ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1645/2021

Ședința publică din data de 24 iunie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția Civilă la 22 aprilie 2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B., a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 232.678,09 RON, reprezentând debit neachitat - contravaloare rest de plată - comision restant cuvenit reclamantei pentru transferul contractelor de arendă preluate în posesie de debitoare în cursul anului 2014, conform documentelor justificative întocmite și acceptate de părți, datorat de pârâtă în baza "Contractului de consultanță și prestări de servicii" din 2 aprilie 2014, să fie obligată pârâta la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 12.908.75 RON, calculată începând cu data de 30 aprilie 2015 până la data de 18 aprilie 2016, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare datorată în continuare începând cu data înregistrării acțiunii, până la achitarea integrală a debitului de către pârâtă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea completatoare, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 354.625,07 RON, reprezentând debit neachitat care include dobânda legală penalizatoare și dobânda legală penalizatoare conform contractului.

Pârâta S.C. B. a formulat întâmpinare și cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 351.836,94 RON, conform dispozițiilor Contractului de Prestări Servicii, respectiv partea din preț egală cu valoarea subvenției pe suprafața obținută de către A. în cuantum de 191.501,91 RON și suma de 160.335,03 RON rămasa de achitat conform Actului adițional nr. x din 5 februarie 2015 la Contractul de Prestări Servicii; obligarea A. la plata sumei de 51.994,73 RON reprezentând dobânda penalizatoare conform dispozițiilor Contractului de Prestări Servicii pentru neplata la termen a facturilor nr. x/30.04.2014, y/31.05.2014, z/30.06.2014, w/31.07.2014, t/31.08.2014, s/30.09.2014; obligarea A. la plata dobânzii legale penalizatoare pentru suma de 351.836,94 RON neachitată în termenul prevăzut de dispozițiile Contractului de Prestări Servicii și actul adițional nr. x la acesta; obligarea A. la plata părții din preț egale cu subvenția la motorină, conform dispozițiilor art. 3.1 lit. b) din Contractul de Prestări Servicii; obligarea A. la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 492 din 18 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Civilă a fost admisă cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă A. S.R.L. Furculești si a obligat pârâta-reclamantă S.C. B. la plata către reclamantă a sumei de 338.259,66 RON reprezentând debit principal, precum și a sumei de 96.102,33 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare. A fost respinsă cererea reconvențională.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta S.C. B., care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a IV-a civilă la data de 10 ianuarie 2019.

Prin încheierea din 6 mai 2019, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței materiale procesuale a secției și dispus înaintarea cauzei registraturii generale în vederea repartizării aleatorii între secția a V-a sau a VI-a Civilă.

Pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, cauza a fost înregistrată la data de 9 mai 2019, sub dosar nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 2216 din 20 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâta S.C. B. împotriva sentinței nr. 492 din 18 octombrie 2018 pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Civilă.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru a se dispune: admiterea apelului, în principal, reținerea dreptului de retenție al S.C. B. asupra tuturor și oricăror sume pretinse și respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, admiterea acestuia în raport de răspunsul la obiecțiunile formulate de către S.C. B. la raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză; admiterea cererii reconvenționale cu obligarea reclamantei la plata sumelor datorate către pârâtă și obligarea intimatei la achitarea cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentei pricini.

În argumentarea memoriului de recurs, recurenta susține că motivarea instanței de apel a fost dată printr-o greșită aplicare și interpretare a normelor de drept material, întrucât motivarea respingerii cererii de apel este extrem de sumara echivalând cu nemotivarea față de toate aspectele expuse de pârâtă, fiind încălcate, totodată regulile de procedură, context în care se impune casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, atât în fața instanței de fond cât și în fața instanței de apel S.C. B. a invocat și a reiterat, în mod întemeiat dreptul de retenție pe care îl are asupra sumelor așa-zis datorate către A. în raport de convenția părților și dispozițiile legale în materie.

În acest sens, consideră că argumentele de instanței de apel se circumscriu motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece instanța procedând la o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material privind forța obligatorie a contractului și recunoașterea existenței neîndoielnice de altfel, a dreptului de retenție.

Mai susține recurenta, că au fost reținute nereguli de către autoritățile fiscale în urma controlului la societățile C. S.R.L. și B., aspect care în opinia sa reprezintă o încălcare a declarațiilor si garanțiilor acordate în cadrul contractului-cadru de S.C. Cerere S.R.L., Dna D. și A..

De asemenea, se arată că ulterior încheierii și implementării contractului-cadru prin încheierea diverselor contracte prevăzute de contractul-cadru, APIA a emis procese-verbale de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare pentru perioada 2007-2011 în cuantum total de 940.988,57 RON ca urmare a neregulilor constatate cu privire la suprafețele declarate pentru societatea C. S.R.L. în vederea obținerii subvenției.

Recurenta susține că această situație reprezintă o încălcare a declarațiilor și garanțiilor acordate în cadrul contractului-cadru, în contextul în care la art. 6.27 s-a prevăzut expres că toate documentele și informațiile depuse, înregistrate, declarate, raportate în legătura cu aplicarea, completarea, prezentarea documentelor pentru programe guvernamentale sau de sprijin pentru agricultura (incluzând, dar fără a se limita la schemele de plată unică pe suprafață) sunt (și au fost în trecut) adevărate, corecte și complete (incluzând, dar fără a se limita la toate informațiile și documentația cu privire la mărimea și descrierea suprafețelor înscrise în cereri, depuneri și documentații). In plus, cei trei vânzători au declarat, în solidar, că orice sume primite sau care trebuie primite prin orice program guvernamental sau de sprijin pentru agricultură sunt (sau au fost) în mod valabil datorate și plătite către C. S.R.L. și B..

Ca urmare, în baza dispozițiilor art. 8.2 din contractul-cadru, S.C. Cerere S.R.L., Dna D. și A. datorează, în mod solidar, către E. S.A. (in prezent E. SRL), F. S.A. (în prezent E. SRL), C. S.R.L. și B. suma totala de 2.090.136,57 RON, la care se adaugă dobânzi si penalități de întârziere, conform dispozițiilor legale în materie fiscală.

Având în vedere acest context și prevederile contractuale cu putere de lege între părți, B. a invocat, pentru acoperirea sumelor menționate datorate în solidar de către S.C. Cerere S.R.L., Dna D. și A., în mod întemeiat, dreptul de retenție agreat din punct de vedere contractual, asupra oricăror sume datorate de către A..

În acest context, recurenta consideră că în mod nelegal, instanța de apel a interpretat, printr-o argumentare generală, că nu ar fi fost învestită cu analiza dreptului de retenție, în conformitate cu dispozițiile art. 9 alin. (1) C. proc. civ., în contextul în care instanța a fost învestită cu o acțiune în pretenții ce are la bază exclusiv raporturile contractuale stabilite între părți, în conformitate cu prevederile art. 1.270 alin. (1) C. civ.

Astfel, dreptul de retenție în discuție a reprezentat voința expresa a părților cu privire la întreaga tranzacție dintre acestea ce avea ca finalitate achiziționarea părților sociale ale societăților C. S.R.L. și B.. În consecință, întregul mecanism de implementare al acestei tranzacții concretizat prin încheierea mai multor contracte subsecvente trebuia să respecte întocmai voința părților din cadrul contractului-cadru. În plus, chiar temeiul acțiunii reclamantei are la baza așa-zisul debit neachitat în temeiul contractului de consultanță, contract subsecvent contractului-cadru.

Așadar, din punct de vedere al normelor de drept material ce trebuiau avute în vedere în apel, analiza dreptului de retenție trebuia realizată de instanța de judecată în temeiul art. 1.270 C. civ., obiectul procesului fiind stabilit tocmai prin cererile și apărările părților, deci inclusiv prin cele cuprinse în întâmpinarea și cererea reconvențională formulate de B. prin care a fost invocat expres dreptul de retenție al B., inițial ignorat de instanța de fond.

Prin urmare, dreptul de retenție există din punct de vedere contractual, iar cum instanța a procedat la analiza dispozițiilor contractuale în vederea pronunțării deciziei atacate, instanța trebuia să procedeze și la analiza clauzelor care consacrau expresis verbis dreptul de retenție în favoarea B..

În acest context, recurenta solicită instanței de recurs să constate faptul că, în mod neîntemeiat și nefondat, instanța de apel a respins capătul trei de apel, respectiv solicitarea admiterii apelului și constatarea faptului că A. datorează către B. suma de 179.365,46 RON conform raportului de expertiză validat de instanța de fond, în cauză neexistând niciun temei de drept care să susțină respingerea cererii reconvenționale care este confirmată practic prin raportul de expertiză validat de către instanțe.

Într-o altă critică, recurenta susține că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât instanța de apel nu indică motivele care au dus la respingerea celui de-al treilea motiv de apel.

Astfel, prin cererea de apel, la punctul II.3 s-a indicat instanței de apel că în cadrul sentinței, instanța de fond reia concluziile raportului de expertiza întocmit în cauză numai în ceea ce privește sumele pretins datorate de către B. către A., omițând în mod flagrant concluziile cu privire la sumele datorate de către A. către B..

Mai mult, instanța de fond în mod complet neîntemeiat a susținut că "instanța reține că între părți au fost efectuate anumite compensări, pretențiile pârâtei vizând subvenția la motorină, expertul s-a pronunțat în sensul realizării compensării, astfel încât nu a rezultat o datorie a reclamantei către pârâtă", fapt ce nu este susținut de concluziile expertului desemnat în cauză.

Ca urmare, conform raportului de expertiză și răspunsului la obiecțiunile formulate de către B., datoria totală a A. către recurentă este de 179.356.46 RON, sumă nereținută de către instanța de fond, deși aceasta reține celelalte sume menționate în cadrul raportului de expertiză și a răspunsului la obiecțiunile formulate de către S.C. B..

Aceste aspecte au fost indicate prin cererea de apel, solicitându-se instanței să dispună admiterea apelului și constatarea faptului că A. datorează către S.C. B. suma de 179.365,46 RON, conform raportului de expertiză validat de instanța de fond. Însă, instanța de apel nu a indicat motivele respingere a acestui motiv de apel, mai mult, nici măcar nu a reținut că acest motiv de apel există.

Într-o altă critică, recurenta susține că instanța de apel nu a indicat motivele respingerii celui de-al doilea motiv de apel, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța de apel nu a procedat la o motivare efectivă a respingerii celui de-al doilea motiv de apel, considerând pur si simplu că acesta nu ar putea constitui un motiv de netemeinicie și nelegalitate a sentinței, iar pe de altă parte nu a procedat la analiza propriu-zisă a compensărilor.

În acest sens, consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care impun prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost respinse sau parțial admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe fond a acestora.

Recurenta susține, printr-o altă critică că decizia atacată a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest context, solicită instanței de recurs să observe că instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al căii de atac cu care a fost învestită și nu a administrat probele solicitate de S.C. B., necesare stabilirii situației de fapt reale și aflării adevărului, după cum chiar instanța de apel recunoaște în decizia atacată. Din această perspectivă, se precizează petitul din cererea reconvențională prin care s-a solicitat obligarea A. la plata părții din preț egale cu subvenția la motorină, conform dispozițiilor art. 3.1 lit. d) din contractul de prestări servicii.

Deoarece instanța de fond nu a dispus nicio măsură în acest sens, solicitarea a fost reluată de S.C. B. în fata instanței de apel pentru a se depune la dosarul cauzei informațiile solicitate sau pentru a se emite o adresa către APIA pentru furnizarea informațiilor necesare.

Or, în condițiile în care hotărârea instanței de fond a fost criticată în ceea ce privește acest aspect, instanța de apel era obligată să statueze asupra a ceea ce părțile au dedus judecații, cu respectarea cadrului procesual stabilit.

Prin urmare, recurenta consideră că, din această perspectivă, tocmai pentru că S.C. B. a solicitat probe, respectiv înscrisuri în dovedire, instanța, în baza rolului activ și în vederea respectării dreptului la apărare trebuia să dispună obligarea A. la prezentarea, respectiv furnizarea înscrisurilor privind solicitarea și soluționarea cererii de acordare a subvenției de motorină.

In susținerea acestei interpretări, recurenta invocă și aplicabilitatea art. 22 C. proc. civ., care consacră rolul judecătorului în soluționarea litigiului și aflarea adevărului.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, la 15 decembrie 2020, intimata A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 25 februarie 2021, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 8 martie 2021, părțile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 8 aprilie 2021, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 2216 din 20 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a acordat termen la data de 24 iunie 2021.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurenta-pârâtă B. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Prima critică a recurentei-pârâte, subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondată. Se observă că partea a criticat neanalizarea solicitării privind instituirea unui drept de retenție asupra sumelor datorate intimatei-reclamante din perspectiva încălcării dispozițiilor art. 1270 C. civ., vizând forța obligatorie contractului. Se reține, însă, că dezvoltarea acestei critici nu respectă exigențele prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., conform cărora instanța supremă este învestită cu analizarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept aplicate. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, sub aparența criticii de nelegalitate dedusă din greșita aplicare a dispozițiilor art. 1270 C. civ., recurenta-pârâtă expune situația de fapt, modalitatea de desfășurare a raporturilor contractuale dintre părți, tinzând, astfel, spre o reapreciere a acestora. Or, în cadrul recursului de competența instanței supreme nu este admisibilă reevaluarea situației de fapt și a probatoriului administrat, având în vedere limitarea impusă de art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Sub o altă perspectivă, recurenta-pârâtă critică neanalizarea solicitării instituirii dreptului de retenție asupra sumelor datorate intimatei-reclamante sub aspectul încălcării normelor de procedură, fără a indica textul legal pretins încălcat de către instanța de apel, arătând doar că a formulat respectiva cerere și în fața instanței de fond, astfel încât instanța devolutivă de atac era obligată să o analizeze.

Examinând critica, încadrată de instanța supremă în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reține legalitatea deciziei de apel, instanța devolutivă de atac reținând în mod legal că prima instanța nu a fost investită, prin cererea reconvențională, cu o solicitare în sensul instituirii dreptului de retenție. Se observă că, așa cum a reținut și instanța de apel, recurenta-pârâtă nu a solicitat instanțelor devolutive să se pronunțe sub acest aspect, retenția fiind menționată doar în întâmpinare, ca un drept al acesteia dedus din prevederile contractuale.

Se reține, totodată, că acest drept, fundamentat pe prevederile contractuale, a fost invocat de recurenta-pârâtă doar în contextul formulării unor pretenții proprii față de intimata-reclamantă, aspect ce a făcut obiectul de analiză al instanțelor inferioare, fiind constatat că intimata-reclamantă are o creanță superioară celei invocate de recurenta-pârâtă.

În final, subsumat aceluiași motiv de casare, recurenta-pârâtă a susținut nelegalitatea deciziei de apel raportat la soluția de respingere a unui capăt de cerere în pretenții, invocat prin calea devolutivă de atac. Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu arată care sunt normele de drept încălcate sau greșit aplicate de instanța de apel, critica fiind raportată la probatoriu, respectiv la unele concluzii ale raportului de expertiză întocmit în cauză.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel pentru nemotivare, arătând că nu au fost indicate motivele care au condus la respingerea celui de-al treilea motiv de apel, prin care se aduceau critici modalității în care prima instanța a valorificat concluziile raportului de expertiză efectuat în cauză.

Înalta Curte reține că argumentarea adusă în sprijinul acestei critici este identică celei inserate în memoriul de apel, recurenta-pârâtă neindicând în ce constă nelegalitatea deciziei de apel, prin raportare la considerentele proprii ale instanței devolutive de atac. Se reține, totodată, că, în fapt, recurenta-pârâtă critică modalitatea de întocmire a raportului de expertiză.

Tot în cadrul aceluiași motiv de casare, se susține nemotivarea deciziei de apel în ce privește respingerea celui de-al doilea motiv de apel, vizând operațiunea compensării datoriilor reciproce.

Înalta Curte reține că și în cadrul acestei critici recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea cu privire la modalitatea în care instanța de apel a valorificat materialul probator administrat în cauză, nefiind indicate acele norme juridice care ar fi fost greșit aplicate sau interpretate.

Cu titlul general, Înalta Curte reține, totodată, că decizia de apel este motivată, prin considerentele expuse fiind analizate toate susținerile și apărările părților, expunerea fiind logică, conducând la soluția adoptată.

În consecință, instanța supremă reține că deși formal a fost invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dezvoltarea acestei critici prin memoriul de recurs implică analiza situației de fapt prin raportare la probatoriul administrat. Or, așa cum s-a menționat deja, recursul este limitat, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ. la examinarea conformității deciziei atacate cu normele de drept aplicate.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub aspectul respingerii cererii de probatoriu.

Înalta Curte reține că în cadrul recursului poate fi analizată, ca o critică de nelegalitate, doar admisibilitatea probelor, întrucât doar acest aspect ar atrage incidența dispoziției art. 483 alin. (3) C. proc. civ., oportunitatea administrării probelor neputând constitui motiv de examinare a deciziei atacate. Din această perspectivă, instanța supremă observă că probatoriul solicitat de recurenta-pârâtă a fost respins de instanța de apel motivat de caracterul neutil al acestuia în raport de cel administrat deja, conform celor consemnate în încheierea de ședință din data de 11 octombrie 2019. În consecință, nefiind reținut caracterul inadmisibil al probelor solicitate, instanța devolutivă de atac pronunțându-se doar asupra oportunității administrării acestora, Înalta Curte apreciază că nu se află în fața unei veritabile critici de nelegalitate care să determine analiza sub acest aspect a deciziei de apel.

În sfârșit, Înalta Curte reține că deși recurenta-pârâtă critică decizia de apel și sub aspectul neadministrării unei probe cu înscrisuri, la momentul acordării cuvântului asupra probatoriului în cadrul apelului partea a solicitat doar un supliment la raportul de expertiză (încheierea de ședință din 4 octombrie 2019), la momentul încheierii dezbaterilor arătând că nu mai are alte probe de administrat (încheierea de ședință din 29 noiembrie 2019). În consecință nu se reține o nelegalitate a deciziei de apel, în condițiile în care nu fost formulată o solicitare de administrare a unei probe cu înscrisuri.

Pentru considerentele arătate, reținând și dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. împotriva deciziei civile nr. 2216 din 20 decembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L. FURCULEȘTI.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 iunie 2021.