ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2008/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 din 23 decembrie 2016, pe rolul Judecătoriei Turnu Măgurele, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Turnu Măgurele prin Primar, solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța, acesta să fie obligat la plata sumei totale de 298.621,28 RON, respectiv: 288,98 RON, reprezentând diferență cota 0,1%; 4.917,98 RON, reprezentând penalități de întârziere pentru cota 0,1%; 146.707,16 RON, reprezentând cota 0,7% și 146.707,16 RON, penalități de întârziere pentru cota de 0,7%. Prin sentința civilă nr. 387 din data de 30.03.2017 pronunțată de Judecătoria Turnu Măgurele în dosarul nr. x, s-au admis excepțiile necompetenței materiale și teritoriale a Judecătoriei Turnu Măgurele, invocate de pârâtul Municipiul Turnu Măgurele, prin Primar. S-a declinat în favoarea Tribunalului Teleorman, competența soluționării acțiunii civile în pretenții formulate de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Turnu Măgurele, prin Primar. Prin încheierea civilă nr. 402 din data de 07.09.2017 pronunțată în dosarul nr. x/2016 de Tribunalul Teleorman, secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale invocată de pârât și s-a declinat competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal. Prin încheierea din data de 08 noiembrie 2017, s-a admis excepția necompetenței materiale a secției conflicte de muncă, asigurări sociale, contencios administrativ și fiscal a Tribunalului Teleorman, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Teleorman, secția civilă și s-a constatat conflict negativ de competență, soluționat prin sentința civilă nr. 231 din data de 25.01.2018, de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în sensul că s-a stabilit competența materială (funcțională) de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Teleorman, secția civilă. La data de 03 decembrie 2019, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții a depus la dosar cerere modificatoare, în sensul că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 288.621,28 RON diferență cota 0,1%, penalități pentru cota de 0,1%, diferență cota de 0,7%, precum și penalități pentru cota de 0,7% datorate către I.S.C, față de împrejurarea că pârâta a achitat la data de 05.07.2016 suma de 10.000,00 RON.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 162/29.07.2020, Tribunalul Teleorman a admis cererea formulată de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Turnu Măgurele prin Primar, astfel cum a fost precizată și a fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 288.621,28 RON reprezentând cote legale și penalități de întârziere.

Decizia pronunțată de instanța de apel Prin decizia nr. 938 din 14 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, s-a respins apelul formulat de apelantul pârât Municipiul Turnu Măgurele, împotriva sentinței civile nr. 162/29.07.2020 pronunțate de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimatul reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții, în cauza având ca obiect "pretenții", ca nefondat.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei civile nr. 938A din 14 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pârâtul Municipiul Turnu Măgurele a declarat recurs, criticând soluția pentru nelegalitate.

Motivele de recurs Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și în rejudecare, respingerea acțiunii ca nefondată. S-au formulat următoarele susțineri: După o expunere a situației de fapt, recurentul arată că în ceea ce privește debitul pe care Municipiul Turnu Măgurele îl are de achitat, Inspectoratul de Stat în Construcții ar fi trebuit să se sesizeze cel mai târziu la momentul recepției lucrărilor când a participat, în calitate de invitat, respectiv în luna decembrie 2013, la recepția la terminarea lucrărilor și trebui să solicite documente privind plata cotelor de 0,7% si 0,1 %. Cum notificarea cu privire la obligația de plata a debitului datorat a fost făcută la data de 22.03.2016, la aproape 3 ani de la terminarea lucrărilor, nimeni nu se poate prevala de propria culpă, respectiv ca urmare a inacțiunii Inspectoratului de Stat în Construcții, penalitățile au ajuns sa fie egale cu debitul, întrucât a trecut foarte mult timp până când reclamantul a întocmit fișa de calcul a acestor debite. Având în vedere cele menționate, consideră că, în prezent, debitul este în cuantum de 136.996,4 RON, sumă ce repreprezintă regularizare cotă 0,1 % în cuantum de 288,98 RON și regularizare cotă 0,7% în cuantum de 136.607,16 RON, penalitățile aferente acestui debit urmând a nu depăși cuantumul sumei datorate, respectiv suma în cuantum de 136.996,14 RON. Raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., arată că instanța a apreciat în mod eronat dispozițiile legale invocate, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În baza prevederilor art. 3 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, a solicitat instanței să fie scutit de la plata sumelor pretinse de Inspectoratul de Stat în Construcții Teleorman. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

Apărările formulate în cauză Recursul a fost comunicat intimatului la data de 10 noiembrie 2021, conform dovezii de la dosar recurs, care a depus întâmpinare la 12 decembrie 2021, solicitând respingerea recursului ca nefondat. A arătat că în cauză, nu sunt incidente dispozițiile Legii nr. 255/2010 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, întrucât pentru lucrările de construcții pentru care recurentul datorează cote și penalități de întârziere, ce fac obiectul cauzei, nu au fost necesare exproprieri.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte la data de 21 octombrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 9, astfel cum reiese din fișa Ecris . Prin încheierea din 17 mai 2022 s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen la data de 25 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce urmează. Printr-un prim motiv de recurs, arată recurentul că Inspectoratul de Stat în Construcții ar fi trebuit să se sesizeze cel mai târziu la momentul recepției lucrărilor când a participat, în calitate de invitat, în luna decembrie 2013, la recepția la terminarea lucrărilor și trebuia să solicite documente privind plata cotelor de 0,7% si 0,1 %. Susține că notificarea cu privire la obligația de plată a debitului datorat a fost făcută la data de 22.03.2016, la aproape 3 ani de la terminarea lucrărilor și nimeni nu se poate prevala de propria culpă. Mai arată că, urmare a inacțiunii Inspectoratului de Stat în Construcții, penalitățile au ajuns sa fie egale cu debitul, întrucât a trecut foarte mult timp până când reclamantul a întocmit fișa de calcul a acestor debite. Potrivit prevederilor art. 30 din Legea nr. 50/1991, republicată, privind autorizarea executării lucrărilor de construcții: "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții, județene, respectiv al municipiului București, după caz, odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor". Conform prevederilor art. 40 al Legii nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, în forma în vigoare la data efectuării lucrărilor de construire: "(1) Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței o sumă echivalentă cu o cotă de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, cu excepția proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare și reparații la locuințele din proprietate. (2) Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. (1), se penalizează cu 0,15% pe zi întârziere, fără a depăși suma datorată". Dispozițiile legale sus-menționate instituie în sarcina investitorilor sau proprietarilor următoarele obligații de plată: cotele de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate și 0,7 % din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, precum și penalități de 0,15 % pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată, în caz de întârziere la plata cotelor. Așa cum a reținut în mod corect instanța de apel, în conformitate cu prevederile art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții județene, respectiv al municipiului București, după caz, o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). În art. 37 alin. (3) și (4) din Legea nr. 50/1991 se prevede că la terminarea lucrărilor, beneficiarul autorizației de construire are obligația să regularizeze taxa pentru autorizația de construire și celelalte cote prevăzute de lege. De asemenea, conform dispozițiilor art. 267 alin. (14) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în cel mult 15 zile de la data finalizării lucrărilor de construcții, o dată cu efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, solicitantul (investitorul/beneficiarul) are obligația de a regulariza taxele și cotele legale. Având în vedere textele legale sus-citate, Înalta Curte reține că acest prim motiv de recurs referitor la netrimiterea unei notificări de către reclamantă privind înștiințarea la plată timp de aproape 3 ani este nefondat. Aceasta întrucât, ca urmare a stabilirii concrete prin lege a termenelor de la care se datorează cota de 0,1%, penalitățile de întârziere se datorează de drept de la data la care această cotă trebuia achitată, nefiind nevoie de punere în întârziere/notificare din partea Inspectoratului de Stat în Construcții. Prevederile art. 76 alin. (2) lit. a) din Ordinul 839/2009 al Ministrului Dezvoltării Regionale și Locuinței pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, stabilesc că, după efectuarea recepției la terminarea lucrărilor, beneficiarul are obligația de a regulariza taxele și cotele legale. Acest articol face referire generic la taxele și cotele legale, ceea ce înseamnă că se referă la toate taxele și cotele instituite de lege în sarcina beneficiarului, adică atât la cota de 0,1% reglementată de Legea nr. 50/1991, cât și la cota de 0,7% reglementată de Legea nr. 10/1995. În vederea regularizării cotelor la terminarea lucrărilor, prevederile art. 76 alin. (2) lit. a) menționate, instituie în sarcina beneficiarului obligația de a declara emitentului autorizației de construire valoarea finală a lucrărilor, iar emitentul autorizației de construire are obligația de a declara valoarea finală a investiției la Inspectoratul de Stat în Construcții. În mod evident, declararea valorii finale a investiției la Inspectoratul de Stat în Construcții se realizează pentru regularizarea cotelor datorate de investitor acestei instituții. Or, aceste dispoziții legale stabilesc că valoarea care trebuie declarată este valoarea calculată "la efectuarea recepției la terminarea lucrărilor", aceasta fiind valoarea în funcție de care cotele și taxele prevăzute de lege se regularizează. Având în vedere aceste aspecte, întrucât legiuitorul a stabilit în sarcina investitorului/beneficiarului obligația de plată a cotelor, modalitatea de calcul și a arătat în mod expres termenul în care trebuiau achitate aceste cote, obligația de plată rezultă într-adevăr din lege și nu este influențată sau condiționată de notificarea trimisă de Inspectoratul de Stat în Construcții. În concluzie, nu poate fi primit acest prim motiv de recurs prin care se susține că intimata ar fi amânat intenționat trimiterea notificării pentru a beneficia de cuantumul maxim admis de lege, al penalităților de întârziere. Printr-un al doilea motiv de recurs, susține recurentul că, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) punctul 8 din Legea nr. 134/2010 republicată, privind C. proc. civ., instanța a apreciat în mod eronat dispozițiile legale invocate, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. Aceasta întrucât, conform art. 3 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 și art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, apreciază că e scutit de la plata sumelor solicitate de Inspectoratul de Stat în Construcții Teleorman. Înalta Curte reține caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, relevând că recurentul pretinde că ar fi scutit de la plata cotelor în temeiul art. 3 alin. (10) din Legea nr. 184/2008 și în baza prevederilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, însă constată că instanța de apel a reținut în mod just că lucrările de construcții nu au fost executate în temeiul și cu aplicarea dispozițiilor Legii nr. 255/2010, nefiind executată nicio expropriere în vederea realizării acestora. Aceste susțineri nu au fost combătute în faza de recurs decât în mod generic de către recurentă, fără a se face vreo probă în sensul aplicabilității prevederilor acestei legi, prin dovedirea existenței vreunei exproprieri în cauză. Or, atât timp cât instanța de apel a reținut în cadrul situației de fapt a cauzei, inexistența vreunei exproprieri în privința lucrărilor efectuate de recurentă, atunci instanța prezentă de recurs este ținută în cadrul controlului său de legalitate de acest element care ține de temeinicia deciziei recurate și nu de legalitatea sa. Așa cum a reținut Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 44/14 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 46 din 23/01/2020, scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcții vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanțelor Publice și Agenției Naționale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale privind dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean și local. În ceea ce privește invocarea ipotezei de casare prevăzută la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurentul nu a motivat în niciun fel această critică, rezumându-se doar la enunțarea acesteia, motiv pentru care urmează a respinge acest motiv de recurs, ca nefondat, decizia recurată fiind motivată corespunzător, coerent, prezentând argumentele de fapt și de drept care au configurat algoritmul juridic expus de instanța de apel. Având în vedere cele ce preced, Înalta Curte, în aplicarea prevederilor art. 497 raportat la art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de pârât, în cauză nefiind incidente motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 din același cod.