ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1634/2025

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2025

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman la 18 martie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul B. și a solicitat să fie obligat acesta la plata sumei de 79.511,75 RON, ca urmare a neîndeplinirii îndatoririlor ce-i reveneau în calitate de director general al reclamantei, invocând art. 72 coroborat cu art. 152 și art. 155 din Legea nr. 31/1991 și art. 2009 și urm. C. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința civilă nr. 381 din 11 decembrie 2023, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a admis în parte cererea, a obligat pârâtul la plata sumei de 33.145 RON către reclamantă, reprezentând despăgubiri, a respins în rest cererea ca neîntemeiată și a obligat pârâtul la plata sumei de 2.000 RON, cheltuieli de judecată parțiale către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta și pârâtul.

Prin încheierea din 2 octombrie 2024, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Secțiilor a V-a și a VI-a Civile.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2024.

Prin decizia civilă nr. 42A din 17 ianuarie 2025, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 381 din 11 decembrie 2023, pronunțate de Tribunalul Teleorman, secția Civilă în dosarul nr. x/2021. A admis apelul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentinței, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată. A obligat reclamanta la plata către pârât a sumei de 2.800 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs reclamanta A. S.A., solicitând casarea hotărârii atacate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esență, următoarele:

Autoarea căii de atac susține că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1 alin. (5), art. 2, art. 45, pct. 5, 6 și 43 din Ordinul MFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii și că în mod greșit a apreciat că lipsa acordului consiliului de administrație pentru casarea bunurilor din patrimoniul societății nu justifică atragerea răspunderii intimatului. Arată că și în lipsa unei proceduri de casare, intimatul era obligat să respecte prevederile Ordinului MFP nr. 2861/2009 și ale Ordinului MFP nr. 2634/2015. Menționează că procesul-verbal nr. x din 5 decembrie 2018 nu respectă aceste dispoziții legale și apreciază că societatea a fost prejudiciată. Precizează că acest înscris nu a fost semnat de o comisie și că mențiunile pe care le conține nu sunt corect și complete. Afirmă că bunurile casate nu se mai regăseau fizic în patrimoniul societății și că nu au fost întocmite toate actele cerute de lege în vederea inventarierii și casării acestora.

Recurenta susține că intimatul a primit din partea societății un mandat cu titlu oneros și că răspunde pentru orice fel de culpă, atât potrivit art. 72, art. 152 și art. 155 din Legea societăților nr. 31/1990, cât și potrivit art. 2018, art. 220 și art. 1350 C. civ.

În ceea ce privește încheierea contractului de prestări servicii arhivistice nr. 6 din 29 decembrie 2017, se arată că acesta a fost încheiat fictiv întrucât societatea C. S.R.L. nu era autorizată pentru prestarea serviciilor arhivistice. Se mai arată că au fost încălcate dispozițiile Legii Arhivelor Naționale nr. 16/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 138/2013, care stabilesc obligația obținerii autorizației. Autoarea căii de atac afirmă că serviciile nu au fost prestate integral.

Recurenta-reclamantă a indicat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Analizând cu prioritate, în conformitate cu dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Motivarea recursului presupune pe de o parte indicarea unuia/unora dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe de altă parte dezvoltarea acestuia/acestora, în sensul formulării unor critici privind considerentele pe care instanța care a pronunțat hotărârea atacată și-a fundamentat soluția pronunțată.

Deși invocă dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă afirmă că au fost încălcate prevederile Ordinului MFP nr. 2861/2009 pentru aprobarea Normelor privind organizarea și efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, ale ale Legii nr. 31/1990 și ale C. civ. referitoare la răspunderea mandatarului administrator, fără însă a explica de ce nu au fost respectate normele de drept material.

Motivul de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. presupune aplicarea unui text de lege străin situației de fapt, extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Recurenta-reclamantă reia în mod aproape identic susținerile expuse în fața curții de apel referitoare la pretinsa nerespectare a textelor de lege care reglementează inventarierea și casarea bunurilor din patrimoniul societății, prin redarea conținutului acestor texte și afirmația repetată în sensul că inexistența procedurii de casare, din culpa intimatului, a produs societății un prejudiciu. Autoarea căii de atac contestă modalitatea în care a fost încheiat procesul-verbal nr. x din 5 decembrie 2018, cu ample referiri la mențiunile incluse în acest înscris și la semnarea acestuia. Fără a prezenta un raționament juridic raportat la considerentele prin care curtea de apel a reținut că nu s-a dovedit existența și cuantumul unui eventual prejudiciu, recurenta susține că intimatul ar fi trebuit obligat la plata acestuia în temeiul calității sale de mandatar cu titlu oneros.

Aceste aspecte nu vor fi analizate întrucât rolul instanței de recurs este de a examina conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, fără a fi extins la o reapreciere a probelor. De asemenea, Înalta Curte arată că reiterarea în conținutul memoriului de recurs a susținerilor formulate pe calea apelului, cărora instanța de apel le-a răspuns printr-o fundamentată analiză în fapt și în drept a cauzei, nu echivalează cu formularea unor critici propriu-zise împotriva dezlegărilor date în apel.

Nu vor fi analizate nici afirmațiile prin care autoarea căii de atac arată că intimatul a prejudiciat societatea prin încheierea unui contract cu un prestator de servicii care nu era autorizat și că acele servicii nu ar fi fost prestate corespunzător întrucât simpla indicare și redare a prevederilor Legii nr. 16/1996 nu permite instanței de recurs verificarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Modalitatea de încheiere a contractului și de prestare a serviciilor sunt aspecte de fapt care nu pot face obiectul examenului de nelegalitate specific recursului.

Față de cele de mai sus, instanța supremă reține că recurenta-reclamantă nu și-a respectat obligația impusă de art. 489 alin. (2) C. proc. civ. de a încadra criticile invocate în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din același cod, în acest caz intervenind sancțiunea nulității căii de atac formulate.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a III-a și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 42A din 17 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Față de soluția de anulare a cererii de recurs, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezilor aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 42A din 17 ianuarie 2025, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimatul-pârât B. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 2.380 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 noiembrie 2025.