Decizia nr. 1058/2025 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 282/2018 a Tribunalului Teleorman

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2016, la data de 23 decembrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții -ISC București a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Județean Teleorman, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta din urmă la plata sumei totale de 3.572.028,06 RON, reprezentând cote legale și penalități de întârziere, pentru cele 5 obiective de investiții realizate pe raza județului Teleorman, precum și la plata cheltuielilor de judecată. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin sentința civilă nr. 282 din 14 iunie 2018, Tribunalul Teleorman a respins excepția prescripției invocată de pârât, a admis acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC București, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Teleorman și a obligat pârâtul Consiliul Județean Teleorman prin Președinte să achite reclamantului suma de 3.572.028,06 RON. I.

Decizia pronunțată în apel, în primul ciclu procesual Prin decizia nr. 883 din 28 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Județul Teleorman prin Consiliul Județean Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 282 din 14 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC București, și cererea apelantului privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel, ca nefondate. I.

Decizia pronunțată în recurs Prin decizia nr. 790 din 07 aprilie 2022, Înalta Curți de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul declarat de pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman împotriva deciziei nr. 883 din 28 mai 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare. I.

Decizia pronunțată, în apel, în rejudecare: Prin decizia civilă nr. 344A din 27 martie 2024, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelantul-pârât Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 282/14.06.2018, pronunțate de Tribunalul Teleorman. A schimbat în parte sentința apelată și, în consecință: A admis în parte excepția prescripției dreptului material la acțiune. A admis în parte cererea de chemare în judecată. A obligat pe pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman, să plătească reclamantului Inspectoratul de Stat în Construcții București suma de 1.757.631,88 RON. A respins în rest acțiunea ca prescrisă. A obligat pe intimat la plata către apelant a sumei de 1500 RON cheltuieli de judecată în apel. II. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 344A din 27 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel București, secția III- civilă și pentru cauze cu minori și de familie, au declarat recursuri reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC București și pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman. II.1. Înregistrarea recursurilor la Înalta Curte de Casație și Justiție Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 14 mai 2024 și repartizat aleatoriu completului filtru nr. 2, astfel cum reiese din fișa Ecris și referatul de repartizare aleatorie . Prin rezoluția din data de 15 mai 2024, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului după efectuarea procedurilor de comunicare prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. Prin aceeași rezoluție s-a reținut că ambii recurenți sunt scutiți de la plata taxei judiciare de timbru, potrivit art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru. II.2. Motivele de recurs II.2.1. Recursul declarat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC București Recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii atacate, cu reținerea cauzei spre rejudecare cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată în sensul obligării pârâtului și la plata sumei de 1.814.396,18 RON reprezentând contravaloare cota de 0,1%, cota de 0,7% % și penalități de întârziere aferente celor două cote, invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., În motivare, recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanței de apel din perspectiva interpretării greșite a prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, republicată cu modificările și completările ulterioare și a dispozițiilor art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare (forma în vigoare la data recepției la terminarea lucrărilor), a dispozițiilor art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991, a Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții (aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și locuinței nr. 839/2009 publicat în M.Of. nr. 797/23.11.2009), a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal în vigoare la momentul recepției la terminarea lucrărilor. Arată recurentul că instanța a aplicat doar parțial dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, fără să ia în considerare și celelalte dispoziții legale care stabilesc obligativitatea regularizării sumelor datorate cu titlu de cote, regularizare care se face odată cu recepția la terminarea lucrărilor de construcții, considerând în mod eronat că pentru cota de 0,1% și pentru cota de 0,7% există două termene de prescripție, respectiv data anunțului de începere a lucrărilor și data procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor și, în această ipoteză, apreciază că sumele datorate la data anunțului ar fi prescrise prin raportare la data introducerii cererii de chemare în judecată. Prin art. 76 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/19911, legiuitorul a stabilit un ultim termen de plată în sarcina investitorilor care se face odată cu recepția la terminarea lucrărilor. Mai susține că art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 trebuia coroborat cu dispozițiile art. 70 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții (aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și locuinței nr. 839/2009 publicat în M.Of. nr. 797/23.11.2009), care reglementează obligația de plată și regularizare a cotei de 0,7% prevăzută de art. 40 din Legea nr. 10/1995, și cu art. 76 alin. (2) lit. a) din aceleași Norme metodologice, din care rezultă că prin regularizare se înțelege obligația de plată a diferențelor rezultate prin raportul valoare autorizată-valoare finală, precum si obligația de plată a diferențelor de cote rămase ca urmare a plăților parțiale efectuate pe perioada execuției lucrărilor, sau obligația de plată a cotelor neachitate la începerea lucrărilor (pentru cota de 0,1%) sau pe parcursul execuției lucrărilor. În sens contrar reținerilor instanței de apel, se poate constata că în 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcții, odată cu efectuarea recepției la terminarea lucrărilor pentru lucrările executate în baza autorizațiilor de construire, recepționate, intimatul-pârât Consiliul Județean Teleorman, în calitate de investitor, conform art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995 raportat la art. 37 alin. (4) din Legea nr. 50/1991 coroborat cu art. 70 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, avea obligația de a regulariza atât cota de 0,1% și cota de 0,7% datorată către ISC în sensul achitării diferenței rezultată ca urmare a plății parțiale din contravalorea cotei de 0.7% calculată la valoarea finală declarată de investitor, dar și de a achita sumele neachitate până la recepția la terminarea lucrărilor. Doar la finalul lucrărilor de construcții se cunoaște valoarea reală, finală a lucrărilor, iar cota de 0,1% aplicată la această valoare este cota în fapt datorată ISC. Prin urmare data procesului-verbal de recepție este data la care se cunoaște întinderea prestației datorată de către Județul Teleorman prin Consiliul Județean Teleorman cu titlu de cotă, aceasta este data nașterii obligației fiscale, dată în funcție de care se calculează termenul de prescripție. În ceea ce privește cota de 0,7%, instanța de apel a considerat că sunt mai multe termene de prescripție, recurentul susținând că și cu privire la aceasta se aplică același raționament ca cel expus pentru cota de 0,1%. Conchizând, se solicită instanței de recurs să aibă în vedere atât cererea introductivă cu documentele existente la dosarul cauzei, cât și momentul la care lucrările în cauze au fost recepționate, adică data la care s-a încheiat procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor pentru fiecare obiectiv. II.2.2. Recursul declarat de pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman Prin recursul formulat, recurentul-pârât solicită admiterea recursului și casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința admiterii apelului, în sensul obligării acestuia doar la plata sumei neprescrise, reprezentând doar cota de 0,1% conform Legii nr. 50/1991 și cota de 0.7% conform Legii nr. 10/1995, fără penalități. Prevalându-se de motivul de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel, în mod eronat, a interpretat raportul juridic dedus judecății, având drept consecință aplicarea greșită a legii. Susține că, prin cererea de apel, a formulat critici cu privire la fundamentarea soluției de către instanța de fond, în sensul că nu a luată în calcul corespondența purtată de către părțile litigante. Astfel, prin adresa nr. x/15.09.2010, Consiliul Județean Teleorman a solicitat un punct de vedere Inspectoratului de Stat în Construcții cu privire la plata sumelor aferente cotelor ce trebuie plătite pentru investițiile derulate de autoritatea publică județeană. Prin adresa nr. x/21.09.2010, Inspectoratul de Stat în Construcții a precizat că, potrivit prevederilor art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, cu modificările și completările ulterioare, "proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările si completările ulterioare ,, . Prin aceeași adresă se precizează că "obligația investitorilor de a vira cele două cote se face în funcție de sursa de finanțare a proiectelor". Consiliul Județean Teleorman a revenit cu adresa nr. x/05.10.2010 către I.S.C., prin care solicita să se precizeze dacă obligația investitorilor de a vira cele două cote, se face în funcție de sursa de finanțare a proiectelor privind dezvoltarea drumurilor și în ce măsură această obligație subzistă sau nu, pentru proiectele finanțate din fonduri externe, respectiv pentru cele finanțate de la bugetul propriu; Prin adresa nr. x/25.10.2010, I.S.C. le-ar fi recomandat să solicite un punct de vedere la Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, deoarece acesta este organul de reglementare în domeniu și, totodată, inițiatorul actului normativ menționat. Prin adresa nr. x/29.10.2010 Consiliul Județean Teleorman a solicitat Ministerului Transporturilor și Infrastructurii un punct de vedere cu privire la plata cotelor de 0,1%, respectiv 0,7% din valoarea lucrărilor autorizate către I.S.C. Prin adresa nr. x/12.11.2010 Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. a făcut cunoscut că, în conformitate cu Legea nr. 184/2008, pentru modificarea și completarea Legii nr. 198/2004, privind unele măsuri prealabile de construcție de autostrăzi și drumuri naționale, " proiectele cuprinse în programul autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes județean sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 și în Legea nr. 50/1991". În considerarea celor de mai sus, susține recurentul că în prezenta cauză nu ar putea fi reținută vreo culpă în sarcina acestuia, anume sustragerea de la plata eventualelor sume, ci din contră, ar trebui să se rețină buna-credință în relația cu reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, ceea ce ar trebui să aibă ca și consecință diminuarea sumei de plată cu suma reprezentând penalități. Plata sumelor datorate de către pârât a apărut la momentul introducerii cererii de chemare în judecată. De la corespondența purtată în 2010, prin care s-a arătat că nu datorează respectivele sume și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, reclamantul nu a ridicat pretenții cu privire la aceste sume. Instanța de apel a sancționat rămânerea în pasivitate a reclamantului, prin admiterea în parte a excepției privind prescripția a jumătate din suma solicitată prin cererea de chemare în judecată. Astfel, se consideră de către recurent că, tot în sensul sancționării pasivității reclamantului, și a stabilirii unei anume situații de fapt (pârâtul nu datorează plata sumelor reprezentând cota de 0,1% și cota de 0,7%) este necesar a se face aplicarea principiului bunei-credințe, în conformitate cu prevederile art. 14 din C. civ., cu consecința scăderii penalităților din suma datorată. II.2. Întâmpinarea La data de 07 iunie 2024, prin poștă, în termen legal, recurentul-pârât Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman a depus întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat și nefondat, întrucât în cauză nu se poate reține incidența vreuneia dintre ipotezele prevăzute prin motivul de casare reglementat prin pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Arată că, prin decizia nr. 790 din 07.04.2022, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat întocmai cu privire la aplicarea prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, stabilind în mod clar modul de calcul al termenelor de prescripție pentru pentru fiecare cotă-n parte. Or, această decizie de trimitere este obligatorie pentru instanța care judecă fondul asupra problemelor de drept dezlegate, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (1) C. proc. civ. II.3. Răspunsul la întâmpinare Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinare. II.4. Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 februarie 2025, completul de filtru a fost admis în principiu recursul formulat și a fost fixat primul termen de judecată la data de 13 mai 2025, în ședință publică, cu citarea părților, în vederea soluționării pe fond a acestora. III. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere prin care solicită obligarea pârâtului Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman, la plata sumei totale de 3.572.028,06 RON, reprezentând cota de 0,1% și cota de 0,7%, aferente celor 5 obiective de investiții realizate pe raza județului Teleorman, cu penalități de întârziere. Prima instanța a admis cererea de chemare în judecată și a obligat pârâtul la plata sumei solicitate în cuantum de 3.572.028,06 RON, soluție ce a fost menținută de instanța de apel. În urma admiterii recursului formulat de pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman, în rejudecarea apelului Curtea de apel București a admis în parte excepția prescripției dreptului la acțiune și a admis în parte cererea de chemare în judecată, obligând pârâtul la plata sumei de 1.757.631,88 RON, respingând în rest acțiunea ca fiind prescrisă. III.1. În ceea ce privește recursul formulat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC București, Înalta Curte constată următoarele: Printr-o primă critică recurentul a susținut că instanța de apel a făcut o aplicare parțială a dispozițiilor art. 30 din Legea nr. 50/1991 și ale art. 40 din Legea nr. 10/1995 întrucât pentru ambele cote de 0,1% și 0,7 % legiuitorul a stabilit un ultim termen de plată în sarcina investitorilor care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor. În opinia recurentului, cota de 0,1% din valoarea autorizată este o facilitate de plată instituită în favoarea investitorilor care se achită o dată cu începerea lucrărilor, însă doar la finalul lucrărilor de construcții se cunoaște valoarea reală. Prin urmare având în vedere că pârâtul nu a achitat nicio sumă de la începerea lucrărilor, cota de 0,1 % trebuia să se aplice la suma stabilită în procesul-verbal de terminare a lucrărilor de construcții, de la data încheierii acestuia din urmă începând să curgă termenul de prescripție al contravalorii cotei de 0,1 %. Criticile, ce privesc greșita aplicare a normelor de drept material urmează a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui motiv de recurs având în vedere că potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de rejudecare este ținută de dezlegările de drept statuate de instanța de recurs care, în prezenta cauză, a reținut că dispozițiile art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare pentru perioada supusă judecății de față, stabilesc momente diferite de plată pentru sume diferite și, de asemenea, penalități pentru întârzierea la plată a sumelor datorate, calculate în mod distinct. Prin urmare, Înalta Curte a reținut cu autoritate de lucru judecat, în ceea ce privește cota de 0,1%, că aceasta se percepe, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, iar aceeași cotă procentuală se aplică, distinct, diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepția, la terminarea lucrărilor. Așadar, atât timp cât instanța de casare a dezlegat modul de calcul al termenului de prescripție, stabilind în mod expres două termene distincte de calcul, nu pot fi primite susținerile contrare ale recurentului potrivit cărora termenul de prescripție pentru sumele reprezentând contravaloarea cotei de 0,1% s-ar calcula doar de la momentul încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, în lipsa achitării unor sume anterioare de către beneficiar. În speță, instanța de apel a avut în vedere aceste două momente stabilite prin decizia de casare, stabilind termenul de prescripție pentru fiecare cotă în parte și pentru fiecare obiectiv de investiții ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată. Pe cale de consecință, instanța de apel a procedat în mod corect la calcularea, pentru fiecare dintre cele cinci obiective, a termenului de prescripției aferent cotei de 0,1% pentru sumele datorate de la data transmiterii către recurent a ordinului de începere a lucrărilor, respectiv de la data încheierii proceselor-verbale de recepție pentru cota de 0,1% datorată pentru diferența rezultată din actualizarea valorilor lucrărilor autorizate. Pentru a justifica faptul că nu ar fi intervenit prescripția pentru sumele echivalente cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate datorate o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, recurentul a invocat faptul că, deși obligația de plată a cotei de 0,1% s-ar naște odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, atâta timp cât suma nu ar fi fost achitată, obligația de plată ar subzista pe tot parcursul executării lucrărilor și întreaga sumă ar deveni scadentă la data recepției la terminarea lucrărilor, ca moment al finalizării lucrărilor de construcții și stabilirii valorii finale. Această susținere de fapt a recurentului nu poate fi justificată prin prisma prevederilor legale invocate, art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 50/1991 stabilind momente diferite de plată pentru sume diferite, și de asemenea penalități pentru întârzierea la plată a sumelor datorate după cum s-a stabilit anterior prin decizia pronunțată în recurs în primul ciclu procesual. Nici dispozițiile art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal invocate de către recurent nu confirmă susținerile acestuia. În primul rând, acest articol reglementează taxa pentru eliberarea certificatelor de urbanism, a autorizațiilor de construire și a altor avize asemănătoare. În al doilea rând, termenul de 15 zile, prevăzut la lit. b), se referă la orice sumă suplimentară datorată de către persoana care a primit autorizația, iar nu la taxa inițială datorată pe baza valorii lucrărilor de construcție declarate de persoana care solicită avizul, situație prevăzută expres în cadrul literei a) a alin. (14) al art. 267 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Prin urmare, susținerile recurentei referitoare la modul de calcul al termenului de prescripției a cotei de 0,1% sunt nefondate. Printr-o altă critică, referitor la cota de 0,7% din valoarea de execuție a lucrărilor recurentul a susținut că instanța de apel a interpretat greșit dispozițiile art. 40 din Legea nr. 10/1995 considerând că sunt mai multe termene de prescripție, întrucât în cauză sunt incidente prevederile Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, astfel încât cota de 0,7% se datorează după finalizarea lucrărilor de construcții, odată cu recepția finală a lucrărilor. În susținerea acestui argument, a arătat recurentul că rațiunea legiuitorului a fost aceea ca suma aferentă acestei cote să fie regularizată la încheierea procesului-verbal la finalizarea lucrărilor având în vedere că aceasta se poate plăti de investitor și la începerea lucrărilor și reprezintă o valoarea estimativă cuprinsă în devizul general al lucrărilor. Critica, ce poate fi încadrată în motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată. Prin decizia recurată, în ceea ce privește cota de 0,7%, instanța de apel a reținut statuările în drept obligatorii ale instanței de recurs, respectiv faptul că "aceasta se achită în forma unor prestații periodice, datorate lunar de către investitori. Reiese că pentru fiecare dintre aceste prestații curge un termen de prescripție distinct, împrejurare dedusă din interpretarea alin. (1) și (2) al acestui text de lege. Sumele datorate se vor vira lunar, calculul acestora fiind făcut eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor de către investitor." Prin urmare, sunt incidente dispozițiile art. 2526 din C. civ., care normează că atunci "Când este vorba de prestații succesive, prescripția dreptului la acțiune începe să curgă de la data la care fiecare prestație devine exigibilă, iar dacă prestațiile alcătuiesc un tot unitar, de la data la care ultima prestație devine exigibilă". În acest sens, instanța de apel, cu respectarea limitelor impuse de decizia de casare, a procedat în mod corect la calcularea termenului de prescripție a cotei de 0,7 % pentru fiecare obiectiv de investiții în parte. Prin urmare, contrar susținerilor recurentului, reținând argumentele expuse anterior precum și considerentele deciziei de casare, nici în acest caz nu se poate considera că obligația de plată a cotei de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor, stabilită de art. 40 din Legea nr. 10/1995, se naște la data terminării lucrărilor. Dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 stabilesc obligația investitorilor de a calcula și a vira lunar sau eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor, către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. suma echivalentă cu o cotă de 0,7 % din cheltuielile pentru executarea construcțiilor. În aplicarea dispozițiilor legale menționate supra, Înalta Curte decelează că pentru fiecare cheltuială executată, era necesar că investitorii să vireze lunar cota de 0,7% către Inspectoratul de Stat în Construcții. De asemenea, normele metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991, aprobate prin Ordinul ministrului dezvoltării regionale și locuinței nr. 839/2009 invocate de recurent, nu conțin prevederi diferite de cele din art. 40 al Legii nr. 10/1995. Dimpotrivă, art. 70 alin. (2) din Ordinul menționat, forma în vigoare pentru perioada supusă judecății de față, reia în mod explicit conținutul normei în discuție, după cum urmează: "În conformitate cu dispozițiile art. 40 alin. (1) din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, investitorii sau proprietarii au obligația de a vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții - ISC o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din această lege. Calculul, modul de virare a sumelor, precum și calculul penalizărilor corespunzător întârzierilor la plată a cotelor se face potrivit prevederilor Legii nr. 10/1995." (prevedere similară cu cea cuprinsă în art. 65 alin. (2) din normele de aplicare anterioare aprobate prin Ordinul 1430/2005). De asemenea, dispozițiile art. 76 din Ordinul nr. 839/2009, invocate de către recurent, nu se referă la cota de 0,70%, art. 76 alin. (2) lit. a) reglementând obligația solicitantului (investitorul/beneficiarul) de a regulariza taxele și cotele legale în conformitate cu prevederile Codul fiscal, obligație ce nu se confundă și nici nu înlătură obligația de plată a cotei de 0,70%, conform art. 40 din Legea nr. 10/1995, la care trimite în mod expres și art. 70 alin. (2) din Ordinul nr. 839/2009. În aceste condiții, se constată că instanța de apel a făcut o aplicare corespunzătoare a prevederilor art. 40 din Legea nr. 10/1995, critica recurentului nefiind fondată și urmând a fi respinsă ca atare. Față de aceste considerente, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. III.2. În ceea ce privește recursul formulat de pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman, Înalta Curte reține următoarele: Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în virtutea art. 14 C. civ. coroborat cu art. 501 alin. (4) C. proc. civ., recurentul a susținut, în esență că în cauză ar trebui să se rețină buna-credință în relația cu reclamantul cu consecința diminuării sumei de plată prin scăderea penalităților din suma datorată. În susținerea acestui motiv de recurs, recurentul-pârât a arătat că din corespondența purtată între părți în anul 2010, anterior introducerii cererii de chemare în judecată, a rezultat că acesta nu datorează sumele la plata căruia a fost obligat întrucât reclamantul nu a ridicat pretenții cu privire la aceste sume. În acest sens, după aplicarea prevederilor privind prescripția, recurentul ar urma să fie obligat la plata sumelor aferente celor două cote de 0,1 % și 0,7 %, fără penalitățile aferente. Criticile urmează a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind însă nefondate. Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991 (în forma în vigoare pentru perioada supusă judecății de față): "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. b) și a) lăcașurilor de cult. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții, județene, respectiv al municipiului București, după caz, o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor". De asemenea, conform art. 40 din Legea nr. 10/1995 (în forma în vigoare la aceiași dată de referință menționată): "Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, cu excepția proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare și reparații la locuințele din proprietate. Calculul și virarea sumelor respective se fac eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor. (…) Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. (1), se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată". Prin urmare, ca urmare a stabilirii concrete prin lege a termenelor de la care se datorează cota de 0,1%, respectiv cota de 0,7% penalitățile de întârziere se datorează de drept de la data la care această cotă trebuia achitată. De asemenea, prevederile art. 76 alin. (2) lit. a) din Ordinul 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale și Locuinței pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, stabilesc că, după efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, beneficiarul are obligația de a regulariza taxele și cotele legale. Acest articol face referire generic la taxele și cotele legale, ceea ce înseamnă că se referă la toate taxele și cotele instituite de lege în sarcina beneficiarului, adică atât la cota de 0,1% reglementată de Legea nr. 50/1991, cât și la cota de 0,7% reglementată de Legea nr. 10/1995. În vederea regularizării cotelor la terminarea lucrărilor, prevederile art. 76 alin. (2) lit. a) menționate, instituie în sarcina beneficiarului obligația de a declara emitentului autorizației de construire valoarea finală a lucrărilor, iar emitentul autorizației de construire are obligația de a declara valoarea finală a investiției la Inspectoratul de Stat în Construcții. În mod evident, declararea valorii finale a investiției la Inspectoratul de Stat în Construcții se realizează pentru regularizarea cotelor datorate de investitor acestei instituții. Având în vedere aceste aspecte, întrucât legiuitorul a stabilit în sarcina investitorului/beneficiarului obligația de plată a cotelor, modalitatea de calcul și a arătat în mod expres termenul în care trebuiau achitate aceste cote, obligația de plată a recurentului-pârât rezultă din lege și nu este influențată sau condiționată de răspunsurile primite de la reclamant sau de la alte instituții ale statului. Comunicările sau interpretările emise de autorități nu pot produce efecte juridice contrare legii și nu pot constitui temei pentru exonerarea de la plata penalităților în sensul indicat de către recurent. Întrucât obligația de plată izvorăște din lege și având în vedere și principiul potrivit căruia nimeni nu poate invoca necunoașterea legii, nemo censetur ignorare legem, recurentul nu se poate prevala de dispozițiile art. 14 C. civ. ce reglementează buna-credință în considerarea faptului că întreprins demersuri cu privire obligația de plată a taxelor aferentă obiectivelor de investiții, a pentru a evita plata penalităților aferente debitelor principale. Pasivitatea recurentului nu poate fi justificată de necunoașterea și neaplicarea dispozițiilor legale ce reglementează taxele pe care recurentului trebuia să le achite, buna-credință neputând constitui un mijloc de derogare de la normele imperative care reglementează atât obligația de plată a cotelor cât și penalităților de întârziere. Pe cale de consecință nu poate fi primită susținerea recurentului-pârât potrivit căreia ar trebui să fie exonerat de la plata penalităților aferente perioadei anterioare introducerii cererii de chemare în judecată în care i s-ar fi comunicat că este scutit de la plata taxelor prevăzute de Legea nr. 10/1991, respectiv Legea nr. 50/1991. De asemenea, se cuvine a menționa și faptul că așa cum a reținut și instanța de apel prin decizia pronunțată în primul ciclu procesual, prin adresa nr. x/2010 recurentul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții a comunicat pârâtului, în mod expres, faptul că prevederile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 exceptează de la plata taxelor doar dezvoltarea noilor drumuri de interes local, investiții care trebuie analizate distinct de investițiile care constituie operațiuni de administrare a drumurilor publice și private, acestea din urmă fiind cele derulate de către pârât. De altfel, cu privire la dispozițiile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004, Înalta Curte a reținut prin decizia de casare pronunțată în prezenta cauză faptul că se referă strict la operațiunea de dezvoltare de drumuri, deci de construire de drumuri noi, care este diferită de cea vizând reabilitarea de drumuri (de reparare ori de recondiționare a unor drumuri deja existente), care, deși este inclusă în noțiunea de lucrări de construcție de drumuri, nu este scutită de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 și în Legea nr. 50/1991. Nu pot fi primite nici criticile recurentului potrivit cărora instanța de apel nu a luat în considerare corespondența purtată între părțile litigante în considerarea prevederilor art. 501 alin. (4) C. proc. civ. care reglementează posibilitatea ca în rejudecare să fie orice probe prevăzute de lege, întrucât deși subsumate motivului de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., acestea nu constituie critici de nelegalitate. Aceste chestiuni nu pot face obiectul cenzurii în prezenta cale extraordinară de atac, cât timp stabilirea situației de fapt pe baza analizării probatoriului este atributul exclusiv al instanțelor devolutive, singurele îndrituite a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces, din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora. Totodată, contrar susținerilor recurentului-pârât, instanța de apel, în primul ciclu procesual a procedat la analiza corespondenței purtată între părți anterior declanșării litigiului, respingând susținerile recurentului-pârât referitoare la caracterul duplicitar al recurentului-reclamant față de răspunsului reclamantului din adresa nr. x/2010 menționată anterior. În rejudecare, instanța de apel a procedat la judecata apelului în limitele deciziei de casare, care nu au privit și chestiunea referitoare la corespondența invocată de către recurentul-pârât, critica fiind astfel nefondată. Din perspectiva tuturor considerentelor expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul promovat, reținând că instanța de apel a pronunțat o hotărâre judecătorească legală.