ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1166/2023

Ședința publică din data de 10 mai 2023

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 16 iunie 2021 pe rolul Tribunalului Teleorman, sub nr. x/2021, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, să se dispună revocarea/inopozabilitatea hotărârii nr. 4 din 4.04.2019 și a hotărârii nr. 2 din 4.04.2019, a încheierii din 15.05.2019, acte făcute în dauna intereselor sale de creditor al societății B. S.R.L., cu consecința revenirii bunului în patrimoniul debitorului în vederea exercitării silite imobiliare și realizării dreptului său de creanță, cu cheltuieli de judecată.

La 1 octombrie 2021 reclamanta a depus la dosar o cerere completatoare prin care a solicitat obligarea pârâtelor la plata sumei de 289.217,51 RON reprezentând creanță datorată reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 143 din 2 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Civilă în dosarul nr. x/2021, a fost respinsă excepția prescripției dreptului de acțiune în ce privește acțiunea revocatorie precum și excepția prescripției dreptului la acțiunea în pretenții, a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost completată către reclamanta S.C. A. S.A; a fost respinsă acțiunea revocatorie, ca nefondată; a fost admisă cererea în pretenții și au fost obligați pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 289.217,51 RON reprezentând debit neachitat. Au fost obligați pârâții în solidar la plata către reclamantă a sumei de 6477 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă cererii în pretenții.

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel pârâta S.C. B. S.R.L., prin care a solicitat admiterea apelului, apreciind că sentința atacată este netemeinică și nelegală.

Prin decizia civilă nr. 1542 din 13 octombrie 2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L., împotriva sentinței civile nr. 143 din 2 mai 2022, pronunțată de Tribunalul Teleorman, secția Civilă în dosarul nr. x/2021, în contradictoriu cu intimata-reclamantă S.C. A. S.A., și cu intimata pârâtă S.C. B. S.R.L..

În termen legal, împotriva acestei decizii civile, pârâta B. S.R.L. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București.

Prezentând etapele procesuale anterioare ale disputei litigioase, recurenta-pârâtă a arătat că înțelege să întemeieze recursul declarat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Un prim motiv de recurs dezvoltat de recurentă privește inadmisibilitatea invocării criticilor privind legalitatea operațiunii de divizare în afara mecanismelor prevăzute de Legea nr. 31/1990, instanța de apel neanalizând criticile sub acest aspect.

Astfel, recurenta-pârâtă a prezentat solicitările reclamantei din acțiunea introductivă, modificată, precizând că prin întâmpinarea formulată a arătat că analiza legalității procedurii de divizare și a proiectului de divizare s-a realizat în dosarul nr. x/2019, invocând aceleași aspecte, fiind cunoscut cuprinsul documentației de divizare. A. a atacat legalitatea procedurii de divizare, iar intimata-reclamantă a inițiat calea specifică reglementată de lege, demers ce a fost respins ca tardiv formulat.

Recurenta a solicitat să se observe că, în cauză, cererea de chemare în judecată privește, pe de o parte, pretinse nemulțumiri ale reclamantei cu privire la proiectul de divizare, în baza căruia s-a realizat divizarea parțială a societății B., critici care însă nu puteau fi formulate decât pe calea opoziției la proiectul de divizare, iar pe de altă parte, pretinse vicii ale acestei proceduri de divizare, ce pot fi invocate exclusiv pe calea procedurii privind nulitatea divizării.

A subliniat recurenta că intimata-reclamantă a încercat, pe calea unei acțiuni de drept comun, să valorifice pretinsele critici cu privire la procedura de divizare a societății B., în condițiile în care au fost depășite termenele legale pentru exercitarea căilor specifice recunoscute de lege.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că, în acord cu Directiva 82/891/CEE din 17.12.1982, legiuitorul a reglementat expres în Legea nr. 31/1990 căile pe care le are la îndemână creditorul unei societăți supuse divizării, pentru a obține protecția drepturilor sale, respectiv prin dispozițiile art. 243 alin. (1) și (2), - opoziția la proiectul de divizare și art. 251 - nulitatea fuziunii.

Recurenta a menționat că atât legiuitorul comunitar, cât și legiuitorul național au urmărit să asigure prin aceste dispoziții legale instituirea unui regim de protecție adecvată a creditorilor sociali care iau parte la fuziunea sau divizarea unei societăți comerciale

La data formulării prezentei acțiuni era prescris dreptul la acțiune pe căile specifice prevăzute de lege, dată fiind expirarea termenelor stabilite pentru exercitarea acestor căi legale.

Expirarea termenelor stabilite de lege pentru exercitarea acestor căi, a apreciat recurenta, semnifică decăderea intimatei-reclamante din dreptul de a-și valorifica criticile/pretinsele nemulțumiri împotriva procedurii de divizare printr-o acțiune de drept comun.

Curtea de Apel București a omis să analizeze aceste aspecte, decizia recurată fiind nemotivată sub acest aspect, și nelegală, raportat la faptul că prin validarea raționamentului intimatei-reclamante s-a permis exercitarea unui demers în alte moduri și termene decât cele recunoscute de lege.

Cu referire la incidența motivului de casare instituit de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea art. 22 și a art. 249 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestuia, a susținut că prin respingerea ca nedovedite a susținerilor pârâtului în cauză, respectiv prin omisiunea de a pune în discuția părților aspectele invocate de B. prin cererea de apel, cu privire la modalitatea de împărțire a activelor și pasivelor prin Proiectul de divizare parțială, au fost încălcate prevederile art. 249 C. proc. civ., principiul contradictorialității și al rolului activ.

Astfel, recurenta a apreciat că, în sensul dispozițiilor legale, A. era partea obligată să facă sarcina probei, în raport de criticile formulate, fiind nepermisă sancționarea pârâtului pentru că nu și-ar fi dovedit susținerile, ce se bazau pe un dosar de divizare.

Subsumat motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a criticat decizia atacată sub aspectul interpretării și aplicării greșite a prevederilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Recurenta a arătat că a depus în anexă documentele din care rezultă modalitatea de împărțire a pasivului societății divizate, Curtea de Apel București reținând în mod nelegal că modalitatea de împărțire a activului și pasivului nu putea fi determinată din Proiectul de divizare parțială.

A apreciat recurenta că soluția Curții de Apel București este pronunțată cu încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 241

1

din Legea nr. 31/1990, coroborat cu dispozițiile art. 238 - 251 din Legea nr. 31/1990, precum și cu punctele 5 și 22 din Norme metodologice din 3 august 2015 privind reflectarea în contabilitate a principalelor operațiuni de fuziune, divizare, dizolvare și lichidare a societăților, precum și de retragere sau excludere a unor asociați din cadrul societăților - Anexa nr. 1 aprobate prin Ordinului nr. 897 din 03.08.2015 al Ministerului Finanțelor Publice ("Normele metodologice").

Potrivit dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 rezultă că acestea se aplică doar în ipoteza în care un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, or, în speță, recurenta a susținut că nu se aplică această situație de excepție.

În primul rând, a arătat recurenta, legalitatea operațiunii de divizare și respectarea dispozițiilor art. 238 - 251 din Legea nr. 31/1990 a fost constatată prin sentința civilă nr. 125/15.05.2019, definitivă, prin care s-a reținut că societatea B. a emis hotărârile privind divizarea cu respectarea cerințelor legale, actul constitutiv actualizat a fost legal întocmit, motiv pentru care se impune admiterea cererii de divizare parțială.

În al doilea rând, Proiectul de divizare parțială a fost întocmit potrivit dispozițiilor legale - art. 241 din Legea nr. 31/1990, coroborate cu punctele 5 și 22 din Normele metodologic, iar un alt aspect invocat se referă la faptul că Proiectul de divizare parțială prevede în mod expres, modalitatea de împărțire a activului și pasivului societății B..

Față de aceste susțineri, recurenta a concluzionat că instanța de apel a reținut în mod eronat că Proiectul de divizare parțială conținea o repartizare globală a pasivului câtă vreme, conform documentelor depuse în cadrul divizării, cercetate deja de o instanță de judecată, rezultă în mod neechivoc modalitatea de împărțire a pasivului, anume, prin reflectarea acestuia în balanțele contabile ale societăților participante la divizare, conform Ordinului nr. 897 din 03.08.2015 al Ministerului finanțelor Publice și dispozițiilor art. 28 și 36 alin. (4) din Legea nr. 82/1991.

În plus, recurenta a mai susținut că prin decizia recurată, Curtea de Apel București a reținut atragerea unei răspunderi solidare, cu toate că în proiectul de divizare parțială s-a precizat, cel puțin, procentul din active și pasive ce urmează a fi transferat către S.C. B. S.R.L.. în subsidiar, o astfel de observație, este de natură a atrage în subsidiar o eventuală răspundere proporțională.

S-a apreciat raționamentul Curții de Apel București ca fiind nelegal întrucât dispozițiile art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990 se aplică doar în măsura în care nu reiese nici măcar procentul de repartizare al activelor și pasivelor, astfel cum este cazul în speță, Curtea de Apel București reținând în mod greșit incidența răspunderii solidare, în detrimentul unei eventuale răspunderi proporționale.

Astfel, dispozițiile art. 241

1

alin. (1) din Legea nr. 31/1990 prevăd o răspundere proporțională a societății beneficiare cu cota din activul net alocat societăților în cauză.

Prin urmare, recurenta a apreciat că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la dispozițiile art. 241

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 31/1990 menținând în mod nelegal soluția instanței de fond privind obligarea în solidar la plata sumei de 289.217,51 RON de către B. și B., din cauza omisiunii de a analiza cu atenție argumentele recurentei B. și Proiectul de divizare parțială.

Având în vedere motivele mai sus enunțate, recurenta a solicitat admiterea recursului formulat, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București, cu obligarea intimatei - reclamante A. la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, cu obligarea intimatei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind temeinică și legală.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Motivele de recurs dezvoltate de recurentă, fac referire la inadmisibilitatea invocării criticilor privind legalitatea operațiunii de divizare în afara mecanismelor prevăzute de Legea nr. 31/1990, instanța de apel neanalizând, în opinia recurentei, criticile sub acest aspect, motiv ce a fost circumscris dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. la încălcarea dispozițiilor art. 22 și a art. 249 C. proc. civ., motiv de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990, critici subsumate motivului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile sunt nefondate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prevede cazul în care prin hotărârea dată instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Recurenta-pârâtă a susținut faptul că, deși a invocat atât prin întâmpinare, cât și prin cererea de apel, depășirea termenului de formulare a opoziției de către A. față de Proiectul de divizare parțială a societății B., precum și decăderea acesteia din dreptul de a formula critici cu privire la legalitatea Proiectului de divizare parțială, instanța de apel a omis să analizeze aceste aspecte.

De asemenea, recurenta a susținut nelegalitatea hotărârii prin prisma faptului că instanța nu a analizat argumentele invocate cu privire la tardivitatea formulării unei opoziții de către A., împotriva Proiectului de divizare, criticându-se faptul că nu a fost respins capătul de cerere ca tardiv.

Față de aceste susțineri, Înalta Curte constată că instanța de fond a respins primul capăt de cerere formulat de A. S.A., prin care s-a solicitat revocarea-inopozabilitatea Hotărârii nr. 4 din 04.04.2019 a asociaților societății B. S.R.L., privind divizarea parțială, faptul că nu a fost respins ca tardiv neavând nici o implicație asupra situației juridice a recurentei, prin prisma dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care statuează că orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Înalta Curte subliniază că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la stabilirea situației de fapt, or prin argumentele aduse se constată că recurenta tinde la o reevaluare a fondului cauzei, situație nepermisă în această fază procesuală a recursului.

Recurenta-pârâtă a invocat încălcarea art. 22 C. proc. civ. și a art. 249 din același cod susținând respingerea ca nedovedite a argumentelor pârâtei și omisiunea de a pune în discuția părților aspectele invocate de B. prin cererea de apel, cu privire la modalitatea de împărțire a activelor și pasivelor prin Proiectul de divizare parțială.

Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat, având în vedere circumstanțele speței, cele mai importante argumente ale părților, iar faptul că recurenta nu este de acord cu interpretarea dată situației de fapt și prevederilor legale incidente, criticându-le ca atare, nu echivalează cu lipsa silogismului judiciar care a stat la baza hotărârii recurate.

Astfel, hotărârea judecătorească se întemeiază pe o analiză concretă a situației de fapt, pe baza probelor administrate.

Principiul rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului (art. 22 alin. (2) C. proc. civ.), de care se prevalează recurenta, nu-l poate transforma pe judecător în apărătorul uneia sau alteia dintre părți.

Nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, în condițiile în care instanța de apel a examinat problema de fond supusă judecății, analizând în mod efectiv susținerile și apărările formulate în cauză.

Totodată, dispozițiile art. 249 C. proc. civ. statuează că cel care face o susținere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege.

De asemenea, potrivit art. 254 alin. (5) și (6) C. proc. civ., judecătorul are posibilitatea, și nu obligația, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, iar părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Instanța de recurs reține că instanțele de fond, devolutive, sunt exclusiv competente să aprecieze asupra concludenței și utilității unor probe, respectiv asupra legăturii cu faptele ce fac obiectul judecății sau la aptitudinea de a conduce la soluționarea procesului, iar aspectele vizând administrarea probelor țin de stabilirea situației de fapt și reprezintă aspecte de temeinicie și nu de legalitate.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde, în realitate, să obțină o nouă verificare a motivelor de apel, cu toate că în calea extraordinară de atac a recursului se exercită exclusiv un control de legalitate.

Or, simpla reiterare în cererea de recurs a criticilor din cererea de apel, fără a se releva aspecte de nelegalitate care să se subsumeze motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu întrunește cerința prescrisă de lege.

În sensul celor de mai sus, prin prisma argumentelor invocate, Înalta Curte apreciază nu poate fi reținută incidența dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., urmând a fi respins recursul, cu privire la acest text de lege.

Raportat la motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia hotărârea poate fi casată atunci când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, Înalta Curte apreciază că și nici acest motiv de recurs nu este fondat.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea trebuie să conțină motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Ca atare, motivarea nu poate fi implicită, ci trebuie să se refere, în concret, la solicitările formulate și la argumentele de fapt și de drept ce au determinat admiterea sau respingerea acestora.

În cauza Buzescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, reiterând efectul art. 6 alin. (1) din convenție, a statuat, prin referire și la hotărâri anterioare că, deși acest articol obligă instanțele să-și motiveze hotărârile, acesta nu poate fi însă interpretat în sensul impunerii unui răspuns detaliat pentru fiecare argument, întinderea obligației de a motiva putând varia în funcție de natura hotărârii și trebuie stabilită în lumina circumstanțelor cauzei.

Astfel, se apreciază că instanța de apel a procedat în mod corect, nefiind necesar a se analiza aspectele de inadmisibilitate a invocării de către A. a criticilor privind legalitatea operațiunii de divizare în afara mecanismelor prevăzute de Legea nr. 31/1990, atâta timp cât acțiunea revocatorie a fost respinsă, iar reclamanta nu a formulat cerere de apel împotriva acestei părți a dispozitivului sentinței.

Altfel spus, atât timp cât în considerente, instanța de apel a analizat probele ce au fost administrate și a făcut aprecieri concrete cu privire la acestea, la situația de fapt, la natura și conținutul obligațiilor contractuale, precum și la modalitatea în care au fost sau nu îndeplinite, nu se poate susține cu temei incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., referitoare la ipoteza lipsei analizei aspectelor invocate.

Raportat la motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care statuează că se poate cere casarea unei hotărâri când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că acest motiv nu este fondat, cu privire la susținerile recurentei și speța dedusă judecății.

Astfel, încălcarea legii presupune refuzul aplicării normei juridice sau interpretarea greșită a unei prevederi legale. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Dacă interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanțele de fond și/sau de apel.

Acest motiv de casare a fost invocat susținându-se de către recurentă neanalizarea de către instanța de apel a apărărilor făcute de pârâtă privind inadmisibilitatea invocării criticilor acesteia cu privire la legalitatea operațiunii de divizare în afara mecanismelor prevăzute de legea nr. 31/1990 și interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 241

1

alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

În ceea ce privește primul argument invocat, astfel cum s-a arătat, Înalta Curte îl apreciază ca fiind nefondat, instanța de apel procedând în mod corect, din moment ce acțiunea formulată de A. a fost respinsă, iar aceasta nu a formulat apel împotriva acestei părți a dispozitivului sentinței.

Contrar susținerilor recurentei, în ceea ce privește interpretarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 241

1

C. proc. civ., care atestă că:

"dacă un element de pasiv nu este repartizat în proiectul de divizare și dacă interpretarea proiectului nu permite luarea unei decizii privind repartizarea sa, societățile beneficiare răspund solidar pentru elementul de pasiv în cauză", Înalta Curte constată că atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut în mod corect că în cauză sunt îndeplinite condițiile acestui text.

Astfel, apelul, prin efectul său devolutiv, a permis instanței să conchidă că în proiectul de divizare repartizarea pasivului este făcută în mod global, respectiv se prevede că societatea beneficiară a divizării B. S.R.L. primește de la B. S.R.L. care se divizează 47% din active și respectiv din pasiv (fără capital social), pasivul primit de apelanta pârâtă fiind de 940.945 RON, intimata pârâtă B. S.R.L. rămânând cu un pasiv de 1.072.938 RON. Prin urmare, în proiectul de divizare nu sunt individualizate elementele de pasiv pentru a putea stabili în patrimoniul căreia dintre cele două societăți a fost repartizată creanța din prezenta speță și nici nu se poate stabili din interpretarea proiectului repartizarea acestei creanțe.

În condițiile în care pârâta nu a depus la dosar documentele care au stat la baza divizării, respectiv centralizator - bilanț prescurtat și balanță contabilă la 30.11.2018 pentru cele două societăți, în cauză fiind depus doar proiectul de divizare, susținerea acesteia în sensul că nu a primit nimic din creanța invocată de reclamantă nu a fost dovedită, deși sarcina probei îi revenea.

De asemenea, în mod legal a fost reținută incidența dispozițiilor art. 250

1

din Legea nr. 31/1990, care atestă că:

"Prevederile prezentului capitol referitoare la divizare, cu excepția art. 250 alin. (1) lit. c), se aplică și atunci când o parte din patrimoniul unei societăți se desprinde și este transferată ca întreg uneia sau mai multor societăți existente ori unor societăți care sunt astfel constituite, în schimbul alocării de acțiuni sau părți sociale ale societăților beneficiare către: a) acționarii sau asociații societății care transferă activele (desprindere în interesul acționarilor ori asociaților); sau b) societatea care transferă activele (desprindere în interesul societății)." Câtă vreme dispozițiile art. 241

1

sunt cuprinse în Capitolul "Fuziunea și divizarea societăților" nefiind exceptate prin prevederile art. 250

1

din Legea nr/31/1990 rezultă că dispozițiile art. 241

1

sunt aplicabile și in ipoteza unei divizări parțiale cum este în cauza de față.

Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu sunt incidente motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. și invocate de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând și prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1542/2022 din 13 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, menținând decizia atacată, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1542/2022 din 13 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 mai 2023.