ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 790/2022

Ședința publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecății, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub nr. x/2016 la data de 23 decembrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții –ISC București a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Județean Teleorman, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să fie obligat acesta din urmă la plata sumei totale de 3.572.028,06 RON, reprezentând cote legale și penalități de întârziere, pentru cele 5 obiective de investiții realizate pe raza județului Teleorman, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 28.04.2018, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune, solicitând admiterea acesteia. 2. Hotărârea pronunțată în primă instanță:

Prin sentința civilă nr. 282 din 14 iunie 2018, Tribunalul Teleorman a respins excepția prescripției invocată de pârât, a admis acțiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții – ISC București, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Teleorman și a obligat pârâtul Consiliul Județean Teleorman prin Președinte să achite reclamantului suma de 3.572.028,06 RON.

Prin decizia nr. 883 din 28 mai 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Județul Teleorman prin Consiliul Județean Teleorman, împotriva sentinței civile nr. 282 din 14 iunie 2018, pronunțate de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcții – ISC București, și cererea apelantului privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel, ca nefondate.

Prin recursul formulat în termen legal, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman a precizat că sunt incidente speței dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, art. 3 alin. (10) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, modificată și completată de Legea nr. 184/2008, iar instanța de apel a interpretat eronat raportul juridic dedus judecății, cu consecința aplicării greșite a legii.

Referitor la soluția privind excepția prescripției dreptului de a mai solicita plata eventualelor sume datorate, recurentul a susținut că instanța de apel a înlăturat din materialul probator înscrisuri ce nu susțin raționamentul acesteia, fără a motiva în acest sens, și a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2503 C. civ. și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, reținute în cauză.

A arătat că, deși expertiza contabilă a fost dispusă de către instanța de apel, aceasta a înlăturat punctul de vedere al apelantului din 3 februarie 2020 și punctul de vedere față de obiecțiunile formulate de intimat la raportul de expertiză din 12 mai 2021, conturându-și convingerea fără a ține cont de toate actele din dosar și încercând să adapteze probele la raționamentul expus în hotărâre.

A mai arătat că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 2503 C. civ. și ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în susținerea concluziei potrivit căreia cotele procentuale sunt datorate de către investitori pentru un obiectiv de investiții privit prin prisma finalității sale ca un întreg, ca un tot unitar, întrucât art. 2503 C. civ. prevede că prestațiile succesive se consideră un tot unitar doar dacă rezultă din lege sau convenție, aspect ce nu este susținut de textele incidente (art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995), iar între părți nu există o convenție în acest sens.

Astfel, art. 30 din Legea nr. 50/1991 stabilește că investitorii suportă cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate (valoare ce este evidențiată în autorizația de construire) o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor. De asemenea, această cotă de 0,1% se datorează și cu privire la diferența rezultată din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor.

Art. 40 din Legea nr. 10/1995 statuează că investitorii vor vira lunar o cotă de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit autorizații de construire, iar virarea sumelor se face eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor.

Or, din coroborarea textelor de lege reținute de instanță (art. 2503 C. civ. și art. 12 din Decretul nr. 167/1958) și textele de lege aplicabile speței (art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995), rezultă o fractură în raționamentul instanței de apel.

Pentru cota de 0,1% legea stabilește ca moment al plății acesteia data ordinului de începere a lucrărilor și se calculează la suma/valoarea investiției reținută în autorizația de construire. Un al doilea moment al calculării acestei cote este cu privire la finalizarea lucrărilor când se percepe această cotă doar cu privire la diferența de suma rezultată din actualizarea lucrărilor (valoarea investiției din procesul-verbal de recepție finală - valoarea investiției din autorizația de construire = diferența de sumă din actualizarea lucrărilor). Astfel, se identifică pentru calcularea prescripției două momente, respectiv începerea lucrărilor și finalizarea lucrărilor pentru diferența rezultată (diferență ce poate fi pozitivă sau negativă).

Cota de 0,7% se virează lunar, eșalonat în funcție de plata prestațiilor, adică atunci când se fac plăți către executant se achită și această cotă către reclamant, cota calculându-se la valoarea plății/facturii achitate de către investitor. Prin urmare, această cotă se datorează la momentul plății fiecărei facturi de către investitor.

Ca atare, în mod eronat instanța de apel insistă în motivarea privind respingerea excepției că cele două cote trebuie privite și luate ca un tot unitar, ceea ce are consecințe asupra aplicării termenului de prescripție, însă soluția curții este contrazisă chiar de textele legale incidente în speță, așa cum s-a arătat mai sus.

Mai mult decât atât, în cauză, instanța de apel a reținut greșit că, până la momentul recepționării, creanța nu are caracter cert, în sensul art. 663 C. proc. civ., având în vedere că obiectul, câtimea ei nu este determinată, nefiind cunoscută întinderea bazei în raport de care ea se stabilește.

Or, potrivit art. 663 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995, creanța are caracter lichid, fiind determinată, cota de 0,1% calculându-se în funcție de valoarea lucrării declarată în autorizația de construire, fiind așadar determinată, iar cota de 0,7% în funcție de suma ce se plătește lunar de investitor executantului, ceea ce face ca această sumă să fie determinată.

Recurentul a învederat că în speță, instanța de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză și, totodată, nu a avut în vedere toate probele din dosar, cu referire la fișa de calcul întocmită de intimat din care reiese că sumele pretinse sunt prescrise, iar zilele de întârziere au fost calculate de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor, nu de la recepția finală, cum s-a susținut ulterior.

Aplicarea greșită a termenelor de prescripție rezultă și din faptul că instanța de apel reține că cele două cote, de 01% și 0,7%, sunt accesorii ale sumelor investite. Contrar celor reținute de curte, recurentul a afirmat că cele două cote sunt obligații principale la care legea prevede calcularea de penalități de întârziere, astfel cum rezultă din art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995 conform cărora, pentru cotele menționate, se calculează penalități de întârziere, penalitatea de întârziere fiind obligația fiscală accesorie reprezentând sancțiunea pentru neachitarea la scadență de către debitor a obligațiilor fiscale principale, potrivit Codului de procedură fiscală. Astfel, cota de 0,1% și cota de 0,7%, sunt obligații principale la care legea prevede calcularea de penalități de întârziere, ceea ce face ca acestea să nu fie accesorii la sumele investite, așa cum reține instanța de apel. Aceste cote reprezintă sume de sine stătătoare/principale, calculate și percepute la numite termene, conform legii.

Recurentul a mai susținut că instanța de apel a considerat greșit că nu sunt aplicabile speței prevederile Legii nr. 198/2004, modificată și completată de Legea nr. 184/2008, invocând dispozițiile art. 1, art. 3 alin. (10), art. 2 alin. (2) din actul normativ anterior menționat, precum și art. 5 din O.G. nr. 43/1997. A arătat că Legea nr. 198/2004 stabilește cadrul legal cu privire la pregătirea lucrărilor de construire a drumurilor de interes național, județean și local, scopul acesteia fiind de a înlesni acțiunile autorităților cu privire la executarea lucrărilor de construire a drumurilor.

În cauză, curtea a acordat o importanță excesivă interpretării literare a textelor invocate anterior și a pierdut din vedere scopul legii, acela de a ajuta autoritățile centrale și/sau locale să asigure o infrastructură rutieră fiabilă. În acest sens, a învederat că au fost efectuate investiții de anvergură în lucrările executate la cele cinci tronsoane de drum județean, ceea ce nu poate să ducă decât la dezvoltarea infrastructurii rutiere, chiar dacă lucrările respective au purtat denumirea marginală de reabilitare.

Cu referire la înscrisuri din dosar, a arătat că, în acest context, a purtat corespondență cu Ministerul Transporturilor și Infrastructurii, precum și cu intimatul, din care rezultă că a depus toate diligențele în vederea lămuririi aspectelor privind plata celor două cote, însă instituțiile centrale care ar fi putut lămuri situația nu au analizat concret situația de fapt.

Pentru toate obiectivele de investiții de interes județean, Consiliul Județean Teleorman a făcut demersuri și a solicitat puncte de vedere la instituțiile abilitate cu privire la plata taxelor ce se impuneau la acel moment. De exemplu, prin adresa nr. x/21.09.2010, Inspectoratul de Stat în Construcții a precizat că, potrivit prevederilor art. 3, alin. (10) din Legea nr. 198/2004, "proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor și Infrastructurii sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare". Prin aceeași adresă se precizează că "obligația investitorilor de a vira cele două cote se face în funcție de sursa de finanțare a proiectelor".

În cauză, nu a fost depusă întâmpinare.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la 23 decembrie 2021 și a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fișa ECRIS.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 3 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman, împotriva deciziei nr. 883 din 28 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie și a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cauză, recurentul a formulat critici în ceea ce privește soluția asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune și legate de aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (10) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, în sensul că lucrările pe care le-a efectuat sunt scutite de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 și în Legea nr. 50/1991.

În legătură cu prima critică formulată, Înalta Curte constată că recurentul a făcut trimitere la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., învederând, pe de o parte, că instanța de apel a înlăturat din materialul probator înscrisuri ce nu susțin raționamentul acesteia, fără a motiva în acest sens, și, pe de altă parte, că aceeași instanță a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 2503 C. civ. și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, reținute în cauză, prin raportare la dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995 și art. 663 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la principiul accesorium sequitur principale.

Cu referire la incidența art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează unul dintre cazurile de casare a hotărârii atunci când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte reține că recurentul a invocat existența unui raționament juridic greșit, în sensul că instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize contabile, probă pe care ulterior a înlăturat-o fără vreo argumentare în acest sens, respectiv că aceasta a înlăturat punctul său de vedere din 3 februarie 2020 și cel exprimat în legătură cu obiecțiunile formulate de intimat la raportul de expertiză din 12 mai 2021, așadar a susținut nemotivarea sub acest aspect a deciziei recurate.

În speță, se poate observa că instanța de control judiciar a argumentat soluția pronunțată în apel în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei și de dispozițiile legale pe care le-a considerat a fi incidente în cauză, iar, din această perspectivă, motivul de casare invocat nu poate fi primit, decizia recurată fiind redactată în concordanță cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Curtea a analizat cererea dedusă judecății având în vedere probele administrate, a indicat considerentele de fapt și de drept în temeiul cărora și-a format convingerea, dezvoltând un raționament judiciar în consonanță cu soluția pronunțată.

Or, motivarea unei hotărâri trebuie înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. De asemenea, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanța să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcție de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raționament unic. Prin urmare, înlăturarea unei apărări contrare situației de fapt nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu corespunde situației reținute.

În concret, instanța de apel a reținut că, în temeiul considerentelor expuse "care circumscriu metodele de interpretare rațională, sistematică și teleologică a normelor juridice reprezentate de art. 30 din Legea nr. 50/1991, cât și art. 40 din Legea nr. 10/1995 analizate", "rezultă că dreptul material la acțiune aferent acestor cote se naște la momentul recepționării terminării lucrărilor de construire, astfel încât din perspectiva expusă și conturată de elementele evidențiate anterior, ansamblul argumentelor prezentate atât de către apelantul pârât în cadrul apelului declarat, în cadrul punctului de vedere scris față de obiecțiunile formulate de intimat la raportul de expertiză sau susținute verbal în apel, cât și de domnul expert în cadrul raportului de expertiză completat cu răspunsul la obiecțiuni, nu este considerat întemeiat de către prezenta instanță de judecată, fiind astfel înlăturat".

În acest context, împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanței de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii și nu determină incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează greșita interpretare a dispozițiilor legale relevante în raport de situația de fapt dedusă judecății, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991 (în forma în vigoare pentru perioada supusă judecății de față): "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepția celor prevăzute la art. 3 lit. b) și a) lăcașurilor de cult. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispozițiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcții, județene, respectiv al municipiului București, după caz, o dată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată. Disponibilitățile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor și au aceeași destinație. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică și diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepția la terminarea lucrărilor".

De asemenea, conform art. 40 din Legea nr. 10/1995 (în forma în vigoare la aceiași dată de referință menționată): "Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcții - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor și Locuinței o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 și pentru care se emit, în condițiile legii, autorizații de construire, cu excepția proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare și reparații la locuințele din proprietate. Calculul și virarea sumelor respective se fac eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor. (…) Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. (1), se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăși suma datorată".

În cauză, instanța de apel, raportat la dispozițiile citate anterior, precum și la prevederile art. 2523, art. 2503 alin. (3) C. civ., art. 663 alin. (3) C. proc. civ. și art. 12 din Decretul nr. 167/1958, a considerat că obligația de plată a cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, stabilită de art. 30 din Legea nr. 50/1991 se naște la data terminării lucrărilor, și anume la momentul încheierii proceselor-verbale de recepție din datele de 24.06.2011, 21.11.2011, 17.07.2013, 25.10.2013 și 11.06.2014, iar obligația de plată a cotei de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor, statuată de art. 40 din Legea nr. 10/1995, se naște tot la data finalizării lucrărilor.

În argumentarea acestei concluzii, Curtea a reținut că astfel cum sunt reglementate cele două obligații fiscale menționate, fiecare dintre ele are un caracter unitar, integrat, cotele procentuale respective fiind datorate de către investitori pentru un obiectiv de investiții privit prin prisma finalității sale ca un întreg, ca un tot unitar. Dat fiind principiul juridic accesorium sequitur principale – accesoriul urmează regimul principalul, același atribut juridic îl va dobândi atunci și cota legală impusă în raport de un obiectiv unitar și aceasta chiar dacă – potrivit normelor juridice enunțate, părți din ea pot fi plătite și anterior definitivării sale, astfel cum prevăd normele juridice analizate.

În opinia instanței de apel, creanța aferentă (fiecărei) acestei cote – părți nu are un caracter lichid decât din momentul recepționării terminării lucrărilor de construire (moment reglementat de altfel și în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991), întrucât doar atunci se cunoaște valoarea (totală, deci finală, certă) a lucrărilor autorizate (în raport de care se stabilește cota de 0,1%), respectiv a cheltuielilor pentru executarea construcțiilor și a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 (în raport de care se determină cota de 0,7%).

Până la acest moment al recepționării, creanța nu are un caracter lichid (în sensul art. 663 C. proc. civ.), întrucât obiectul, câtimea ei nu sunt determinate, nefiind cunoscută întinderea bazei în raport de care ea se stabilește, se calculează și aceasta chiar dacă părți din datorie pot fi plătite și anterior acestui moment.

Curtea a făcut trimitere la dispozițiile art. 2503 C. civ., "Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii", și a constatat că, inclusiv din perspectiva art. 12 al Decretului nr. 167/1958, soluția adoptată de legiuitor fiind aceeași, norma juridică este aplicabilă doar în cazul obligațiilor cu executare succesivă, adică ori de câte ori debitorul este ținut la prestații succesive (chirii, arenzi, dobânzi, ratele de rentă viageră, etc.), indiferent de izvorul obligației, nefiind însă cazul cotelor în discuție a căror plată nu este prevăzută de legiuitor a fi efectuată prin prestații succesive, periodice, constante.

Înalta Curte reține însă că raționamentul instanței de apel este greșit.

Astfel, în cadrul art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare pentru perioada supusă judecății de față, sunt prevăzute două momente pentru nașterea a două obligații diferite de virare a sumei reprezentând cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism și autorizarea executării lucrărilor de construcții în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, și anume odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, respectiv odată cu recepția la terminarea lucrărilor, acesta din urmă doar pentru diferențele rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate. Textele de lege invocate stabilesc, așadar, momente diferite de plată pentru sume diferite și, de asemenea, penalități pentru întârzierea la plată a sumelor datorate, calculate în mod distinct.

Creanța constând în cota de 0,1%, calculată la valoarea lucrărilor autorizate se percepe, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, odată cu transmiterea înștiințării privind data începerii lucrărilor, iar aceeași cotă procentuală se aplică, distinct, diferențelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepția, la terminarea lucrărilor.

Examinând cele două alineate ale art. 30 din Legea nr. 50/1991, reiese că doar suma ce rezultă din actualizarea valorii lucrărilor poate fi solicitată începând din acest moment, nu și aceea care se stabilește prin raportare la valoarea construcției din autorizație, în privința căreia momentul de început al nașterii sale trebuie plasat la data transmiterii înștiințării privind data începerii lucrărilor.

În acest caz, creanțele astfel determinate cât privește conținutul și termenul de la care se percep sunt lichide, în sensul art. 663 alin. (3) C. proc. civ., fiind stabilite în concret prin raportare fie la valoarea construcției, conform mențiunilor din autorizația de construcție în cazul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, fie la valoarea actualizată de la recepția lucrărilor, și anume la momentul regularizării sumelor datorate de către investitori, astfel cum se prevede în alin. (3) al aceluiași text de lege. În caz contrar, legiuitorul nu ar fi făcut distincție între cele două momente, ci s-ar fi raportat la data încheierii procesului-verbal de recepție finală.

În acest context, în mod greșit instanța de apel a constatat că, în cauză, caracterul lichid al creanței se definitivează atunci când valorile totale în raport de care creanța se stabilește devin certe și cunoscute.

Înalta Curte mai reține că, potrivit art. 2503 C. civ., intitulat "Prescripția dreptului la acțiune privind drepturile accesorii", "(1) Odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal, se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestații succesive, dreptul la acțiune cu privire la fiecare dintre aceste prestații se stinge printr-o prescripție deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestațiile datorate. (3) Dispozițiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestațiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenție, un tot unitar".

Conform normei citate, principiul prescrierii dreptului la acțiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acțiune privind un drept principal reprezintă o aplicație a regulii accesorium sequitur principale și, în consecință, odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept de creanță principal, se stinge și dreptul la acțiune privind eventuale dobânzi, penalități, garanții reale sau personale.

În speță, însă, caracterul accesoriu poate fi raportat doar la penalitățile prevăzute de legiuitor în cazul în care prestațiile datorate în temeiul art. 30 alin. (2) și (3) din Legea nr. 50/1991 nu sunt achitate în termenul prevăzut de lege.

Pe de altă parte, principiul stingerii printr-o prescripție deosebită a dreptului la acțiune pentru fiecare prestație datorată, în cazul obligațiilor cu executare succesivă își găsește aplicare ori de câte ori debitorul este ținut la prestații succesive (cum sunt chirii, arenzi, dobânzi, furnituri, rente etc.), indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual.

Desigur, aplicarea principiului mai sus menționat trebuie să țină cont și de incidența primului principiu care guvernează această materie, pentru că prescrierea dreptului principal atrage prescrierea tuturor prestațiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanță accesoriu, devenind inutil să se verifice dacă pentru fiecare dintre prestații a operat sau nu prescripția extinctivă.

Dacă prestațiile succesive alcătuiesc, potrivit legii sau convenției, un tot unitar, prescripția curge pentru întreaga creanță de la data scadenței ultimei prestații neexecutate.

În situația de față, însă, chiar dacă este vorba de prestații succesive, nu poate fi reținut caracterul unitar al obligației fiscale menționate, astfel cum a constatat instanța de apel, investitorii nefiind ținuți de o valoare unitară ce poate fi fragmentată în rate, cotele procentuale respective fiind datorate, chiar dacă pentru un obiectiv de investiții privit prin prisma finalității sale ca un întreg, la momente diferite, conform dispozițiilor legale sus citate.

Ca atare, în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2503 C. civ., prestațiile succesive nealcătuind, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenție, un tot unitar. Norma juridică reglementează situații juridice distincte, iar părțile litigiului nu au făcut dovada existenței unei convenții pentru a fi incidente prevederile alin. (3) al art. 2503 C. civ.

Privitor la cota de 0,7% pretinsă în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/1995, Înalta Curte reține că aceasta se achită în forma unor prestații periodice, datorate lunar de către investitori. Reiese că pentru fiecare dintre aceste prestații curge un termen de prescripție distinct, împrejurare dedusă din interpretarea alin. (1) și (2) al acestui text de lege. Sumele datorate se vor vira lunar, calculul acestora fiind făcut eșalonat, concomitent cu plata prestațiilor de către investitor.

Prin urmare, reținând argumentele expuse anterior, nici în acest caz nu se poate considera că obligația de plată a cotei de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcțiilor, stabilită de art. 40 din Legea nr. 10/1995, se naște la data terminării lucrărilor.

În consecință, Înalta Curte constată că în mod greșit instanța de apel a interpretat și aplicat dispozițiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995, art. 2503 alin. (3) C. civ. și art. 663 alin. (3) C. proc. civ., iar, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman împotriva deciziei nr. 883 din 28 mai 2021 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare instanței de apel, care urmează a se pronunța, în limitele deduse judecății prin cererea de apel, asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune în raport de situația de fapt dedusă judecății și de dezlegările în drept ale instanței de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește aplicarea greșită în cauză a dispozițiilor art. 3 alin. (10) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, recurentul a susținut că lucrările pe care le-a efectuat sunt scutite de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 și în Legea nr. 50/1991.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004, "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare".

Conform art. 2 alin. (2) din același act normativ, "În înțelesul prezentei legi, prin lucrări de construcție de drumuri, denumite în continuare lucrări, se înțelege lucrări de construire, reabilitare, dezvoltare, modernizare ori extindere a drumurilor de interes național, județean și local".

Textul de lege invocat de recurent, art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004, se referă strict la operațiunea de dezvoltare de drumuri, deci de construire de drumuri noi, care este diferită de cea vizând reabilitarea de drumuri (de reparare ori de recondiționare a unor drumuri deja existente), care, deși este inclusă în noțiunea de lucrări de construcție de drumuri, nu este scutită de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 și în Legea nr. 50/1991.

În mod corect instanța de apel a reținut că cele două tipuri de operațiuni sunt prevăzute distinct de legiuitor în conținutul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, în condițiile în care prin lucrări de construcție de drumuri se înțelege lucrări de construire, reabilitare, dezvoltare, modernizare ori extindere a drumurilor de interes național, județean și local", și, aplicând metodele de interpretare sistematică, literală, dar și teleologică a art. 3 alin. (10) din același act normativ, a constatat că exonerarea a fost stabilită de către legiuitor pentru proiectele de dezvoltare de drumuri, care sunt prevăzute, chiar și din punct de vedere legal, distinct de cele de reabilitare a unor drumuri existente deja.

Or, cum excepția legal prevăzută de la plată nu poate fi extinsă și la alte situații decât cea reglementată în cadrul normei juridice, Înalta Curte apreciază că, din această perspectivă, nu se impune aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere toate aceste considerente, instanța de recurs consideră că este fondat recursul formulat în cauză în limitele deja prezentate în cele ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Județul Teleorman, prin Consiliul Județean Teleorman împotriva deciziei nr. 883 din 28 mai 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 aprilie 2022.