ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1783/2025

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1783/2025 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2025)

Ședința publică din data de 2 decembrie 2025

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1166-1350 C. civ.

La 10 ianuarie 2018, reclamanta și-a precizat cererea de chemare în judecată în sensul majorării cuantumului pretenției din cel de-al doilea capăt de cerere, de la suma de 227.514 RON la suma de 288.903 RON.

Odată cu întâmpinarea, pârâta B. S.R.L. a formulat cerere reconvențională, prin care a solicitat obligarea reclamantei la plata sumei de 93.587,87 RON, a penalităților în cuantum 0,1% pe zi de întârziere până la achitarea integrală a creanței, precum și a cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 28 noiembrie 2019, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a respins excepția nulității raportului de expertiză, invocată de reclamanta A. S.R.L., a admis obiecțiunile formulate de reclamantă, de pârâta B. S.R.L. și de chematul în garanție C. S.R.L. la raportul de expertiză și a emis o adresă către expert pentru a-și spune punctul de vedere motivat asupra aspectelor invocate și să precizeze ce înscrisuri a avut în vedere, să expună detaliat și constatările de fapt.

Prin încheierea de ședință din 17 martie 2022, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a încuviințat obiecțiunile la raportul de expertiză formulate de reclamantă și de pârâtă, iar prin încheierea de ședință (de dezbateri) din 1 septembrie 2022, instanța a admis în parte cererea de majorare a onorariului expertului și a dispus amânarea pronunțării.

Prin sentința civilă nr. 324 din 28 octombrie 2022, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Teleorman, secția Civilă a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității formulării cererii reconvenționale; a admis în parte cererea principală formulată de reclamanta A. S.R.L. și a respins cererea reconvențională, ca neîntemeiată.

Totodată, a dispus rezilierea contractului de execuție nr. 15 din 22 mai 2017 încheiat între A. S.R.L. și B. S.R.L. și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 224.003,11 RON reprezentând sume achitate suplimentar față de lucrările executate, precum și a sumei de 216.260,37 RON reprezentând cost remediere lucrări neconforme ori nerealizate și la plata sumei de 18.814,65 RON reprezentând despăgubiri stabilite convențional și a respins cererile de chemare în garanție a lui D. și a societății C. S.R.L. ca rămase fără obiect.

Prin încheierea de ședință din 1 februarie 2024, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a stabilit cadrul procesual în apel, constatând că figurează ca părți apelanta-pârâtă B. S.R.L. și intimata-reclamantă A. S.R.L., nu și chemații în garanție, având în vedere că nu s-a apelat soluția cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanție ca rămasă fără obiect. Totodată, a pus în vedere apelantei-pârâte să precizeze care sunt încheierile care formează obiectul apelului, partea indicând, ulterior, că acestea sunt încheierea din 28.11.2019 și încheierea din 01.09.2022.

Prin decizia civilă nr. 780/2024 din 22 mai 2024, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă.

După o amplă expunere a situației de fapt și a parcursului procesual, în motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură privind dreptul la apărare, efectul devolutiv al apelului, principiilor contradictorialității, oralității și rolului activ al judecătorului, dreptului la un proces echitabil, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a criticat decizia instanței de apel susținând că instanța a fost lipsită de rol activ și nu a stabilit cu certitudine starea de fapt prin aceea că nu a admis cererea sa de efectuare a unui nou raport de expertiză, sens în care a reluat motivele invocate în apel referitoare la raportul de expertiză administrat în primă instanță, ale cărui concluzii le-a apreciat ca fiind eronate.

Astfel, recurenta consideră că refacerea raportului de expertiză se impunea având în vedere faptul că prima instanță a pronunțat o hotărâre bazată în integralitate pe concluziile unui raport de expertiză întocmit în mod nelegal, cu reținerea unei situații de fapt și de drept diferite decât cele reale, rezultate din restul probelor aflate la dosar, iar prin respingerea cererii de efectuare a unui nou raport de expertiză, Curtea de Apel București a preluat aceleași concluzii greșite ca prima instanță.

În acest sens, recurenta precizează că, așa cum a arătat deja, expertul a reținut sau a interpretat în mod eronat o serie de chestiuni ce au fost ulterior preluate și de către prima instanță, sens în care reia aceleași aspecte evidențiate prin cererea de apel (cu privire la termenul de execuție în condițiile modificării contractului prin actul adițional nr. x/01.06.2017, la interpretarea contractului, a voinței reale a părților).

Cu privire la modificarea termenului de execuție, recurenta susține că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că termenul de execuție a rămas același, cât timp acesta nu a fost modificat prin act adițional, invocând în acest sens prevederile art. 15.1 din Contract.

Însă, contrar celor reținute de Curtea de Apel București, recurenta arată că modificarea contractului prin simplul comportament al părților este posibilă chiar și în pofida existenței unei clauze care impune modificarea într-o anumită formă, sens în care invocă dispozițiile art. 1242 alin. (2) și art. 1266 C. civ.

În consecință, apreciază că, din corespondența purtată între părți, din întreg comportamentul avut ulterior încheierii actului adițional nr. x, dar și din toate regulile de interpretare indicate, părțile au dorit modificarea termenului de execuție de 10 săptămâni, în sensul prelungirii acestuia.

De asemenea, a mai învederat că instanța de apel a reținut în mod greșit faptul că s-a întemeiat pe acceptarea de către intimata-reclamantă a lucrărilor efectuate cu depășirea termenului, sens în care arată că, de fapt, părțile nu au agreat un termen de execuție a lucrărilor suplimentare prevăzute în actul adițional nr. x, iar voința reală a părților a fost aceea de a prelungi termenul rezultat din graficul de execuție.

În continuare, recurenta a expus o altă concluzie a expertului cu privire la valoarea contractului, apreciată ca fiind greșită, sens în care a reluat susținerile formulate prin apelul formulat, inclusiv concluziile expertului parte cu privire la unele lucrări din deviz, pe care le-a redat în detaliu, așa cum au fost menționate prin cererea de apel, învederând că, deși a semnalat diverse vicii, instanța de apel i-a respins cererea de efectuare a unui nou raport de expertiză, cu motivarea că expertul desemnat a avut în vedere și raportul de expertiză extrajudiciară care are valoarea probatorie a unui înscris, acesta fiind documentul în care s-au consemnat deficiențele constatate cu ocazia vizualizării lucrărilor realizate.

În cadrul aceluiași motiv de recurs, autoarea căii de atac a criticat modul de interpretare a probelor administrate în primă instanță și valoarea probatorie a raportului de expertiză extrajudiciară despre care a afirmat că are valoarea unui act juridic unilateral, iar faptul că nu a fost convocată pentru efectuarea expertizei extrajudiciare încalcă principiul contradictorialității administrării probelor, chiar dacă a fost convocată pentru efectuarea expertizei judiciare.

Totodată, a caracterizat drept expeditivă motivarea instanței de apel, care a făcut o referire generică la celelalte probe coroborate cu raportul de expertiză extrajudiciară, considerând că, astfel, i s-a încălcat dreptul la apărare și se află în imposibilitate de a analiza sau combate motivarea instanței prin raportare la înscrisurile avute efectiv în vedere la pronunțarea deciziei atacate.

De asemenea, a considerat că au fost încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și dreptul la apărare, întrucât instanța de apel nu a analizat susținerile din apel cu privire la prețul suplimentar agreat de părți, a înlăturat fără argumente valabile concluziile favorabile pârâtei din raportul de expertiză și nu a expus considerentele pe care și-a întemeiat dispoziția de respingere a probei cu expertiză.

Astfel, prin respingerea acestei probe, recurenta susține că instanța a încălcat dreptul său la apărare, dar și că nu a fost în măsură să stabilească pe baza unor probe pertinente, concludente și utile, situația de fapt ce a fost dedusă judecății, pronunțând hotărârea judecătorească pe baza unui raport de expertiză extrajudiciară la care titulara recursului nu a participat.

Așadar, cu toate că instanței de judecată îi revine pe lângă obligația asigurării dreptului la apărare a părților procesului civil, și obligația aflării adevărului în cauză, recurenta susține că din analiza hotărârii pronunțate reiese că instanța și-a fundamentat convingerile doar pe baza aceluiași raport de expertiză ce se impunea a fi refăcut, în privința căruia a arătat că se coroborează și cu alte probe din dosar, fără a indica, în concret, care ar fi aceste probe.

Prin urmare, apreciind că instanța a procedat lapidar la respingerea efectuării unei noi expertize, deși administrarea acestei probe ar fi fost necesară pentru a lămuri toate aspectele în scopul aflării adevărului în cauză, recurenta susține că, în aceste condiții, se impune casarea deciziei atacate, întrucât instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei în baza rolului activ consacrat de art. 22 C. proc. civ., dar și al efectului devolutiv al apelului consacrat de dispozițiile art. 476 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei, principiul rolului activ al judecătorului în procesul civil consacrat prin art. 22 C. proc. civ. se manifestă în primul rând în materie probatorie, judecătorul fiind obligat să depună toate diligențele pentru descoperirea adevărului și stabilirea corectă a situației de fapt, iar, prin efectul devolutiv al apelului, instanța era îndrituită să realizeze o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât și în drept, și nu să preia ca atare concluziile primei instanțe.

În continuare, în măsura în care hotărârea nu se va casa în temeiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a dezvoltat critici subsidiare, subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Detaliind, recurenta a învederat că termenul de execuție a fost modificat prin actul adițional nr. x/01.06.2017 la Contractul de execuție de lucrări nr. x/22.05.2017, iar din modalitatea de redactare a actului adițional nu se poate ajunge la interpretarea potrivit căreia aceste noi lucrări urmau să se încadreze în același grafic de execuție stabilit inițial de către părți, grafic care nu prevedea expres durata totală a lucrărilor inițial agreate, aceasta rezultând din cumulul termenelor din repartizarea fiecărei lucrări pe săptămâni. De asemenea, a mai arătat că prin același act adițional părțile au modificat inclusiv prețul contractului, inserând în Anexa nr. 1 prețul pe unitatea de măsură.

Prin urmare, consideră că o interpretare potrivit căreia lucrările cuprinse în actul adițional nr. x ar fi trebuit să fie realizate în același grafic de execuție este în totală contradicție cu dispozițiile art. 1266 C. civ.

Totodată, contrar celor reținute de instanța de apel, arată că, din interpretarea dispozițiilor C. civ., modificarea contractului prin simplul comportament al părților este posibilă chiar și în pofida existenței unei clauze care impune modificarea într-o anumită formă, sens în care invocă dispozițiile art. 1242 alin. (2) și dispozițiile art. 1266 C. civ.

Mai mult decât atât, recurenta susține că, potrivit dispozițiilor art. 1269 art. (1) din C. civ., contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă, astfel încât, în opinia sa, din toate regulile de interpretare enumerate mai sus, din corespondența purtată între părți și din întreg comportamentul avut ulterior încheierii actului adițional nr. x, rezultă că părțile au dorit modificarea termenului de 10 săptămâni în sensul prelungirii acestuia și modificarea prețului contractului în sensul suplimentării acestuia.

Pe cale de consecință, susține că este nelegală și netemeinică inclusiv concluzia instanței potrivit căreia (pârâta) se află în culpă prin neexecutarea lucrărilor în termenul convenit și pentru că există lucrări neexecutate conform procesului-verbal din 15.09.2017, întrucât instanța s-a bazat pe același raționament eronat, anume că, prin actul adițional nr. x nu a fost dispusă modificarea termenului de execuție și/sau a prețului contractului, fapt ce, în opinia recurentei, a dus la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1516 C. civ. privind rezilierea contractului.

De asemenea, a reiterat faptul că instanța de apel a realizat o motivare expeditivă, fiindu-i, astfel, încălcat dreptul la apărare, având în vedere că, în lipsa indicării înscrisurilor și probelor din dosar pe care instanța de apel și-a întemeiat concluziile, se află în imposibilitate de a analiza sau de a combate motivarea instanței prin raportare la înscrisurile avute efectiv în vedere de aceasta. Totodată, a învederat și faptul că, la fel ca prima instanță, instanța de apel a preluat concluziile expertului referitoare la prețul nemodificat al contractului, fără a analiza susținerile societății în sens contrar referitoare la voința părților și la corespondența purtată între acestea, fiind încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a conchis în sensul că decizia atacată nu cuprinde în totalitate motivele pe care se întemeiază, hotărârea fiind dată și cu aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de dispozițiile art. 1242, art. 1266, art. 1269 alin. (1) și art. 1516 C. civ.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 483 și ale art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în cauză, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru în ședința din 21 ianuarie 2025, a fost comunicat părților pentru a formula în scris punct de vedere. Față de raportul comunicat, niciuna din părți nu a înțeles să formuleze punct de vedere.

Prin încheierea de ședință a completului de filtru din 16 septembrie 2025, Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată la 2 decembrie 2025, în vederea soluționării acestuia în ședință publică, și, totodată, a dispus prorogarea discutării excepției nulității recursului, sens în care părțile au fost citate cu această mențiune.

Examinând cu prioritate, potrivit art. 494 din C. proc. civ., raportat la art. 482 și la art. 248 din același cod, excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că se impune a fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, sau, după caz, mențiunea că acestea vor fi depuse printr-un memoriu separat, iar alin. (3) al aceluiași articol sancționează cu nulitatea lipsa din cererea de recurs a motivelor de nelegalitate.

Totodată, conform dispozițiilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazului în care se invocă motive de casare de ordine publică, care pot fi ridicate din oficiu de către instanță, chiar după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Aceeași sancțiune intervine și în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488, astfel cum rezultă din cele statuate de art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Așadar, prin dispozițiile art. 489 C. proc. civ. legiuitorul sancționează cu nulitatea nemotivarea recursului în situația în care eventualele critici sunt formulate cu depășirea termenului legal de motivare a recursului (ipoteza prevăzută la alin. (1) al articolului menționat), dar și în situația în care motivele expuse în cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 (ipoteza prevăzută la art. 489 alin. (2) C. proc. civ.).

Reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventualele greșeli de apreciere a situației de fapt deduse judecății, a utilității unui probatoriu solicitat a fi administrat în cauză sau interpretarea probatoriului administrat în cauză.

În considerarea aspectelor teoretice expuse, Înalta Curte constată întemeiată excepția nulității recursului din perspectiva incidenței dispozițiilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, se observă că, deși recurenta-pârâtă s-a prevalat de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., în realitate, aceasta invocă formal critici de nelegalitate, deoarece argumentele evocate în susținerea acestora aduc în atenție chestiuni de temeinicie, care vizează fie interpretarea clauzelor contractuale (în raport și de conduita părților), a probelor, fie prerogative de care dispun instanțele de fond și care nu pot fi cenzurate în această cale extraordinară de atac (cum ar fi chestiunea utilității administrării unei probe sau interpretarea probatoriului administrat în cauză).

În concret, cu toate că recurenta a susținut incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prin aceea că decizia atacată a fost pronunțată cu încălcarea normelor de procedură privind dreptul la apărare, efectul devolutiv al apelului, a principiilor contradictorialității, oralității și rolului activ al judecătorului, precum și al dreptului la un proces echitabil, în realitate, recurenta nu a formulat critici care să corespundă fără echivoc unei încălcări a acestor norme de procedură/principii ale procesului civil, ci, sub aparența unor critici de nelegalitate, recurenta nu face altceva decât să-și exprime nemulțumirea față de împrejurarea că instanța de apel nu a dat curs solicitării sale de a administra în apel o altă expertiză de specialitate, reluând critici formulate în apel care vizau raportul de expertiză întocmit în fața primei instanțe de fond, pentru a evidenția necesitatea casării deciziei recurate, în vederea efectuării unui nou raport de expertiză.

Înalta Curte reține că, prin încheierea de ședință (de dezbateri) din 25 aprilie 2024, instanța de apel a apreciat că, în ceea ce privește proba cu expertiză în construcții, proba nu este utilă soluționării apelului, reținând că aspectele învederate de către apelanta-pârâtă cu privire la neconcordanțele semnalate urmează să fie verificate în raport și de înscrisurile depuse la dosar, proba cu expertiză nefiind o probă absolută, sens în care a arătat că va avea în vedere toate probele administrate în fața instanței de fond.

În acest context, Înalta Curte formulează observația că, sub aspectul administrării probelor, rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, astfel cum acesta este reglementat de art. 22 C. proc. civ., constă (și) în posibilitatea acestuia (exprimată prin sintagma "judecătorul este în drept") de a ordona (din oficiu) dovezile pe care le consideră necesare pentru aflarea adevărului, în afara probelor propuse de părți, ceea ce nu contravine prerogativei pe care instanțele de fond/apel o au în privința aprecierii oportunității și utilității administrării probelor propuse de părți.

În altă ordine de idei, se remarcă faptul că, subsumat acestui motiv de casare și normelor procedurale pretins a fi fost nesocotite, recurenta formulează fie critici care presupun analiza unor chestiuni de temeinicie care nu pot face obiectul cenzurii instanței de recurs, așa cum s-a arătat mai sus, fie argumentele prezentate nu corespund ipotezelor normelor procedurale pretins a fi fost nesocotite. De asemenea, se remarcă și faptul că recurenta a integrat în dezvoltarea aceluiași motiv de casare unele critici pe care le-a abordat și în secțiunea dedicată motivelor de casare subsidiare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., cum ar fi cele ce țin de interpretarea anumitor clauze contractuale raportat (și) la conduita părților sau care țin de o motivare necorespunzătoare, acestea urmând a fi analizate în acel context argumentativ.

Astfel, criticile privind încălcarea dreptului la apărare prin aceea că instanța a respins administrarea unei probe propuse în apel, de natură a stabili situația de fapt dedusă judecății, dar și că, în lipsa indicării probelor din dosar pe care instanța de apel și-a întemeiat concluziile, recurenta se află în imposibilitate de a analiza sau de a combate motivarea instanței prin raportare la înscrisurile avute efectiv în vedere de aceasta nu corespund acestui principiu al procesului civil, astfel cum este reglementat de art. 13 din C. proc. civ.

Așadar, având în vedere că ipotezele prevăzute de acest principiu al procesului civil vizează dreptul părților de a fi reprezentate sau asistate în tot cursul procesului, în condițiile legii, de a participa la toate fazele de desfășurare a procesului, de a lua cunoștință de cuprinsul dosarului, de a propune probe, de a-și face apărări, de a prezenta susținerile în scris și oral și să exercite căile legale de atac, cu respectarea condițiilor prevăzute de lege, Înalta Curte reține că autoarea recursului nu evidențiază încălcarea dreptului la apărare din perspectiva acestor ipoteze, ci din cu totul alte motive. Prin urmare, fiind străine de reglementarea acestui principiu al procesului civil, criticile recurentei nu pot provoca un control de legalitate.

Totodată, faptul că instanța de apel nu a cercetat fondul cauzei în maniera dorită de recurentă, administrând o nouă expertiză, nu înseamnă că instanța de apel nu a procedat la rejudecare a fondului cauzei, întrucât devoluarea cauzei nu presupune rejudecarea pricinii prin încuviințarea altor probe decât cele administrate în fața primei instanțe, iar, în condițiile în care apelul a fost motivat, fiind formulate critici punctuale față de hotărârea primei instanțe, rejudecarea fondului nu este una totală/generală, ci în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant.

De asemenea, faptul că instanța de apel a validat hotărârea primei instanțe, inclusiv considerentele acesteia, nu înseamnă că aceasta nu a realizat o nouă judecată asupra fondului, statuând atât în fapt, cât și în drept.

Prin urmare, chiar și în ipoteza în care considerentele ce sprijină soluția pronunțată sunt similare, aceasta nu echivalează per se cu o necercetare a fondului cauzei atâta vreme cât din propriile considerente rezultă că instanța de apel prezintă un raționament propriu, de natură a asigura convingerea asupra propriului silogism logic prin care a ajuns la soluția pronunțată.

În altă ordine de idei, reproșând instanței de apel că, prin neadministrarea probei propuse, aceasta nu a fost în măsură să stabilească situația de fapt dedusă judecății, recurenta confundă lămurirea unor împrejurări de fapt care necesită opinia unui expert tehnic sau de specialitate cu stabilirea situației de fapt.

În realitate, situația de fapt nu este dată în mod exclusiv de administrarea unei probe, fie și o expertiză de specialitate, aceasta fiind doar un mijloc de probă tehnic care se dispune doar când este necesară lămurirea unor aspecte tehnice/de specialitate, nu pentru a stabili singură situația de fapt.

Prin urmare, situația de fapt este stabilită prin coroborarea tuturor probelor administrate, nu doar printr-un raport de expertiză care, în anumite situații, ce țin și de anumite împrejurări/motive obiective, își dovedește propriile limite.

De asemenea, în ceea ce privește pretinsa încălcare a normelor procedurale/principiilor contradictorialității și al oralității, Înalta Curte constată că nici sub aceste aspecte recurenta nu a formulat critici care să corespundă ipotezelor prevăzute de aceste norme/principii fundamentale ale procesului civil.

Astfel, având în vedere că, în virtutea principiului contradictorialității, reglementat de art. 14 din C. proc. civ., părțile au dreptul de a cunoaște, discuta și combate argumentele, faptele și probele prezentate de cealaltă parte și de instanță, în timp util, pentru a-și putea organiza apărarea, ceea ce implică citarea părților, posibilitatea de a discuta orice chestiune invocată, iar principiul oralității (art. 15 din același cod) consacră dreptul părților de a-și susține verbal pretențiile, de a dezbate actele de procedură și de a formula concluzii direct în fața instanței, Înalta Curte costată că recurenta nu a formulat critici care să corespundă acestor principii fundamentale ale procesului civil, ci, în realitate, își exprimă nemulțumirea în legătură cu faptul că instanța de apel, în urma criticilor formulate, a validat hotărârea primei instanțe, care a valorificat în cadrul probatoriului administrat și un raport de expertiză extrajudiciară la care partea nu a fost convocată, dar pe care instanța l-a avut în vedere ca un înscris care a fost coroborat cu celelalte înscrisuri și probe din dosar.

Prin urmare, având în vedere că, în realitate, prin criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta urmărește reevaluarea probatoriului propus în apel și casarea deciziei recurate în vederea efectuării unui nou raport de expertiză, Înalta Curte reține că motivul de nelegalitate este formal invocat și nu conturează aspecte de nelegalitate care să poată fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., de vreme ce toate criticile/argumentele aduse în sprijinul acestuia au ca premisă neadministrarea unei probe pe care instanța de apel a respins-o ca nefiind utilă cauzei, aspect care, așa cum s-a arătat mai sus, nu poate face obiectul unei critici de legalitate, întrucât nesuplimentarea probatoriului nu poate fi interpretată ca o chestiune de nelegalitate în condițiile în care instanța de apel este suverană în a aprecia utilitatea administrării probelor.

Aceasta deoarece, în actuala reglementare, art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, iar instanța de recurs nu are competența de a verifica modalitatea în care instanța de apel a stabilit situația de fapt prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop utilitatea probelor, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Totodată, împrejurarea că recurenta este nemulțumită de considerentele/argumentele și soluția pronunțată în cauză nu determină incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. care vizează, astfel cum rezultă din lectura sa, nemotivarea unei hotărâri judecătorești. În concepția legiuitorului, nemotivarea constituie motiv de casare atunci când nu se arată motivele pe care se sprijină hotărârea judecătorului ori când aceasta cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura pricinii.

De asemenea, instanța de judecată nu este obligată să răspundă tuturor argumentelor de fapt și de drept care susțin o cerere de chemare în judecată/apel, ci poate să le analizeze global, printr-un raționament juridic de sinteză ori să analizeze un singur aspect considerat esențial, astfel încât o motivare succintă nu poate echivala cu lipsa unei motivări.

În concluzie, având în vedere că motivul de casare mai sus arătat este consecința nerespectării dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, referindu-se la considerentele hotărârii judecătorești, prevăd că acestea trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și motivele pentru care s-au admis și, respectiv, s-au înlăturat cererile părților, susținerile recurentei prin care aceasta reproșează instanței de apel că a realizat o motivare expeditivă, întrucât nu a indicat probele din dosar pe care și-a întemeiat concluziile și nu a făcut referire la anumite susțineri ale sale, care rezultau și din anumite înscrisuri de la dosar, conform afirmațiilor sale, nu conturează aspecte de nelegalitate apte a fi încadrate în motivul de casare formal invocat și încadrat de recurentă în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De asemenea, nici celelalte susțineri ale recurentei prin care aceasta invocă incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu conturează aspecte de nelegalitate.

Așadar, cu toate că recurenta face trimitere la anumite articole din C. civ., susținând că instanța de apel a interpretat în mod greșit anumite clauze contractuale, recurenta nu dezvoltă veritabile critici de nelegalitate, ci tinde să aducă spre o nouă examinare chestiuni de fond, a prezentat opinii personale privind interpretarea probelor, urmărind să obțină o reinterpretare a clauzelor contractuale, raportat la conduita părților, la situația de fapt și la probatoriul administrat în cauză, aspecte care nu pot fi analizate din perspectiva niciunuia dintre motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Relevante, în acest sens, sunt, așadar, mențiunile cu privire la modalitatea de redactare a actului adițional, trimiterile făcute la corespondența purtată între părți care, în opinia recurentei, atestă că acestea au dorit atât prelungirea termenului de execuție, cât și modificarea prețului contractului în sensul suplimentării acestuia, conduita culpabilă reținută de instanța de apel care, în opinia recurentei a dus la aplicarea greșită a art. 1516 C. civ.

Cum, stabilirea culpei reprezintă o chestiune de fapt care a fost apreciată de instanțele devolutive pe baza probatoriului administrat în cauză, nemaiputând face obiectul analizei instanței de recurs, Înalta Curte reține că expunerea tuturor acestor chestiuni fără indicarea modalității concrete în care raționamentul logico-juridic al instanței încalcă textele de lege invocate ca motiv de recurs, în speță art. 1242 alin. (2), art. 1266, 1269 alin. (1) și art. 1516 C. civ., nu fac susceptibile criticile de încadrare în drept.

Constatând, așadar, că autoarea prezentului recurs a invocat formal critici de nelegalitate și că nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare care, de asemenea, nu constituie o motivare în sens procedural, Înalta Curte reține că, nefiind motivat în raport cu cerințele art. 488 C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului, în reglementarea art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, având în vedere și inexistența motivelor de ordine publică care să impună aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 489 alin. (2) din același act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 780/2024 din 22 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Cu privire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, formulată prin întâmpinare de intimata-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte reține că solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată nu a fost însoțită de dovezi nici la data depunerii întâmpinării și nici ulterior, până la momentul încheierii dezbaterilor.

Prin urmare, întrucât intimata-reclamantă A. S.R.L. nu a făcut dovada cheltuielilor de judecată până la momentul încheierii dezbaterilor, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., cererea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 780/2024 din 22 mai 2024 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Respinge cererea privind cheltuielile de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 decembrie 2025.