuturi este în cuantum de 2.921.445 euro; dauna emergentă totală este estimată între 3.696.869 euro și 4.696.869 euro.

Deși suma solicitată prin cererea de chemare în judecată reprezintă daune morale, și nu materiale, instanța de apel nu putea trece cu lejeritate peste concluziile raportului de specialitate de mai sus, dovedindu-se fără putință de tăgadă, în mod clar și inechivoc, legătura de cauzalitate între activitatea frauduloasă a inculpaților, cu privire la care s-a formulat plângere penală, și declinul/falimentul acestei societăți. În sens contrar, s-a ajuns ca daunele morale acordate pentru fiecare din faptele sesizate să reprezinte doar 0,1% din prejudiciul material suferit de societatea A., ceea ce transformă compensația într-una total inechitabilă și disproporționată.

Dreptul la daune/compensații pe care îl invocă și pe care îl pretinde reclamanta este fundamentat pe raportul de cauzalitate existent între fapta ilicită a Statului Român și prejudiciul suferit.

Existența raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu este dovedită pe deplin de întregul context probator al dosarului și confirmat prin Raportul lichidatorului judiciar E. efectuat și înregistrat în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Teleorman, având ca obiect insolvența S.C. A. S.R.L., ale cărui cauze demonstrează grava neglijență a autorităților în soluționarea unor plângeri urgente.

În ceea ce privește respingerea ca tardivă a plângerii formulate de societatea reclamantă, legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu rezidă din încălcarea evidentă de către judecătorul de cameră preliminară a dispozițiilor care reglementau starea de urgență a condus la privarea reclamantei la o instanță independentă și imparțială care să analizeze fondul problemei.

Realitatea celor expuse demonstrează faptul că recurenta-reclamantă, o societate de profil agricol de renume, cu mulți angajați și care a contribuit la bugetul național prin taxele și bugetele achitate, a fost spulberată în lipsa intervenției autorităților române de a pune capăt activităților infracționale sesizate prin plângerile formulate de către societate.

În ambele situații, faptele ilicite imputate Statului Roman au fost săvârșite prin culpa gravă, deși situației litigioase ar fi trebuit să îi fie acordată o atenție sporită care să nu permită nicio eroare.

Astfel, în ceea ce privește tergiversarea soluționării dosarului penal, în procesul de urmărire penală procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată, iar judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra legalității actului de trimitere în judecată și probelor pe care se bazează acesta, precum și asupra legalității soluțiilor de netrimitere în judecată.

Soluționarea unei cauze penale într-un "termen rezonabil" este un principiu/deziderat de care organele judiciare trebuie să țină cont la soluționarea dosarului. Însă, acest principiu a fost încălcat cu rea-credință în primul rând prin declinările succesive de competență pe o durată de 4 ani.

Deși au fost formulate nenumărate cereri prin care se solicita celeritatea soluționării dosarului penal, punând la dispoziția anchetatorilor absolut toate înscrisurile și informațiile necesare și răspunzând prompt solicitărilor acestora, organele de cercetare penală au preferat să trateze de o manieră total superficială toate împrejurările de fapt și de drept aduse spre analiză acestora, neadministrând probe esențiale pentru aflarea adevărului în cauză și încuviințate de procuror.

Doar după ce a avut posibilitatea legală de a formula contestație asupra termenului de soluționare a dosarului penal, instanța a acordat un termen limită de 3 luni de zile, însă acest termen nu a făcut altceva decât să grăbească "soluționarea" unui litigiu penal, fără a se intra în fondul problemelor sensibile, respectiv fără a fi administrate probe esențiale pentru elucidarea cazului.

În ceea ce privește judecătorul de cameră preliminară care a respins plângerea societății A. ca tardiv introdusă, cu încălcarea gravă a legii, acesta a manifestat o neglijență gravă în soluționarea dosarului penal, sub următoarele aspecte: fiind de dată relativ recentă intrarea României în stare de urgență, iar ulterior prelungită cu stare de alertă, orice judecător trebuia să cunoască efectele suspendării acțiunilor reglementate prin decretele prezidentiale; judecătorul de cameră preliminară nu a fost presat de o ședință de judecată aglomerată pentru a pronunța o soluție profund nelegală, întrucât pronunțarea a fost amânată o săptămână, suficient timp pentru a analiza în mod judicios speța; deși la termenul de judecată s-a pus în discuția părților exclusiv fondul plângerii formulate de societatea A., abia la termenul de pronunțare, când nicio parte nu era prezentă și nu putea formula apărări în cauză, judecătorul a invocat din oficiu excepția tardivității formulării plângerii, excepție pe care ulterior a și admis-o.

Or, toate aceste erori nu demonstrează altceva decât neglijența gravă de care a dat dovada judecătorul de cameră preliminară, neavând practic nicio scuză/justificare pentru această soluție.

I.4.2. Recursul formulat de pârâta Administrația Județeană a Finanțelor Publice Teleorman în numele Statului Român prin Ministerul Finanțelor

Prin cererea formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului său și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Un prim motiv de recurs vizează încălcarea dispozițiilor art. 1349 și urm. C. civ., recurenta-pârâtă susținând că este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și, în consecință admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor.

Recurenta-pârâtă a susținut că angajarea răspunderii pentru fapta proprie nu se poate face în persoana Statului Român pentru fapte care aparțineau instituțiilor acestuia, și nu lui însuși.

Fiind o acțiune întemeiată și pe dispozițiile C. civ. care instituie răspunderea civilă delictuală, răspunderea Statului pentru fapta proprie nu poate fi analizată potrivit dreptului comun, întrucât pentru acest tip de raport juridic există norme speciale, derogatorii și prevalente în virtutea principiului specialia generalibus derogant.

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat asupra faptului că dispozițiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 și următoarele din Noul C. civ.), privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. În acest sens a indicat decizia nr. 422 din 17.01.2006.

În speță nu se realizează identitatea cerută de lege între cel care stă în judecată în calitate de pârât și cel care poate fi obligat în raportul juridic dedus judecății.

Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu poate avea calitate procesuală pasivă în litigii, atunci când nu participă nemijlocit la un raport juridic sau când nu este prevăzut expres de lege ca fiind cel obligat să răspundă.

Pentru a putea fi angajată răspunderea pentru fapta altuia, în literatura de specialitate, precum și în practica judiciară, s-a arătat că pentru a putea fi angajată răspunderea comitentului în temeiul art. 1373 alin. (1) din C. civ. este necesar ca, în persoana prepusului, să fie întrunite condițiile răspunderii pentru fapta proprie prevăzută de art. 1357 din C. civ.

Această subordonare sau, altfel spus, această dependență funcțională a prepusului față de comitent constituie nota caracteristică a raportului de prepușenie, care atrage aplicarea dispozițiilor art. 1373 alin. (1) din C. civ., bineînțeles dacă sunt întrunite condițiile generale și cele specifice ale răspunderii.

Statul Român nu poate fi răspunzător în calitate de comitent pentru fapta prepusului, în condițiile în care magistrații care au instrumentat cauza penală care a vizat-o pe reclamantă nu aveau calitatea de prepuși ai acestuia.

Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane nu există numai ca expresie a prevederilor legii, stabilirea unei asemenea răspunderi având la bază existența unor relații între autorul prejudiciului și persoana chemată să răspundă civil pentru prejudiciul cauzat prin fapta săvârșită de acesta.

Prin urmare, raportat la prevederile legale mai sus invocate, Statul Român prin Ministerul Finanțelor nu are calitate procesuală pasivă, instanța în mod greșit interpretând temeiurile de drept din C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității acțiunii, recurenta-pârâtă a susținut că această excepție a fost invocată atât din perspectiva temeiurilor de drept invocate de reclamantă (dispozițiile din C. civ.), cât și din perspectiva faptului că în ceea ce privește acordarea daunelor morale, persoana juridică nu poate pretinde un prejudiciu psihic sau vreo suferință fizică provocată.

În acest sens invocă, cu titlu de practică judiciară decizii ale Înaltei Curți (decizia nr. 422/17.01.2006, decizia nr. 8591/06.12.2011, decizia nr. 2059/14.10.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019).

Așadar, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român prin Ministerul Finanțelor pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condițiile legii speciale și nu potrivit prevederilor dreptului comun, recurenta-pârâtă a apreciat că instanța de fond în mod greșit a respins excepția inadmisibilității invocată prin întâmpinare.

Pe fond, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului și respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată, susținând, contrar reținerilor instanței, că modalitatea de desfășurare a unei cercetări penale nu se poate constitui într-o acțiune prejudiciatoare, de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală.

Cercetarea penală nu este supusă unor termene limită, întrucât este necesară administrarea mai multor probe în temeiul cărora organele de urmărire penală pot concluziona asupra existenței sau nu a elementelor și indiciilor temeinice ale infracțiunilor prevăzute de legea penală.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a trasat pe tărâmul art. 6 paragraful 1 din Convenție o serie de linii directoare, indicând astfel criteriile ce trebuie avute în vedere în aprecierea caracterului rezonabil al duratei.

Instanța europeană a precizat că aprecierea caracterului rezonabil al duratei unei proceduri judiciare trebuie să fie făcută în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale, precum și prin raportare la criteriile consacrate în materie de jurisprudența Curții, și anume: complexitatea cauzei în fapt și în drept, comportamentul părților în proces, comportamentul autorităților statale competente.

Astfel, caracterul rezonabil al duratei procedurilor judiciare nu poate fi apreciat in abstracto, ci trebuie stabilit în fiecare cauză în parte, în funcție de circumstanțele sale concrete (cauza Bartenbach contra Austriei, hotărâre din 20 martie 2008, cauza Tudorache contra României, hotărâre din 29 septembrie 2005).

În ceea ce privește termenul rezonabil în materie penală, art. 6 paragraf 1 din Convenție recunoaște oricărei persoane învinuite de săvârșirea unei infracțiuni dreptul de a obține, într-un termen rezonabil, o decizie definitivă cu privire la temeinicia și legalitatea acuzației ce i se aduce.

Însă, aprecierea trebuie să ia în calcul justul echilibru ce trebuie menținut între exigența celerității procedurilor judecătorești și principiul general al unei bune administrări a justiției, în egală măsură consacrat de art. 6. (cauza Boddaert contra Belgiei, hotărâre din 12 octombrie 1992, cauza C. pen. si alții contra Franței, hotărâre din 1 august 2000).

Cu privire la durata procedurii, așa cum se arată și în cauza Reiner și alții împotriva României, natura rezonabilă se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și având în vedere criteriile consacrate de jurisprudența Curții Europene, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților competente.

Așadar, analiza caracterului rezonabil al termenului trebuie să se realizeze in concreto, prin raportare la circumstanțele speciale ale fiecărei cauze, folosind însă criteriile reținute de către Curtea Europeană, respectiv: natura cauzei, importanța pe care aceasta o prezintă pentru reclamant, complexitatea cauzei, care este atestată de regulă de numărul celor acuzați și al martorilor, de volumul dosarului, de dificultățile ce țin de administrarea probelor, de investigațiile ce trebuie desfășurate și de o eventuală dimensiune internațională a cauzei; comportamentul reclamantului, care trebuie să facă dovada faptului că a depus toate diligențele necesare în vederea derulării normale a procedurilor, precum și comportamentul autorităților.

Principiul dreptului la un proces echitabil cu componenta termenului rezonabil este strâns legat de respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să se constate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni.

Atât caracterul echitabil al procesului, cât și cerința soluționării cauzelor penale într-un termen rezonabil își pun amprenta asupra principiilor fundamentale ale unui proces și asupra fiecărei reglementări în parte, numai astfel asigurându-se realizarea celor două trăsături caracteristice înscrise în CEDO și în Constituția revizuită a României.

Și în Erata - completare la Raportul asupra cauzelor și împrejurărilor care au dus la apariția stării de insolvență a societății (BPI nr. 2595/06.02.2019), lichidatorul judiciar menționează "Cu privire la tergiversarea dosarelor, la data de 25.09.2018, Prim Procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman a comunicat prin Ordonanță următoarele: dosarul penal este complex, necesită un număr mare de audieri (peste 300 de cereri de reziliere contracte) și alte lucrări de efectuat, nu a stat în nelucrare, iar în cauză se efectuează cercetări pentru lămurirea tuturor aspectelor sesizate de petentă".

Așa cum a reținut și Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 646/23.02.2018, "Simplul calcul al duratei procesului penal nu este suficientă pentru reținerea unei concluzii cu privire la respectarea sau nerespectarea termenului rezonabil, această apreciere putându-se contura doar prin intermediul întârzierilor imputabile autorităților judiciare. Abia după stabilirea duratei nerezonabile a procedurii judiciare este posibilă identificarea și repararea prejudiciului cauzat, anume a celui care decurge exclusiv din întârzierile imputabile autorităților judiciare".

S-a solicitat a se observa și conduita reclamantei, care a formulat mai multe plângeri penale, astfel cum a arătat și aceasta prin cererea de chemare în judecată; prin Ordonanța nr. 886/P/2015 din data de 20.03.2017 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Alexandria, s-a dispus reunirea dosarelor penale nr. x/2015, nr. y/2016 și nr. 1064/P/2016, într-un singur dosar, ce a purtat nr. x/P/2015.

Reunirea dosarelor penale mai sus menționate s-a dispus pentru asigurarea unei bune judecăți și a respectării garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali.

Prin urmare, nu se poate vorbi de o încălcare a dreptului la un proces echitabil sau a termenului rezonabil.

Chiar intimata reclamantă a arătat prin cererea de chemare în judecată că a formulat plângere la CEDO cu privire la încălcarea de către organele judiciare a dispozițiilor art. 6 din CEDO (dreptul la un proces echitabil) sub aspectul încălcării termenului rezonabil de soluționare a cauzei penale, precum și a art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din CEDO (protecția proprietății) și a art. 3 din Protocolul nr. 7 din CEDO (dreptul la despăgubire în caz de eroare judiciară).

Prin Decizia din data de 18.03.2021, CEDO a respins ca inadmisibilă plângerea societății, Curtea reținând că în ceea ce privește reclamațiile ridicate cu privire la art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 din CEDO și art. 3 din Protocolul nr. 7 din CEDO că "dreptul pretins încălcat se regăsește în afara drepturilor și libertăților garantate de Convenție sau Protocoale", iar în ceea ce privește reclamațiile cu privire la art. 6 paragraf 1 din CEDO, Curtea, în lumina documentelor puse la dispoziție de reclamantă, a apreciat că în cauză nu se dezvăluie niciun aspect cu privire la încălcarea drepturilor și libertăților reglementate în Convenție sau în Protocoale.

Având în vedere cele mai sus arătate, recurenta-pârâtă a apreciat că în prezenta speță nu sunt îndeplinite cerințele pentru a fi incidentă încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraf 1 din Convenție sub aspectul încălcării termenului rezonabil, așa cum de altfel a considerat și Curtea prin decizia mai sus menționată.

Așadar, în prezenta speță durata procedurii în ansamblu este justificată.

În conformitate cu prevederile art. 452 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, cu modificările și completările ulterioare, orice persoană interesată poate sesiza Inspecția Judiciară în vederea verificării abaterii disciplinare.

Chiar reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, a menționat faptul că, la data de 23.09.2020, a înregistrat la Inspecția Judiciară o sesizare prin care a reclamat comportamentul abuziv al judecătorului de camera preliminară, domnul D., iar prin Rezoluția nr. 3468/06.11.2020, sesizarea a fost clasată.

Faptele care constituie abateri disciplinare sunt reglementate în mod expres în art. 99 din Legea nr. 303/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Așadar, aspectele învederate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, în ceea ce privește conduita magistraților care au instrumentat cauza penală, fac obiectul unui control al Inspecției Judiciare și nu al unui control al instanței civile.

Mai mult, atât timp cât nu s-a constatat de către Inspecția Judiciară săvârșirea niciunei abateri disciplinare și nu s-a dispus nicio sancțiune, nu se poate vorbi nici de săvârșirea unei erori judiciare.

Referitor la aspectul că a fost respinsă ca tardivă plângerea formulată de către societatea reclamantă, fără a se intra pe fondul litigiului penal, recurenta-pârâtă a susținut că această chestiune nu constituie o certitudine că plângerea ar fi fost admisă dacă s-ar fi judecat pe fond, întrucât astfel cum rezultă din actele dosarului exista posibilitatea ca această plângere să fie respinsă, întrucât în ceea ce privește infracțiunile ce au făcut obiectul plângerilor penale (înșelăciune, abuz în serviciu, neglijență în serviciu, tulburare de posesie, fals în înscrisuri sub semnătură privată), organele judiciare au reținut că faptele nu sunt prevăzute de legea penală.

Mai mult, chiar CEDO, învestită fiind prin plângerea formulată de societate și sub acest aspect, nu a apreciat că a avut loc o încălcare a dreptului la un proces echitabil prin respingerea ca tardivă a plângerii fără cercetarea pe fond a acesteia.

Răspunderea nu poate fi angajată în cazul în care între fapta ilicită și prejudiciul suferit nu există un raport de cauzalitate.

Așadar, fără raport de cauzalitate nu există răspundere civilă, iar, în prezenta speță, această condiție obligatorie nu este îndeplinită.

I.5. Apărările formulate în cauză

I.5.1. Întâmpinarea formulată de recurenta-pârâtă

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta-reclamantă, susținând că aceasta nu indică nicio critică în ceea ce privește decizia atacată, temeiul de drept invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind incident.

Pe fond, a solicitat respingerea recursului reclamantei, susținând, în esență, că nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru a se stabili în sarcina Statului Român obligația de a acorda despăgubiri pentru daune morale în favoarea reclamantei.

1.5.2. Întâmpinarea și răspunsul la întâmpinare formulate de recurenta-reclamantă

Recurenta-reclamantă a solicitat respingerea excepției nulității invocate de recurenta-pârâtă, susținând că cererea de recurs este întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cererea de recurs fiind detaliat motivată, instanța de apel aplicând în mod greșit principiul echității privind acordarea unei reparații efective persoanei prejudiciate.

Totodată, a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă, susținând că excepția inadmisibilității nu este întemeiată, cererea de chemare în judecată făcând referire atât la răspunderea civilă delictuală (art. 1349 C. civ.), cât și la răspunderea Statului Român pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare (art. 96 alin. (1) din Legea nr. 303/2004).

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român, a susținut că acesta are calitate procesuală în cauză, existând o hotărâre CEDO care stabilește în mod direct posibilitatea acordării de despăgubiri/compensații în cazul tergiversării soluționării unui dosar de către instanța națională. Calitatea procesuală pasivă a Statului Român rezultă în mod clar și inechivoc din dispozițiile art. 96 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, nefăcându-se nicio referire la existența unui raport de prepușenie între magistrat și Statul Român, acesta din urmă având posibilitatea unei acțiuni în regres împotriva judecătorului sau procurorului care a produs eroarea judiciară.

A mai susținut că, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

II.1. Excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă A. SRL

Analizând cu prioritate, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului invocată de către recurentul-pârât, prin întâmpinare, Înalta Curte reține că sancțiunea reglementată de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. intervine numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, împrejurare care nu se verifică în speța de față.

Sancțiunea nulității privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât ea nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, susceptibilă de a fi analizată în contextul art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. - și chiar dacă partea a procedat la o încadrare juridică eronată -, urmând a nu fi primite criticile de netemeinicie, prin care se urmărește schimbarea situației de fapt reținute de instanța de apel, pe baza probelor administrate, ori cele formulate direct în recurs, așadar omisso medio.

În cauză însă, din cuprinsul cererii de recurs formulate de reclamantă, se decelează critici de nelegalitate, cum ar fi cele privind ignorarea criteriilor privind individualizarea daunelor morale cuvenite pentru durata excesivă a procesului penal, potrivit jurisprudenței Curții Europeane a Drepturilor Omului, critici apte de încadrare în cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sub rezerva înlăturării afirmațiilor ce vizează situația de fapt și valoarea dată de instanța de apel probelor administrate în cauză, astfel cum se va arăta în cadrul cercetării motivelor de recurs.

În acest context, raportat la dispozițiile art. 486 alin. (1) și ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de către recurenta-pârâtă și va proceda la analiza pe fond a căii de atac.

II.2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.2.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L.

Prin motivul de recurs subsumat ipotezei reglementate la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de apel, deși a apreciat că este admisibilă acțiunea împotriva Statului pentru încălcarea dreptului la soluționarea cauzei într-un termen rezonabil, precum și pentru eroarea judiciară, repararea prejudiciului nu a fost realizată conform principiilor aplicate de Curtea Euopeană a Drepturilor Omului pentru acordarea unei satisfacții echitabile.

Această critică nu poate fi primită, Înalta Curte reținând următoarele:

Prin demersul judiciar cu care a învestit instanța de judecată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor, la plata sumei de 500.000 euro, cu titlu de daune morale pentru încălcarea dreptului său la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturile Omului, sub aspectul duratei foarte lungi a procesului penal, cât și pentru eroarea judiciară săvârșită de judecătorul de cameră preliminară, care a respins plângerea reclamantei împotriva ordonanței de clasare dată de Parchet, ca tardiv formulată.

Prima instanță a fondului a respins ca nefondată acțiunea reclamantei apreciind, în raport cu înscrisurile depuse la dosar, că nu sunt îndeplinite condițiile menționate de art. 96 din Legea nr. 303/2004, ce reprezintă sediul materiei pentru repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

În calea de atac a apelului, sentința primei instanțe a fost reformată, apelul reclamantei fiind admis, cu consecința admiterii în parte a cererii de chemare în judecată și a obligării pârâtului la plata sumei de 10.000 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, cu titlu de daune morale (5000 euro pentru durata excesivă a procedurii și 5000 euro pentru eroarea judiciară), apreciindu-se că această sumă reprezintă o reparație suficientă și echitabilă a prejudiciului moral suferit de reclamantă.

Prin recursul pendinte, recurenta-reclamantă a pretins că repararea prejudiciului nu a fost realizată conform principiilor aplicate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pentru acordarea unei satisfacții echitabile și a expus argumente care vizează desfășurarea procedurilor penale.

În egală măsură, următoarele considerente răspund și criticilor recurentului pârât care a susținut caracterul rezonabil al procedurii.

Printre principiile aplicării legii procesuale penale, art. 8 C. proc. pen. reglementează caracterul echitabil și termenul rezonabil al procesului penal statuând că "Organele judiciare au obligația de a desfășura urmărirea penală și judecata cu respectarea garanțiilor procesuale și a drepturilor părților și ale subiecților procesuali, astfel încât să fie constatate la timp și în mod complet faptele care constituie infracțiuni, nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, iar orice persoană care a săvârșit o infracțiune să fie pedepsită potrivit legii, într-un termen rezonabil."

Principiul enunțat în acest text legal este consacrat și în art. 6 paragr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, precum și în art. 21 alin. (3) din Constituție.

Procesul echitabil, reglementat la art. 6 din Convenție, ca o garanție procedurală a drepturilor și libertăților persoanei în fața instanțelor de judecată, constituie una dintre premisele asigurării principiului preeminenței dreptului într-o societate democratică.

"Termenul rezonabil" al procedurii presupune desfășurarea operativă a procesului, însă cu asigurarea condițiilor în care principiile aflării adevărului și respectării dreptului la apărare al părților să fie aplicate tuturor persoanelor implicate într-o procedură penală, în vederea evitării prelungirii pe o perioadă excesivă a incertitudinii cu privire la soarta celui acuzat.

Astfel cum corect a reținut instanța de apel, prin raportare la jurisprudența europeană cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 6 paragr. 1 din Convenție, din perspectiva respectării duratei rezonabile a procesului penal, momentul de la care începe calculul duratei procedurii penale, în privința persoanei vătămate, este legat de cel al formulării plângerii penale, acesta fiind primul moment în care persoana vătămată și-a exprimat intenția de a participa în procesul penal.

În ceea ce privește finalul procedurii (dies ad quem), este luat în considerare momentul pronunțării unei hotărâri definitive de condamnare/achitare/încetare a procesului penal (cauzele Wemhoff contra Germaniei, Neumeister contra Austriei).

În evaluarea duratei rezonabile a procedurii, este necesar a se lua în calcul durata procesului și în căile ordinare de atac, precum și durata procedurilor în rejudecare, ca urmare a casării cu trimitere, dispuse de o instanță de control judiciar. În schimb, nu pot fi avute în vedere perioadele de timp scurse între momentul pronunțării unei hotărâri definitive și cel al admiterii căii extraordinare de atac, prin care s-a dispus restituirea cauzei procurorului în vederea refacerii urmăririi penale, sau cele cuprinse între momentul dispunerii unei soluții de scoatere de sub urmărire penală și data infirmării acestei soluții și reluării urmăririi penale.

Raportând aceste considerente teoretice și jurisprudențiale la judecata realizată în apel, Înalta Curte observă că analiza instanței de apel se circumscrie acestora, instanța reținând că procedurile judiciare finalizate prin soluția de respingere ca tardivă a plângerii formulate de reclamantă, soluție dată prin încheierea penală nr. 416/03.08.2020 pronunțată de Judecătoria Alexandria în dosarul nr. x/2020, au durat aproximativ 9 ani, respectiv de la data de 20 septembrie 2011, când a fost formulată plângerea penală, până la 3 august 2020, când a fost pronunțată încheierea penală mai sus amintită.

În evaluarea caracterului rezonabil al acestei perioade, de aproximativ 9 ani, instanța de apel a raportat situația factuală reținută în urma administrării și interpretării probatoriului la criteriile conturate în jurisprudența Curții Europeane a Drepturilor Omului referitoare la caracterul rezonabil al duratei procesului - complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților administrative și judiciare competente, miza procedurii pentru partea interesată.

Astfel cum corect a remarcat instanța de apel, ținând seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Pretto și alții c. Italiei, cauza Viezzer c. Italiei, cauza Dobbertin c. Franței, cauza Milasi c. Italiei, cauza Mitev c. Bulgaria, cauza Van Pelt c. Franței, cauza Messina c. Italiei, cauza Ilowiecki c. Poloniei), complexitatea cauzei poate fi generată, în primul rând, de complexitatea stării de fapt care trebuie elucidată, putând rezulta din numărul și natura particulară a infracțiunilor, complexitatea problemelor juridice care trebuie soluționate, disimularea actelor delictuale săvârșite de acuzat și legăturile complicate dintre acestea, caracter