ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2047/2024

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V- a civilă la data de 16 octombrie 2020 sub nr. x/2020, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Inspectoratul Regional în Construcții București - Ilfov (calitate procesuală preluată de Inspectoratul Regional în Construcții București- Ilfov) și Prefectul Județului Ilfov, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să-i oblige în solidar la plata sumei de 2.873.933 RON despăgubiri materiale determinate de promovarea în instanță a acțiunii privind anularea autorizației de construire și a certificatului de urbanism nr. x din 11 iunie 2014 și a autorizației de construire nr. x din 22 septembrie 2014, acțiune respinsă de Tribunalul Ilfov, prin sentința civilă nr. 640/06.03.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2016, sumă actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație de la data introducerii acțiunii și până la data plății, precum și a sumei de 487.180 RON daune morale provocate de suferințele psihice suferite ca urmare a consecințelor produse de aceeași acțiune promovată în mod nelegal de pârâtul Prefectul Județului Ilfov, sumă actualizată cu dobânda legală și indicele de inflație de la data introducerii acțiunii și până la data plății.

Hotărârea pronunțată în cauză Prin sentința civilă nr. 1350 din 24 septembrie 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată. Împotriva acestei sentințe, a declarat apel reclamantul A..

Decizia Curții de Apel București Prin decizia civilă nr. 497 A din 29 martie 2022 a fost respins ca nefondat apelul, soluție recurată de reclamantul A..

Calea de atac exercitată în cauză și motivele de recurs Soluția de respingere a apelului ca nefondat, pronunțată de Curtea de Apel București, a fost recurată de reclamantul A., care solicită admiterea recursului, casarea hotârârii atacate, iar în rejudecare admiterea cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulată. A invocat motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. și a arătat că au fost încălcate normele de drept material conținute de art. 219-224 C. proc. civ., referitoare la răspunderea persoanelor de drept privat pentru faptele ilicite ale organelor lor de conducere pentru funcțiile încredințate, ale art. 252 ale O.U.G. nr. 57/2019 privind atribuțiile prefectului, precum și dispozițiile art. 1353 din C. civ., întrucât instanța de apel a adus argumente care nu corespund pretenției deduse judecății întemeiată pe răspunderea civilă delictuală. A invocat și încălcarea prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ., susținând că instanța de fond și cea de apel aveau obligația să lămurească orice aspecte pe care le-ar fi considerat neclare, inclusiv cele care țineau de calificarea în drept a pretențiilor și să le pună în discuția părților cu referire la abuzul de drept. În continuare, a arătat că instanța de apel a dat o interpretare greșită temeiurilor de drept invocate sau faptelor săvârșite, deși acțiunea promovată de pârât având ca obiect anularea certificatului de urbanism și a autorizației de construire a fost formulată cu încălcarea atribuțiilor de serviciu și în lipsa unei norme care să impună acest demers, ceea ce o califică ca fiind ilicită și exercitată în mod abuziv. A învederat că pârâtul Prefectul Ilfov avea obligația legală să exercite mai întâi controlul de legalitate al proceselor-verbale de control nr. x din 24 martie 2016 și nr. 17250 din 24 martie 2016 prin care s-a apreciat că s-a autorizat realizarea de locuințe colective cu depășirea valorilor maxime a coeficienților urbanistici ori a regimului de înălțime, însă acest pârât, la sugestia fostului Inspectorat Regional în Construcții București - Ilfov, în prezent Inspectoratul Județean în Construcții Ilfov, a promovat acțiunea privind anularea autorizației de construire nr. x din 22 septembrie 2014, emisă de primarul orașului Popești-Leordeni, precum și a certificatului de urbanism nr. x din 11 iunie 2014, acționând abuziv și nejustificat, cu consecința îngrădirii dreptului de dispoziție asupra proprietății sale și a imposibilității de a valorifica apartamentele construite în baza autorizației. A mai criticat faptul că instanța de apel s-a raportat în motivarea sa numai la respingerea acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2017 a Tribunalului Ilfov, motivând că prin această hotărâre nu se constată automat existența faptei ilicite în sarcina pârâților sau că nu există persoane responsabile, fără a da, însă, eficiență dispozițiilor art. 219-2024 C. civ. ori art. 1353 C. civ. și interpretând greșit probele administrate în cauză, care dovedeau abuzul de drept și fapta ilicită cauzatoare de prejudicii săvârșită de pârâți.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinare, intimatul-pârât Inspectoratul de Stat în Construcții a solicitat respingerea recursului ca nefondat, motivat de faptul că în mod legal instanța de apel a constatat corecta aplicare de către prima instanță a art. 14, 15, 1353 din C. civ. și art. 12 alin. (1) și (2) teza I din C. proc. civ., atunci când, în urma verificării elementelor specifice răspunderii pentru săvârșirea unei fapte ilicite, vizând presupusa încălcare a unor dispoziții legale imperative de către Inspectoratul Județean în Construcții Ilfov și de către intimatul Prefectul Județului Ilfov, a ajuns la concluzia că pârâții au acționat în limitele atribuțiilor conferite de lege și cu bună-credință. Totodată, intimatul-pârât a arătat că nu pot fi primite critici referitoare la situația de fapt reținută de instanța de apel sau la modul î care au fost apreciate probele, ci doar acele critici care se pot încadra în motivele de casare prevăzute de lege, întrucât recursul nu presupune reexaminarea cauzelor sub toate aspectele, ci doar exercitarea unui control de legalitate, susțineri ce se subsumează unei veritabile excepții de nulitate, calificată ca atare și supusă dezbaterilor părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți În ceea ce privește excepția nulității, dedusă din apărările formulate prin întâmpinare, aceasta este nefondată, întrucât recurentul aduce în discuție critici referitoare la încălcarea și greșita aplicare în speță a dispozițiilor art. 219-224 C. proc. civ., art. 252 din O.U.G. nr. 57/2019 privind atribuțiile prefectului, precum și a dispozițiilor art. 1353 din C. civ., dar și împrejurarea că, în raport de prevederile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., instanțele fondului aveau obligația să pună în discuția contradictorie a părților aspectele considerate neclare cu privire la calificarea în drept a pretențiilor; aceste critici pot fi încadrate în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 și 8 C. proc. civ. Pe fond, examinând actele și lucrările dosarului, prin prisma dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte constată neîntemeiat recursul, pentru considerentele ce se vor expune în continuare. Astfel, recurentul-reclamant a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., conturat prin încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 219-224 C. proc. civ., art. 252 ale O.U.G. nr. 57/2019 privind atribuțiile prefectului, precum și dispozițiile art. 1353 din C. civ.. De asemenea, a invocat faptul că instanța de apel nu au pus în discuția contradictorie a părților aspectele ambigue privitoare la calificarea în drept a pretențiilor, așa cum impuneau prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., aspect ce se subsumează motivului de casare pevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Este nefondată critica referitoare la încălcarea prevederilor art. 219-224 C. civ., privind răspunderea persoanelor de drept privat și de drept public, întrucât în mod corect instanțele fondului au considerat că, prealabil analizei chestiunii răspunderii juridice a persoanei de drept public din perspectivă delictuală, trebuia lămurit mai întâi dacă faptele imputate au avut sau nu loc în exercițiul unui drept al pârâtului, iar apoi, odată stabilit că era vorba de exercițiul unui drept - respectiv, prerogativa prefectului de a verifica legalitatea actelor administrative ale administrației publice locale, cum sunt și autorizația de construire și certificatul de urbanism emise de Primăria Popești-Leordeni, și de a decide oportunitatea atacării lor în justiție, prerogative recunoscute de art. 252 și art. 255 din O.U.G. nr. 57/2019 - trebuia verificat în ce măsură acest drept era exercitat abuziv în sensul art. 1353 din C. civ. și a art. 14-15 din C. civ. Așadar, dispozițiile art. 219-224 C. civ., despre care se pretinde în cererea de recurs că au fost încălcate, deveneau relevante doar în măsura în care se ajungea la concluzia că Prefectul Județului Ilfov și-ar fi exercitat în mod abuziv prerogativa de a introduce acțiunea în anularea autorizației de construire și a certificatului de urbanism; câtă vreme instanțele fondului nu au reținut în fapt un exercițiu abuziv al dreptului, nu s-a mai pus nici problema analizei răspunderii civile delictuale ale persoanei juridice de drept public, conform normelor amintite, evocate în cererea de recurs. În realitate, nemulțumirile recurentului-reclamant nu vizează greșita aplicare a art. 219-224 C. civ. și art. 252 din O.U.G. nr. 57/2019, ci modul în care instanțele de fond au evaluat situația de fapt premisă, respectiv dacă acțiunea prefectului a fost una vădit nejustificată și asumat păgubitoare pentru reclamant ("războiul dintre autorități") sau dimpotrivă, acesta a acționat în limitele marjei sale de apreciere și în virtutea obligației de a veghea asupra legalității actelor administrației publice locale, chestiune care însă excede analizei instanței de recurs, care se mărginește la verificarea modului în care au fost aplicate regulile de drept la o situație de fapt definitiv stabilită și care nu poate fi mai poate fi reapreciată. De asemenea, nu se poate considera că instanța de apel nu ar fi pus în discuția contradictorie a părților, conform art. 22 C. proc. civ., chestiunile juridice referitoare la problema abuzului de drept, în condițiile în care prima instanță examinase deja această chestiune în însăși sentința sa; tribunalul a analizat dispozițiile art. 14-15 din C. civ. și art. 12 C. proc. civ. și problema abuzului de drept atât la nivel teoretic, cât și în concret, cu referire la acțiunea în justiție declanșată de pârâtul Prefectul Județului Ilfov, astfel încât părțile au fost în măsură prin chiar cererea de apel și întâmpinarea formulată în apel să formuleze susțineri, critici și apărări pe această chestiune. Prin urmare, vor fi respinse atât argumentele recurentului subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., referitoare la aplicarea nelegală a dispozițiilor art. 219-224 C. civ. și art. 252 din O.U.G. nr. 57/2019, cât și cele circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., privitor la neexercitarea de către instanța de apel a rolului său activ în aflarea adevărului, prin pretinsa neutilizare a prerogativelor prevăzute de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ. În ceea ce privește restul criticilor și argumentelor invocate de recurent, se constată că, în privința art. 1353 C. civ. invocat în recurs, potrivit cu care "Cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exercițiul drepturilor sale nu este obligat să-l repare, cu excepția cazului în care dreptul este exercitat abuziv", instanțele fondului au argumentat în fapt că nu s-a dovedit că pârâtul ar fi acționat, în virtutea prerogativelor sale de a formula acțiune în justiție, cu scopul de a păgubi sau vătăma pe reclamant într-un mod excesiv și nerezonabil și contrar bunei-credințe prevăzute de art. 14 din C. civ., atunci când a solicitat în instanță anularea autorizației de construire nr. x/2014 și a certificatului de urbanism nr. x/2014 eliberate de Primarul Orașului Popești Leordeni, ci în interiorul marjei sale de apreciere și a obligației de a verifica legalitatea actelor administrative ale administrației locale, atunci când în urma unor procese-verbale de control din 2016 întocmite de Inspectoratul de Stat în Construcții au rezultat indicii de nelegalitate a actelor atacate. Instanța de apel a reținut că simpla respingere a acțiunii ce a format obiectul dosarului nr. x/2016, introdusă de Prefectul Județului Ilfov "nu conduce prin ea însăși la concluzia exercitării abuzive a drepturilor recunoscute de lege". S-a constatat, din verificarea proceselor-verbale de control întocmite de Inspectoratul de Stat în Construcții, care au stat la baza acțiunii în justiție formulată de prefect, că nu rezultă caracterul vădit neîntemeiat al acestora, iar "normele invocate de către personalul cu atribuții de control din cadrul Inspectoratul Regional în Construcții București - Ilfov (IRCBI) nu sunt lipsite de fundament rațional"; de asemenea, s-a reținut că probele administrate nu reliefează starea conflictuală dintre autorități, pe care o invocă reclamantul. Or, restul criticilor formulate de reclamant prin cererea de recurs urmăresc să conteste nu modul de aplicare a dreptului, ci aceste statuări în fapt și aprecieri ale instanțelor fondului cu privire la încadrarea prefectului în marja sa de apreciere și de acțiune, pe baza cărora au fost pronunțate soluțiile de respingere a acțiunii de față și să solicite o reevaluare a lor în sensul stabilirii caracterului excesiv și nerezonabil, lipsit de bună-credință al Prefectului Județului Ilfov, pentru a se constata un exercițiu abuziv al dreptului acestuia de a ataca în justiție autorizația de construire a reclamantului. Aceste critici nu pot fi primite și analizate în recurs, întrucât tind la reevaluarea probelor și a situației de fapt și la cenzurarea aprecierilor instanțelor de fond cu privire la depășirea de către prefect a limitelor în care își putea exercita dreptul său la acțiune, ceea ce contravine prevederilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., în conformitate cu care recursul poate fi declarat numai pentru motivele de nelegalitate prevăzute în mod expres și limitativ de acest text de lege și doar în scopul examinării conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum stabilesc prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. Pentru considerentele expuse, constatând legalitatea deciziei recurate, reținând că sunt neîntemeiate criticile invocate în cererea de recurs, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul formulat.