ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4/2023

Ședința publică din data de 17 ianuarie 2023

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 2537 și art. 1350 C. civ.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman – secția Civilă sub dosar nr. x/2019.

Prin sentința civilă nr. 360 din 11 noiembrie 2021, Tribunalul Teleorman – secția Civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în judecată ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 995 din 20 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, s-a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul Consiliul Local al Comunei Drăgănești-Vlașca împotriva sentinței civile nr. 360 din 11 noiembrie 2021, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Civilă.

Recurentul-reclamant a susținut că, în mod neîntemeiat instanța de apel a reținut faptul ca actele de executare silită emise în materie fiscală nu pot întrerupe cursul prescripției în materie civilă sau comercială, în condițiile în care aceste acte de executare privesc același debitor și aceeași sumă.

Astfel, s-a învederat că, din actele depuse la dosar rezultă faptul că, la data de 02.09.2016 au fost emise somația nr. 4291/02.09.2016 și titlul executoriu nr. x/02.09.2016 pentru suma de 140.477 RON, din care suma de 67.815 reprezentând debit și suma de 72.662 reprezentând majorări de întârziere calculate până la data de 30.08.2015. Aceste acte de executare au fost comunicate pârâtei, fiind însușite de aceasta și nu au fost contestate în termenul legal, fiind legal emise și executorii.

Recurentul-reclamant a subliniat că termenul de prescripție a fost întrerupt și a început să curgă un alt termen de prescripție de la data de 14.09.2016, când a fost emisă hotararea Consiliului Local nr. 28/14.09.2016, comunicata pârâtei-debitoare. Prin această hotărâre s-a luat act de încetarea contractului de concesiune și se precizează în mod expres faptul ca nu are ca efect desființarea obligațiilor de plată generate de contract în sarcina concesionarului și neachitate până la data încetării contractului.

Prin urmare, recurentul a arătat că termenul de prescripție a fost întrerupt la data de 14.09.2016, odată prin faptul ca s-a luat act de cererea de denunțare a contractului, iar in al doilea rând prin faptul ca s-a reținut în mod expres în aceeași hotărâre de consiliu local, faptul că obligațiile fiscale generate de acest contract nu se desființează, rămânând în continuare în vigoare.

S-a mai susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 2537 alin. (1) C. civ., întrucât a reținut că nu a fost întrerupt cursul prescripției prin comunicarea facturii fiscale nr. x din data de 12.06.2019, atât timp cât aceasta poate fi privită atât ca o punere în întârziere, cât și ca o recunoaștere tacită a pretențiilor reclamantului, această factură fiind înregistrată în contabilitatea societății debitoare, fără a fi contestată.

Totodată, recurentul a învederat că instanțele de fond au nesocotit prevederile art. 2537 alin. (2) C. civ., având în vedere că nu au analizat faptul ca în cadrul dosarului civil nr. x/2017 al Tribunalului Teleorman, debitoarea a solicitat "anularea adresei nr. x din 26.10.2016 și exonerarea de la plată a redevenței sau diminuarea acesteia și suspendarea executării somației de plata nr. x/02.09.2016". Soluția pronunțată în acest dosar a fost de respingere a cererii formulate de pârâta A. S.R.L., soluție ramasă definitivă.

În această situație, recurentul a susținut că este incident cazul de întrerupere a cursului prescripției prevăzut de art. 2537 alin. (2) C. civ., în sensul că prescripția a fost întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată în cadrul căreia debitoarea a solicitat suspendarea executării înscrise în somația de plata nr. x/02.09.2016.

Intimata-pârâtă A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii recurate ca fiind legală și temeinică.

Cauza a fost înregistrată la 25 august 2022 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă iar, prin rezoluția din 4 noiembrie 2022, s-a fixat termen de judecată la 17 ianuarie 2023.

Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a luat în examinare, cu prioritate, excepția nulității prezentei căi extraordinare de atac, invocată din oficiu, urmând a anula recursul, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat".

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ., "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", iar potrivit art. 489 alin. (2) din același cod, "sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Înalta Curte reține că recursul trebuie să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond, în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

În cauză, cererea a fost întemeiată formal pe motivele de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate este indicat formal, întrucât în cuprinsul cererii de recurs nu sunt dezvoltate critici propriu-zise privind nemotivarea, caracterul contradictoriu al considerentelor deciziei atacate ori existența unor argumente străine de natura cauzei, recurentul limitându-se să reitereze susținerile din apel privind netemeinicia hotărârii primei instanțe.

Nici invocarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu relevă greșita încălcare sau aplicare a normelor de drept material de către instanța de apel, nefiind dezvoltate critici privind modul concret în care, prin decizia atacată, ar fi fost încălcate norme de drept material.

Prin criticile formulate, recurentul susține, în esență, că actele de executare reprezentate de somația nr. 4291/02.09.2016 și titlul executoriu nr. x/02.09.2016 sunt apte de a întrerupe cursul prescripției în materie civilă, în condițiile în care au fost comunicate pârâtei, fiind însușite de aceasta și necontestate în termenul legal, instanța de apel reținând în mod greșit contrariul. Totodată, s-a arătat că termenul de prescripție a fost întrerupt, începând să curgă un alt termen de la data de 14.09.2016, când a fost emisă hotărârea Consiliului Local nr. 28/14.09.2016. Tot cu privire la întreruperea cursului prescripției extinctive, recurentul a subliniat că instanța de apel a pronunțat decizia recurată că încălcarea dispozițiilor art. 2537 alin. (1) și (2) C. civ., întrucât a reținut că nu a fost întrerupt cursul prescripției prin comunicarea facturii fiscale nr. x din data de 12.06.2019. De asemenea, s-a mai învederat că prescripția a fost întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată în cadrul căreia debitoarea a solicitat suspendarea executării înscrise în somația de plată nr. x/02.09.2016.

Instanța de prim control judiciar, confirmând sentința primei instanțe, a reținut ca argument pentru respingerea apelului reclamantului faptul că actele de executare silită și factura fiscală nu sunt apte de a întrerupe cursul prescripției, întrucât acestea nu aparțin debitorului, nefiind astfel în prezența unei recunoașteri a dreptului de către acesta, actele de executare silită nefiind, prin esența lor, voluntare. Instanța de apel a analizat dispozițiile art. 2537 C. civ. referitoare la cazurile de întrerupere a cursului prescripției și a concluzionat că nu este incident în cauză niciunul dintre cele patru puncte la care se referă textul de lege menționat. S-a reținut că reclamantul a invocat acte de întrerupere din 02.09.2016, respectiv somație de executare și titlu executoriu și 12.06.2019 - comunicarea facturii fiscale. Cu privire la acestea, prin decizia recurată s-a constatat că data de 02.09.2016 depășește cu mult termenul de 6 luni în care actul de întrerupere trebuia să fie urmat de introducerea cererii de chemare în judecată, iar în ceea ce privește comunicarea facturii, aceasta poate întrerupe prescripția în conformitate cu dispozițiile art. 1540 C. civ., dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1522 C. civ. pentru a fi considerată punere în întârziere, ipoteză care nu se aplică în cauză.

Înalta Curte notează că recurentul-reclamant, prin recursul formulat, nu face referire la considerentele instanței de apel, în condițiile în care criticile de nelegalitate reprezintă o reluare a susținerilor formulate prin cererea de apel.

Se observă că recurentul a arătat dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanța de apel, criticile vizând exclusiv aspecte ce țin de modalitatea în care instanța de apel a argumentat soluția adoptată în raport cu stabilirea situației de fapt reținută în cauză.

De asemenea, cu toate că recurentul tinde să demonstreze încălcarea dispozițiilor legale prevăzute de art. 2537 C. civ. referitoare la întreruperea cursului prescripției prin comunicarea somațiilor și titlurilor executorii sau prin comunicarea facturii fiscale nr. x din 12.06.2019, privind cuantumul debitului restant și majorările aferente, în cuantum de 495.842 RON, aceste aspecte nu pot fi analizate de instanța de recurs, având în vedere că, fără a face referiri concrete la considerentele instanței de apel, recurentul se rezumă la reiterarea motivelor inserate printre alte susțineri preluate ad litteram din cuprinsul cererii de apel.

Înalta Curte constată că toate aceste argumente evidențiate anterior reprezintă trimiteri la elemente de fapt, deja analizate de instanțele de fond, prin prisma probatoriului administrat, precum și o reluare a aspectelor de fond supuse judecății.

Totodată, Înalta Curte constată că în cadrul criticilor din recurs se regăsesc reiterate motivele cuprinse în cererea de apel în legătură cu dezlegările date prin decizia recurată, nefiind formulate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea instanței de apel și care să permită astfel exercitarea controlului de legalitate în această etapă procesuală din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Motivele din apel nu pot fi invocate tale quale în cadrul recursului, întrucât, procedând astfel, practic recurentul-reclamant critică soluția primei instanțe. Or, obiectul recursului îl constituie decizia instanței de apel, a cărei conformitate cu regulile de drept aplicabile trebuie verificate numai prin prisma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, reluarea situației particulare a litigiului și prezentarea, din nou, a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspund exigențelor legale, care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, se constată că recurentul tinde, în realitate, la verificarea situației de fapt, repunând în discuție probele și solicitând instanței de recurs să, reconsidere concludența lor. Invocarea anumitor dispoziții legale, fără o dezvoltare corespunzătoare în drept, care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres și limitativ prin dispozițiile art. 488 C. proc. civ., împiedică exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate.

Tocmai de aceea, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar și nu doar reiterarea susținerilor formulate prin cererea din apel.

În calea extraordinară de atac a recursului, trebuie subliniat că nu are loc o devoluare a fondului cauzei, ceea ce constituie obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel, prin prisma respectării regulilor de drept aplicabile cauzei.

În acest sens sunt și dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora "recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Înalta Curte constată că recurentul nu a indicat în mod efectiv în ce constă nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva dispozițiilor art. 488 C. proc. civ. și nu au fost identificate nici motive de casare, de ordine publică, pentru a putea fi invocate în temeiul art. 489 alin. (3) din același cod, impunându-se, astfel, a fi aplicată sancțiunea nulității recursului.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Comunei Drăgănești-Vlașca împotriva deciziei civile nr. 995 din 20 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamantul Consiliul Local al Comunei Drăgănești-Vlașca împotriva deciziei civile nr. 995 din 20 iunie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 ianuarie 2023.