ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1960/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, la 30 decembrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții pentru Inspectoratul Regional în Construcții București Ilfov a solicitat obligarea pârâtului Consiliul Județean Ilfov la plata sumei de 846.804,53 RON, reprezentând diferența de plată în urma regularizării cotei de 0,1% și a cotei de 0,7%, prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995. În drept au fost invocate Legea nr. 10/1995, Legea nr. 50/1991, Hotărârea Guvernului nr. 273/1994 și Legea nr. 329/2009.

Primul ciclu procesual Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 555 din 24 aprilie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului și a anulat cererea de chemare în judecată privind pe reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții - pentru Inspectoratul Regional în Construcții București Ilfov, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Județean Ilfov, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsite de capacitate procesuală de folosință. A luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată. Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamantul. Decizia pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 791A din 9 octombrie 2017, Curte de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul, a anulat sentința apelată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Al doilea ciclu procesual Sentința pronunțată în primă instanță de tribunal Prin sentința civilă nr. 1613 din 27 iunie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul. Decizia pronunțată în apel de curtea de apel Prin decizia civilă nr. 172A din 4 februarie 2021, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția autorității de lucru judecat în soluționarea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a intimatului-pârât. A respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a intimatului pârât, constatând autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 791A din 9 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. A respins apelul, ca nefondat.

Recursul exercitat în cauză Hotărârea de apel a fost atacată pe calea recursului de către reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții pentru Inspectoratul Regional în Construcții București Ilfov, care și-a fundamentat criticile pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul susține că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material aplicabile, respectiv Legea nr. 198/2004, art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, Legea nr. 24/2000, Legea nr. 10/1995 (forma în vigoare la data executării lucrărilor de construcții) și Legea nr. 50/1991. În dezvoltarea motivului de recurs învederează că, întrucât obligația de regularizare a cotelor se raportează la valoarea finală declarată în procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, nr. x din 22 iulie 2011, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 255/2010 în vigoare la data încheierii procesului-verbal de recepție și nu ale Legii nr. 198/2004. Intimatul nu poate fi scutit de la plata cotelor legale datorate, având în vedere că scutirea prevăzută de art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010 se referă la proiectele privind dezvoltarea de obiective de interes național, județean sau local care se realizează de stat sau de unitățile administrativ-teritoriale, în calitate de expropriatori ai unor bunuri imobile aparținând unor persoane fizice sau juridice. Scutirea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 255/2010 operează doar pentru realizarea proiectelor care necesită expropriere pentru o cauză de utilitate publică, iar, în speță, intimatul nu a făcut dovada că lucrările executate au necesitat exproprieri pentru o cauză de utilitate publică. Susține recurentul că lucrările autorizate vizează un obiectiv deja existent și nu o construcție nouă pentru care să se solicite exproprierea. Din analiza succesivă a tuturor articolelor prevăzute în Legea nr. 255/2010, rezultă că actul normativ se referă la etapele procedurii de expropriere, la aprobările/avizele, documentațiile necesare realizării lucrărilor de construire, reabilitare, modernizare a lucrărilor de construcții de interes național, județean, local, astfel cum sunt definite la art. 1 și 2 din lege. Astfel, arată că intimatul avea obligația achitării cotelor de 0,1% și de 0,7% conform Legii nr. 50/1991 și Legii nr. 10/1995 din moment ce lucrările nu aveau legătura cu exproprierea. Totodată, se prevalează recurentul de cele statuate de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în decizia nr. 44/2019, referitor la interpretarea art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 233/2018, prin care s-a stabilit că: "Scutirea de la plata taxelor datorate Inspectoratului de Stat în Construcții vizează exclusiv lucrările realizate în legătură cu o expropriere pentru cauză de utilitate publică în cadrul proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor, Departamentului pentru Proiecte de Infrastructură și Investiții Străine, Ministerului Mediului și Schimbărilor Climatice, Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Ministerului Economiei, Ministerului Finanțelor Publice și Agenției Naționale pentru Resurse Minerale sau în cele ale autorităților administrației publice județene și locale privind dezvoltarea de obiective de interes național, respectiv de interes județean și local’’. Potrivit art. 521 C. proc. civ., această decizie are caracter obligatoriu. În măsura în care s-ar aprecia incidența Legii nr. 198/2004, legiuitorul a stabilit că "măsurile de pregătire prealabilă a executării lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local’’ se referă tot la expropriere și la actele premergătoare realizării acesteia pe coridorul de expropriere, așa cum prevede art. 1 din actul normativ menționat. În concluzie, orice lucrări care nu au legătură cu exproprierea nu atrag incidența prevederilor Legii nr. 198/2004. Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru și comunicat părților cauzei. Prin încheierea din 16 iunie 2022, recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată la 20 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.

Apărările formulate în calea de atac Intimatul Consiliul Județean Ilfov, prin întâmpinarea depusă, a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia atacată prin prisma criticilor expuse, Înalta Curte constată că recursul promovat de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcții, pentru Inspectoratul Regional în Construcții București Ilfov, are caracter nefondat, în considerarea argumentelor ce succed: Reclamantul a învestit prima instanță cu o cerere prin care solicită obligarea pârâtului Consiliul Județean Ilfov la plata sumei de 846.804,53 RON reprezentând diferența de plată în urma regularizării cotei de 0,1% și a cotei de 0,7%, prevăzute de art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995. Cauza a parcurs două cicluri procesuale, fiind pronunțate de către instanțele de fond soluții diferite, fie în legătură cu respingerea acțiunii civile ca urmare a admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtului, fie prin respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În al doilea ciclu procesual, instanța de apel a validat această din urmă soluție a tribunalului, prin constatarea incidenței dispozițiilor art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local, față de data emiterii autorizației de construire nr. x/05.11.2009 de către Președintele Consiliului Județean Ilfov. În cauză, sub imperiul motivului de nelegalitate înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul contestă acest raționament, arătând că, de fapt, temeiul juridic aplicabil este Legea nr. 255/2010, în vigoare la data încheierii procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, nr. x din 22 iulie 2011, întrucât obligația de regularizare a cotelor se raportează la valoarea finală declarată în acest act. Însă, scutirea de la plata cotelor legale datorate Inspectoratului de Stat în Construcții nu poate opera în lumina art. 25 alin. (2) din lege, câtă vreme lucrările autorizate nu vizează un obiectiv care să necesite exproprierea pentru cauză de utilitate publică, condiție prevăzută în mod expres de această normă. Pe cale de consecință, apreciază că intimatului îi incumbă obligația de a achita cotele de 0,1% și de 0,7%, conform Legii nr. 50/1991 și Legii nr. 10/1995, nefiind probat demersul de expropriere. Înalta Curte constată că nu se confirmă critica susținută. Instanțele anterioare au reținut, în evaluarea situației de fapt, necontestată în cele două cicluri procesuale, că în baza autorizației de construire nr. x/05.11.2009, emisă de Președintele Consiliului Județean Ilfov, și a contractului de execuție nr. x/21.04.2010, pârâtul investitor Consiliul Județean Ilfov a executat lucrări de construire la obiectivul "Monitorizare sistem rutier pe DJ 101B DN1 - Snagov - Gruiu, Km 17+000 - Km 35+000", situat în județul Ilfov, localitățile Snagov - Gruiu, DJ 101B, km 17+000 - km 35+000. Lucrările realizate au fost recepționate la 22 iulie 2011, fiind întocmit în acest sens procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor nr. x/22.07.2011, conform situației centralizate a recepțiilor efectuate în perioada 01.01.2010 - 31.12.2014. Ceea ce se supune dezbaterii este identificarea corectă de către instanța de apel a regimului juridic în ce privește obligația de plată a taxelor de către pârâtul investitor în temeiul art. 30 din Legea nr. 50/1991 și art. 40 din Legea nr. 10/1995. Pornind de la conținutul acestor dispoziții, instanța de recurs reține, în acord cu statuările cuprinse în Decizia nr. 8/2018, pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curți de Casație și Justiție, că obligația legală a persoanelor ce edifică construcții, la plata cotelor de 0,1% și 0,7% din valoarea lucrărilor autorizate către colector, are natura unei obligații fiscale, fiind o prelevare cu caracter fiscal destinată a alimenta bugetul de stat, în considerarea serviciului prestat de instituția publică, de control al calității construcțiilor, fără a fi un echivalent al acestui serviciu. Astfel, cum judicios au stabilit cele două instanțe anterioare în soluționarea pe fond a acțiunii, regimul juridic aplicabil este cel în vigoare la data nașterii obligației de plată, având ca reper momentul emiterii autorizației de construire nr. x din 5.11.2009 și data încheierii contractului de execuție nr. x/21.04.2010, pentru lucrările de execuție la obiectivul mai sus menționat. Or, la această dată erau în vigoare dispozițiile art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcție de drumuri de interes național, județean și local (din 3 iunie 2004 și până la 22 decembrie 2010, când actul normativ a fost abrogat prin Legea nr. 255/2010), cu următorul conținut: "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes național, respectiv de interes județean și local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcții menționate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcții, cu modificările ulterioare, și în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare". Curtea de Apel, în mod corect, a dat eficiență acestei norme care a instituit beneficiul scutirii de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcții a proiectelor cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităților administrației publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes local, astfel că soluția de respingere a acțiunii de către tribunal este fundamentată. În consecință, din perspectiva celor analizate, nu sunt întrunite cerințele motivului de casare configurat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte nu va examina chestiunea inaplicabilității dispozițiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 255/2010, potrivit cărora operează scutirea de la plata cotelor doar în situația proiectelor care necesită expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condițiile înlăturării, prin decizia atacată, a acestui argument valorificat de tribunal în respingerea pretențiilor reclamantului. Instanța de apel a statuat că nu a fost declanșată procedura exproprierii pentru cauză de utilitate publică pentru lucrările realizate, ceea ce înseamnă că nu poate opera scutirea instituită de dispozițiile Legii nr. 255/2010. De altfel, actul normativ nu era în vigoare la data emiterii autorizației de construire și a contractului de execuție a lucrărilor. Sub acest aspect, este de amintit principiul neretroactivității legii civile consacrat de art. 6 C. civ. "Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Aceasta nu are putere retroactivă’’, regulă juridică potrivit căreia legea se aplică doar situațiilor ivite după intrarea acesteia în vigoare, nefiind aplicabilă și situațiilor anterioare. Cu alte cuvinte, părțile unui raport juridic civil nu pot folosi dispozițiile ce au intrat în vigoare ulterior nașterii raportului lor, nefiind de acceptat ca legea nouă să retroactiveze, alterând raporturi juridice ce au fost create având în vedere dispozițiile în vigoare la momentul nașterii acestora. Pentru considerentele expuse, constatând că decizia instanței de apel este legală, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul exercitat în speță, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.