ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2050/2019

După deliberare, asupra cauzei prezente și văzând dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 26 iunie 2015, înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B. i-au chemat în judecată pe pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, C. SA, D. SRL, E. SRL, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să se dispună: obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 173.200 euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând despăgubiri în sumă de 163.200 euro - contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 23 iunie 2007 - 23 iunie 2015, (urmând să majoreze pretențiile la momentul efectuării raportului de expertiza) și a sumei de 10.000 euro, cu titlu de daune morale.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 194 din C. proc. civ., art. 22 din Constituția României, art. 998 - 999 din C. civ. din anul 1864, art. 1357, art. 1381 și art. 1382 din C. civ. din anul 2009.

Prin încheierea de ședință din data de 6 ianuarie 2016, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a civile a Tribunalului București, în vederea judecării de către un complet specializat în materia litigiilor cu profesioniști.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015*.

Pârâtul Județul Ilfov a formulat cerere de chemare în garanție a Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, solicitând ca, în ipoteza în care va fi admisă cererea reclamanților, să fie obligat chematul în garanție la plata sumelor la care va fi obligat pârâtul Județul Ilfov către reclamanți.

Prin Încheierea pronunțată la 2 martie 2016, în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepția netimbrării, ca neîntemeiată; a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Municipiul București, Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, C. SA, E. SRL, D. SA și Județul Ilfov, ca neîntemeiată; a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și daune morale pentru perioada 26 iunie 2012 - 23 iunie 2015; a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și daune morale pentru perioada 23 iunie 2007 - 25 iunie 2012; a respins, ca neîntemeiată, excepția inadmisibilității, invocată de pârâtele E. SRL și D. SA.

Prin încheierea de ședință din data de 20 aprilie 2016, s-a luat act că D. SA și-a modificat denumirea, noua denumire fiind D. SA și au fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile tardivității și cea a inadmisibilității cererii de chemare în garanție, formulată de Județul Ilfov, fiind admisă în principiu această cerere.

Prin Sentința civilă nr. 6543 din 19 octombrie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea principală, astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, D. SA, E. SRL și Municipiul București.

A obligat pârâții la plata, în solidar, către reclamanți, a sumei de 40.475 euro, în echivalent RON, la cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință, pentru perioada 26 iunie 2012 - 26 iunie 2016.

A respins cererea privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și daune morale pentru perioada 23 iunie 2007 - 25 iunie 2012, ca urmare a intervenirii prescripției dreptului material la acțiune.

A obligat pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, C. SA, D. SA, E. SRL și Municipiul București la plata, în solidar, către reclamanți a sumei de 8707,27 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

A respins cererea privind plata despăgubirilor pentru daune morale pentru perioada 26 iunie 2012-26 iunie 2016, ca neîntemeiată.

A luat act că pârâții Județul Ilfov, Orașul Voluntari, E. SRL și Municipiul București și-au rezervat dreptul de a solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

A admis cererea de chemare în garanție, formulată de Județul Ilfov, în contradictoriu cu Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, și a obligat chematul în garanție Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice la plata către pârâtul Județul Ilfov a sumei de 40.475 euro, în echivalent RON, la cursul BNR de la data plății, reprezentând despăgubiri pentru lipsa de folosință pentru perioada 26 iunie 2012 - 26 iunie 2016.

A luat act că pârâtul Județul Ilfov și-a rezervat dreptul de a solicita, pe cale separată, cheltuielile de judecată aferente cererii de chemare în garanție.

Împotriva acestor hotărâri, reclamanții F., moștenitor al apelantului A. și B. și apelanții pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, prin primar, C. SA, D. SA, SC E. SRL și Municipiul București, prin primar general, au formulat apeluri, fiind înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă, la 8 februarie 2017, Dosarul nr. x/2015.

Prin Decizia nr. 2285 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de către apelanții reclamanți F., moștenitor al apelantului A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 6543 din 19 octombrie 2016 și a încheierii de la 2 martie 2016, pronunțate de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

A respins apelurile declarate de către pârâții apelanți Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, prin primar, C. SA, D. SA, SC E. SRL și Municipiul București împotriva încheierii de ședință din 2 martie 2016, ca nefondate.

A admis apelurile declarate de către apelanții pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, prin primar, C. SA, D. SA, SC E. SRL și Municipiul București, prin primar general, împotriva Sentinței civile nr. 6543 din 19 octombrie 2016, pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, pronunțată în Dosarul nr. x/2015.

A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de chemare în judecată.

Pe cale de consecință, a respins cererea de chemare în garanție a Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, ca fiind rămasă fără obiect.

A obligat apelanții reclamanți la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1.000 de RON către apelantul pârât Orașul Voluntari.

Împotriva acestei decizii, au declarat recurs pârâtele SC E. SRL și D. SA, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și arătând că recursul vizează doar modalitatea de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Recurentele au solicitat admiterea recursului declarat împotriva Deciziei civile nr. 2285 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, casarea parțială a deciziei recurate, sub aspectul nelegalei respingeri a apelului împotriva încheierii de ședință din 2 martie 2016, prin care a fost respinsă excepția prescripției de către prima instanță.

În justificarea interesului exercitării recursului, recurentele au arătat următoarele:

Câtă vreme nu a fost exercitată o acțiune în justiție în decurs de trei ani de la pretinse fapte ilicite care au concurat, în viziunea reclamanților, la netransferarea dreptului de proprietate asupra construcției și nerealizarea rețelei de gaze naturale, prejudiciul constând în lipsa de folosință nu mai poate fi invocat ulterior, cu încălcarea termenului general de prescripție de trei ani, chiar dacă, ipotetic vorbind, odată cu trecerea timpului, s-ar susține că se creează/se majorează prejudiciul creat.

Recurentele au susținut că justifică un interes actual în promovarea recursului împotriva hotărârii de respingere a excepției prescripției, chiar dacă acțiunea reclamanților a fost respinsă, pe fond, ca neîntemeiată, întrucât nu există autoritate de lucru judecat în ceea ce privește întinderea daunelor interese pretinse pentru repararea prejudiciilor izvorâte din fapte ilicite ce constituie premisa răspunderii civile delictuale, reclamanții putând, eventual, introduce o noua acțiune, fie în temei delictual, fie în temei contractual.

Instanța de apel a reținut, în motivarea soluției de respingere a cererii de chemare în judecată, contradicția între formularea unei pretenții delictuale și invocarea unei fapte ilicite de nerespectare a unor convenții, însă, în cazul admiterii excepției prescripției extinctive, ar fi oprită pentru viitor posibilitatea inițierii unui demers juridic, chiar dacă s-ar invoca un temei delictual corect determinat, prin raportare la norme legale, și nu la clauze contractuale.

De asemenea, având în vedere că art. 8 din Decretul nr. 167/1958 privitor la nașterea dreptului la acțiune este deopotrivă aplicabil în materie delictuală, dar și contractuală, un eventual demers ulterior, întemeiat pe altă formă de răspundere civilă decât cea invocată în prezenta cauză, ar putea fi paralizat prin invocarea autorității de lucru judecat a hotărârii pronunțate în acest dosar, pe excepția prescripției extinctive, așa încât pârâtele s-ar afla într-o poziție juridică mai bună, în cazul în care cererea de chemare în judecată pentru prejudicii constând în nerealizarea rețelei de gaze la imobilul contractat de reclamanți, ar fi respinsă ca prescrisă.

În ceea ce privește analiza incidenței prescripției pretenției formulate în cererea de chemare în judecată, prin raportare la temeiul juridic indicat, recurentele au susținut următoarele:

Obiectul acțiunii este obligarea la plata daunelor interese constând în lipsa de folosință a unui imobil pentru a cărui construcție reclamanții au încheiat un contract de antrepriză (în care este menționat un termen de executare - care s-a împlinit), precum și un contract de mandat cu ANL, prin care acest organism și-a asumat, în principal, obligația efectuării tuturor demersurilor pentru finalizarea imobilului în litigiu.

Astfel cum se susține în cererea de chemare în judecată, prejudiciul pretins constă în lipsa de folosință a imobilului, care s-a născut la momentul la care imobilul nu a fost predat, deși trebuia predat, conform înțelegerilor contractuale dintre reclamanți și ANL/constructor.

În acest sens, recurentele au precizat că nu aveau legătură cu contractele încheiate și nici nu ar fi culpabile de faptul că reclamanții nu ar avea folosința imobilului. În concret, raportat la recurentele D. și E., reclamanții le reproșează faptul că nu ar fi efectuat lucrări de distribuție de gaze naturale pentru ca imobilul să poată fi racordat, lucrări care nu ar fi fost executate până la momentul ce a fost convenit contractual cu ANL și cu constructorul, iar nu cu recurentele.

Prin urmare, la această dată - moment unic, și nu succesiv -, au susținut reclamanții că ar fi trebuit îndeplinită obligația, pretins existentă în sarcina lor. Aceasta semnifică că, la această dată, s-a născut dreptul material la acțiune al reclamanților în legătură cu orice aspecte privind finalizarea și predarea la cheie a imobilului în discuție, inclusiv de finalizare a lucrărilor privind trasarea gazelor naturale.

Cum prezenta acțiune privește obligarea la plata daunelor constând în lipsa de folosință, începând cu data când trebuia predat imobilul contractat, pârâtele au invocat excepția prescripției dreptului la acțiune.

În materia răspunderii civile delictuale, conform art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin Încheierea din 2 martie 2016, apelată de către pârâte odată cu fondul pricinii, prima instanță a respins în parte excepția prescripției dreptului la acțiune privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință.

Astfel, deși prima instanță a constatat aplicarea art. 8 din Decretul nr. 167/1958 și a reținut că, în cauză, s-a invocat o singură faptă ilicită - nepredarea bunului imobil la termenul stabilit -, faptă care generează în patrimoniul reclamanților un pretins prejudiciu, constând în lipsa de folosință a bunului și daune morale, a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune pe ultimii trei ani, anterior promovării cererii de chemare în judecată, motivând că:

Dreptul de a pretinde repararea unui prejudiciu pentru neîndeplinirea unor obligații legale este distinct de dreptul de a cere executarea obligației, astfel încât, raportat la pretențiile reclamanților, momentul la care începe să curgă prescripția dreptului pe care aceștia vor să-l valorifice ar fi, conform prevederilor art. 8 din Decretul nr. 167/1958, "data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea."

Chiar dacă s-a invocat o pretinsă faptă ilicită de nepredare a imobilului, prejudiciul pretins, produs de această faptă pe ultimii 3 ani, anteriori depunerii cererii de chemare în judecată, nu este afectat de prescripție.

Instanța de apel, "în acord cu considerentele expuse de tribunal", a apreciat că paguba invocată de reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, fără ca aceștia să fie puși în posesia imobilului, așa încât, în speță, ar fi aplicabile dispozițiile art. 12 din Decretul nr. 167/1958, privitoare la nașterea dreptului material la acțiune pentru prestații succesive.

De asemenea, instanța de apel a mai arătat că, raportat la temeiul delictual al acțiunii reclamanților, chiar dacă reclamanții cunoșteau persoanele responsabile de nefinalizarea imobilului/a lucrărilor de racordare la rețeaua de gaze, la data când trebuiau finalizate, nu ar fi cunoscut și prejudiciul care se cerea a fi fost reparat, "acesta născându-se ulterior".

Instanța de apel a concluzionat că, întrucât fapta ilicită invocată de către reclamanți ar fi pasivitatea/omisiunea pârâtelor de a-și îndeplini obligațiile în mod continuu, nu pot fi primite susținerile pârâtelor referitoare la caracterul uno ictu al obligațiilor a căror neexecutare este reclamată în litigiu.

Prin urmare, instanța de apel a respins apelul formulat de către pârâte împotriva încheierii de ședință a tribunalului din 2 martie 2016.

Hotărârea recurată este rezultatul unei interpretări și aplicări eronate a normelor de drept material - art. 12 din Decretul nr. 167/1958 și art. 8 din Decretul nr. 167/1958 -, motiv de recurs care se circumscrie dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere următoarele argumente:

Data la care s-a născut dreptul material pentru acțiunea civilă care face obiectul prezentului dosar a fost 23 iunie 2007, dată la care ar fi trebuit predată construcția reclamanților, conform termenilor contractului de construire încheiat de aceștia.

În raport de temeiul juridic al acțiunii, răspunderea civilă delictuală, sediul materiei prescripției îl reprezintă prevederile art. 8 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, potrivit căruia termenul de prescripție pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală începe să curgă de la data când cel păgubit a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Instanța de apel a făcut însă o apreciere greșită cu privire la aplicabilitatea art. 12 din Decretul nr. 167/1958, considerând că se solicită prestații succesive constând în lipsa de folosință pentru fiecare zi sau lună pentru care termenul de predare al construcției a fost depășit, așa încât acțiunea reclamanților nu ar fi prescrisă pentru intervalul de trei ani anteriori introducerii acțiunii.

Mai exact, instanța de apel a confundat caracterul prestației la care erau îndreptățiți reclamanții (predarea locuinței, cu racord la rețeaua de distribuție de gaze naturale de realizat de E., în ceea ce privește recurentele, care este o prestație unică, cu caracterul succesiv al daunelor solicitate de reclamanți, constând în lipsa de folosință a imobilului, care s-ar fi produs continuu, după termenul contractual de predare.

Fapta ilicită care a fost invocată de reclamanți constă în nepredarea locuinței la termen - faptă calificată de instanța de apel ca fiind continuă și omisivă.

Or, este evident că nepredarea unei construcții/lucrări la un termen contractual se produce o singură dată, respectiv la termenul la care predarea ar fi trebuit efectuată. După momentul temporal astfel stabilit, ca modalitate a obligației de predare a construcției, partea obligată este în culpa contractuală. Faptul că neexecutarea unei obligații de "a face" se perpetuează în timp nu îi dă un caracter de continuitate, în condițiile în care aceasta este o obligație care, în manifestarea sa materială, este cu executare uno ictu.

Din punct de vedere al conținutului material, practic, de executare a unei obligații de predare a unei construcții, realizarea construcției presupune în mod firesc acte materiale de edificare care se derulează pe o perioadă de timp, dar care se finalizează și concretizează într-un proces-verbal de predare-primire ce marchează realizarea construcției/lucrării și îndeplinirea obligației de predare. Faptul că termenul convenit de părți pentru efectuarea unei prestații, respectiv realizarea unei lucrări, care în acest caz, a fost depășit, nu are decât semnificația că obligația este scadentă și că debitorul obligației, dacă este în culpă, poate fi ținut răspunzător, dar o obligație la care scadența a fost depășită nu devine automat o obligație "continuă", aceasta depinde de conținutul și natura obligației civile respective.

În consecință, obligația de predare, a cărei nerespectare a fost invocată de reclamanți prin acțiunea civilă, este o obligație ce trebuia realizată "dintr-o dată", la data de 23 iunie 2007, simpla depășire a acestui termen nefiind de natură să o transforme într-o obligație "continuă", cu consecințe din punctul de vedere al prescripției extinctive.

Greșită este și teoria instanței de apel, conform căreia susținerile pârâtelor cu privire la existența în speță a unei obligații cu executare uno ictu ar fi fost aplicabile în cazul în care s-ar fi solicitat angajarea răspunderii civile contractuale, iar nu în acest dosar în care s-a invocat drept faptă ilicită omisiunea de îndeplinire a unor obligații.

Nu există însă niciun temei legal, fie expres stabilit prin lege, fie la nivel doctrinar, care să pună semnul egalității între fapte ilicite săvârșite prin omisiune și răspundere civilă delictuală, fapta ilicită omisivă existând îndeosebi în context contractual. De asemenea, nu există nici un temei pentru care să se considere că încălcarea obligațiilor contractuale ar putea avea caracter uno ictu, în timp ce încălcarea obligațiilor legale ar putea avea doar caracter succesiv.

Neexecutarea (omisiunea) de a preda a devenit ilicită la data la care se stabilise/se pretinde că ar fi trebuit să fie efectuată predarea, 23 iunie 2007. De atunci s-a născut dreptul și obligația creditorului (reclamanților) de a acționa.

Faptul că reclamanții au stat în pasivitate 8 ani de la data la care pretind că ar fi trebuit să le fie respectat un pretins drept este propria lor alegere, urmată de riscul asumat al acestei alegeri. În plan juridic, aceasta se traduce prin intervenirea sancțiunii prescripției - și, de aceea, instanța nu poate legaliza neglijența intimaților-reclamanți, fiind inadmisibil într-un stat de drept, și contrar principiilor nemo legeni igorare censetur și nemo ex suo delicte melioram sua condicionem facere protest.

În aceste condiții, împrejurarea că neexecutarea unei pretinse obligații, având o scadență unică, determină în patrimoniul creditorului obligației un prejudiciu în fiecare lună nu atrage incidența prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Chiar dacă prejudiciul cerut de intimații-reclamanți ar fi considerat ca producând-se în timp, aceasta nu transformă pretinsa obligație neexecutată în "prestație succesivă".

Prin soluția pronunțată, instanța de apel a făcut practic o confuzie între noțiunea de "prestație" și cea de "prejudiciu", prestația reprezentând, în realitate, ceea ce s-a obligat partea, iar prejudiciul efectul negativ suportat de o persoană, urmare a încălcării dreptului subiectiv.

Noțiunea de prestație succesivă la care face referire art. 12 din Decretul nr. 167/1958 privește obligații principale cu executare succesivă. Această noțiune este distinctă de cea a nașterii în fiecare lună a unor prejudicii, urmare a nerespectării unei obligații cu executare uno ictu.

Totodată, obiectul cererii de chemare în judecată nu îl prezintă obligații succesive - lipsa de folosință a imobilului, chiar dacă se prelungește în timp, nu schimbă natura unică a pretențiilor a cărei naștere este legată de un fenomen unic (nepredarea locuinței), perioada de prelungire a efectelor dăunătoare neinfluențând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

În cauză, pretențiile deduse judecății sunt pretenții patrimoniale, care se sting întotdeauna într-un termen general de prescripție de 3 ani, dacă nu se exercită acțiunea în justiție în acest răstimp de către titularul dreptului încălcat, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 167/19586, coroborat cu dispozițiile art. 3 din același decret. După cum s-a arătat, instanța de apel a menținut soluția de respingere a excepției prescripției extinctive și pe motivul că, raportat la art. 8 din Decretul nr. 167/1958, deși "reclamanții cunoșteau persoanele cărora le este imputabilă această situație, nu cunoșteau și prejudiciul ce se cere a fi reparat în prezentul dosar, acesta născându-se ulterior."

Raționamentul instanței de apel este în mod evident eronat, deoarece, odată cu nepredarea imobilului la data agreată prin contractul de construire cu constructorul și cu ANL, 23 iunie 2007, intimații-reclamanți aveau cunoștință de efectele acestei nepredări-lipsirea de folosință, care se constituie în prejudiciul creat acestora și invocat în prezenta acțiune.

Termenul de prescripție începea să curgă de la data de 23 iunie 2007, având o durată de trei ani, până în anul 2010. După trecerea acestei perioade, devin aplicabile prevederile art. 1 coroborate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al reclamanților, pe motivele și temeiurile din acțiunea introductivă, fiind prescris.

Faptul că, la acel moment, intimații-reclamanți nu cunoșteau perioada de timp pentru care vor fi lipsiți de folosința imobilului și, pe cale de consecință, cuantumul despăgubirilor pe care îl pot pretinde pentru lipsa de folosință nu echivalează cu necunoașterea prejudiciului. Prin urmare, la data la care trebuia să le fie predat imobilul, intimații-reclamanți cunoșteau persoanele responsabile de producerea faptei ilicite, cât și prejudiciul, singurul element necunoscut fiind întinderea acestuia. Numai că întinderea prejudiciului urma oricum să fie stabilită pe cale judecătorească, prin evaluare, neexistând nici un impediment pentru formularea acțiunii civile cu identificarea de către reclamanți a unui prejudiciu estimat, care să fie ulterior clarificat în cursul procesului civil.

În acest context, recurenții au arătat că prejudiciul actual are același regim juridic cu cel viitor și susceptibil de evaluare, din punct de vedere al prescripției extinctive, constituind, în fapt, o singură și unică pretenție patrimonială. S-a statuat în doctrină că este considerat cert atât prejudiciul actual, cât și prejudiciul viitor, dacă este sigură apariția acestui prejudiciu, precum și posibilitatea de a fi determinat.

Or, pretenția de despăgubire formulată de către reclamanți are caracter cert și ușor de previzionat, fără să prezinte în concret elemente de dificultate care să îngreuneze calculul prejudiciului/determinarea întinderii acestuia.

Instanța de apel a confundat caracterul cert al prejudiciului viitor cu caracterul incert al prejudiciul eventual, însă acesta din urmă este lipsit de certitudine și, nu poate justifica acordarea de despăgubiri.

De altfel, în literatura de specialitate, s-a arătat că, pentru atragerea răspunderii civile (delictuale), nu este necesar să se cunoască cuantumul prejudiciului, din moment ce se consideră a fi cert și un "prejudiciu viitor, deci cel care apare după soluționarea acțiunii în despăgubire, în măsura în care sunt sigure atât apariția acestui prejudiciu, cât și posibilitatea de a fi determinat."

"De reținut că, în cazul prejudiciilor succesive, adică atunci când fapta ilicită produce mai multe prejudicii succesive în timp, unele mai apropiate și altele mai îndepărtate de momentul săvârșirii faptei din care rezultă, deși legea nu prevede nimic în acest sens, este necesar să se distingă după cum pagubele viitoare sunt certe (sigure) sau eventuale (nesigure). Astfel, se admite că, în aceste două situații, rezolvarea pe planul momentului de la care începe sa curgă prescripția extinctivă trebuie sa fie următoarea:

Pentru pagubele viitoare, certe, care sunt cunoscute sau care trebuiau să fie cunoscute de victimă și care formează practic o singură pretenție, cu un singur drept la acțiune, curge o singură prescripție, de la același moment de când păgubitul le-a cunoscut său trebuia să le cunoască.

Pentru pagubele viitoare eventuale, adică nesigure în ce privește producerea lor, și dat fiind caracterul lor incert, prescripția va începe să curgă numai în momentul în care "victima a cunoscut efectiv sau trebuia să cunoască realizarea eventualității".

Raportând aceste considerații la situația din cauză, este evident că, pentru reclamanți, lipsa de folosință (prejudiciul) era clară și cunoscută de la data când ar fi trebuit sa le fie predat imobilul, iar reclamanții o puteau evalua. Prin urmare, reclamanții cunoșteau (sau trebuiau să cunoască) toate elementele acțiunii civile în valorificarea dreptului lor la despăgubire de la data de 23 iunie 2007, când a început să curgă termenul de prescripție.

În consecință, în speță, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 8 și ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958, drept pentru care nu poate fi menținută soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material Ia acțiune al intimaților-reclamanți.

Pe cale de consecință, termenul de prescripție s-a împlinit cu mult înainte de promovarea prezentei acțiuni pentru toate pretențiile, atât pentru cele pe o perioada de trei ani anteriori introducerii acțiunii, cât și pentru cele ulterioare acestei perioade de timp.

Prin întâmpinarea formulată la data de 19 aprilie 2018, intimații-reclamanți F. și B. au solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, anularea recursului, întrucât nu se motivează o eventuală aplicare greșită a unor norme de drept material de către instanța de apel. În același sens, intimații au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 25 septembrie 2019, constatând încheiată procedura filtrului, completul de filtru a respins excepția nulității și a inadmisibilității recursului, invocate de către reclamanții B. și F., și a fost admis în principiu recursul declarat de pârâtele D. SA și SC E. SRL împotriva deciziei nr. 2285 din data de 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 493 alin. (5) și (7) C. proc. civ. s-a stabilit termen de judecată, în ședință publică, la data de 13 noiembrie 2019, pentru dezbaterea recursului.

În etapa procesuală a recursului nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 492 C. proc. civ.

În ședința publică din 13 noiembrie 2019, Înalta Curte, ex officio, a invocat excepția lipsei de interes în exercitarea recursului, excepție care va fi analizată cu prioritate, în raport de dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Analizând recursurile declarate în cauză, prin prisma cerinței interesului procesual, Înalta Curte va face următoarele considerații:

Se constată că obiect al recursului îl constituie exclusiv soluția instanței de apel având ca obiect încheierea pronunțată la data de 2 martie 2016, în Dosarul nr. x/2015, prin care Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a respins excepția prescripției dreptului la acțiune material la acțiune privind plata despăgubirilor reprezentând contravaloarea lipsei de folosință și daune morale pentru perioada 26 iunie 2012 - 23 iunie 2015 și împotriva căreia apelurile declarate de către pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, prin primar G., C. SA, D. SA, SC E. SRL și Municipiul București au fost respinse ca nefondate.

Aceasta deoarece, prin Decizia nr. 2285 din 18 decembrie 2017, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de către apelanții reclamanți F., moștenitor al apelantului A. și B., împotriva Sentinței civile nr. 6543 din 19 octombrie 2016 și a încheierii de la 2 martie 2016, pronunțate de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat și, admițând apelurile declarate de către apelanții pârâți Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, succesor al Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, Județul Ilfov, Orașul Voluntari, prin Primar G., C. SA, D. SA, SC E. SRL și Municipiul București, prin primar general, împotriva Sentinței civile nr. 6543 din 19 octombrie 2016, pronunțată de către Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul respingerii, ca neîntemeiate, a cererii de chemare în judecată.

Pentru a pronunța această soluție, asupra prescripției extinctive, instanța de apel a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții au solicitat, în temeiul prevederilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, obligarea pârâtelor la plata despăgubirilor pentru prejudiciul cauzat în perioada 23 iunie 2007 - 26 mai 2015.

Fiind vorba despre o acțiune în răspundere civilă delictuală, sunt incidente dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1956 privitoare la prescripția extinctivă, potrivit cărora prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

În cauza de față, părțile nu contestă aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958 și nici faptul că data de la care a început să curgă termenul de prescripție este 23 iunie 2007, data la care trebuia finalizată lucrarea, însă apelanții pârâți au susținut că lipsa de folosință, chiar dacă are o desfășurare temporală continuă, nu se poate încadra în noțiunea de prestație succesivă, astfel că termenul de prescripție s-a împlinit la data de 23 iunie 2010, iar apelanții - reclamanți au susținut că există cauze de întrerupere a termenului de prescripție.

Referitor la criticile apelanților pârâți, instanța de apel a constatat, în acord cu considerentele expuse de tribunal, că paguba invocată de către reclamanți se produce în mod continuu, cu fiecare zi ce trece, fără ca aceștia să fie puși în posesia imobilului. Aceasta întrucât și fapta ilicită imputată pârâtelor este una continuă, o inacțiune, constând în omisiunea realizării utilităților necesare funcționării imobilului. Fiind vorba de un prejudiciu care se produce în mod succesiv, conform art. 12 din Decretul nr. 167/1958, pentru fiecare zi de întârziere curge un nou termen de prescripție, astfel încât nu se poate susține, întemeiat, că dreptul reclamanților la acțiune s-ar fi stins prin prescripție la data de 23 iunie 2010, aceștia fiind îndreptățiți să solicite despăgubiri pentru cei trei ani anteriori datei la care au formulat cererea de chemare în judecată.

Curtea a reținut și faptul că pentru determinarea cursului prescripției este absolut necesară raportarea la temeiul juridic al pretențiilor reclamanților - răspunderea civilă delictuală a pârâtelor - motiv pentru care, pentru a începe să curgă prescripția, nu este suficientă doar cunoașterea persoanelor răspunzătoare, ci și producerea prejudiciului. Or, la momentul la care trebuia predat imobilul sau la data la care erau scadente obligațiile pârâtelor, conform convențiilor încheiate de acestea, cu toate că apelanții - reclamanți cunoșteau persoanele cărora le este imputabilă această situație, nu cunoșteau și prejudiciul ce se cere a fi reparat în prezentul dosar, acesta născându-se ulterior.

Susținerile apelantelor-pârâte referitoare la contractul/obligațiile cu executare uno ictu pot fi relevante în cazul unei acțiuni în răspundere civilă contractuală, iar nu în dosarul de față, unde se invocă drept faptă ilicită pasivitatea/omisiunea pârâtelor de a-și îndeplini obligațiile, faptă ce se produce în mod continuu.

Asupra fondului cauzei, instanța de apel a reținut, în esență, că nerespectarea de către pârâți a convențiilor încheiate cu reclamanții nu poate constitui o faptă ilicită delictuală, ci numai o faptă ilicită contractuală, ca element a răspunderii contractuale, posibil a fi atrasă exclusiv la cererea cocontractantului.

Așadar, nerespectarea unei obligații contractuale nu poate da naștere unui drept de despăgubire în patrimoniul unui terț, în temeiul răspunderii civile delictuale, care presupune, astfel cum s-a reținut, săvârșirea unei fapte ilicite constând în nerespectarea unei dispoziții legale ori a regulilor de conviețuire socială, și nu a unei obligații asumate prin contracte. Chiar dacă este consacrat, alături de principiul relativității efectelor contractului, și principiul opozabilității contractului, acesta înseamnă că terțele persoane nu pot ignora ori încălca realitatea rezultată din contract, fără însă ca actul juridic să le confere drepturi care să poată fi opuse părților contractante.

Curtea a reținut însă, pe de o parte, că temeiul cererii a fost clar indicat de către reclamanți (care au beneficiat și de asistență de specialitate juridică în cauză), ca fiind răspunderea civilă delictuală, și nu răspunderea contractuală, astfel că examinarea cerințelor răspunderii pârâților nu poate fi făcută decât în condițiile primului tip de răspundere. Pe de altă parte, din conținutul contractului de mandat HC 0253 din 11 mai 2004, rezultă că împuternicirea acordată a privit reprezentarea mandatarului în relațiile cu proiectantul și cu antreprenorul general, precum și cu banca finanțatoare, nu și cu alte persoane, precum pârâții din cauza de față.

Prin urmare, Curtea a constatat, în dezacord cu instanța de fond, că reclamanții nu se pot prevala, potrivit regulilor aplicabile răspunderii civile delictuale, de nerespectarea de către pârâți a unor obligații asumate prin convenții la încheierea cărora nu au participat.

În acest context procesual, Înalta Curte reține că excepția lipsei de interes este o excepție de fond, absolută și peremptorie, care, în caz de admitere, face de prisos cercetarea pe fond a cererii, motiv pentru care, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța are obligația să se pronunțe cu prioritate asupra acesteia.

Interesul, privit ca o condiție de exercițiu a acțiunii civile, reprezintă folosul pe care îl are o persoană, pentru a justifica punerea în mișcare a procedurii judiciare. Așadar, nici un demers judiciar nu poate fi inițiat și întreținut, în absența unui interes.

Interesul procesual este o condiție de exercițiu a acțiunii civile, în timp ce apelul și/sau recursul sunt forme de manifestare a acțiunii civile, ce presupun exercitarea dreptului de a face uz de căile de atac și se înscriu în ansamblul mijloacelor procesuale prevăzute de lege, prin care se urmărește protecția unui drept subiectiv ori a unui interes legitim și pentru a căror realizare recurgerea la instanță este obligatorie.

În consecință, interesul procesual actual, legitim și personal este o condiție de exercițiu ce trebuie să se justifice în fiecare etapă procesuală, inclusiv în recurs.

Or, justifică interes să exercite calea de atac a recursului partea care a căzut, total sau parțial, în pretenții, ca urmare a soluțiilor pronunțate de către instanțele de fond.

În acest sens, articolul 33 C. proc. civ., care dă definiția legală a interesului procesual, prevede următoarele:

"Interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara."

Conform art. 458 C. proc. civ., căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes, în afară de cazul în care, potrivit legii, acest drept îl au și alte organe sau persoane.

Interesul este determinat atunci când apelarea la un mijloc procesual ce intră în conținutul acțiunii civile poate fi justificată de un folos practic concret.

Condiția interesului de a fi legitim impune ca acesta să fie corespunzător cerințelor legii materiale și procesuale, iar juridic proteguit înseamnă că un interes pur economic sau pur teoretic nu ar justifica exercițiul acțiunii civile.

Interesul trebuie să fie născut și actual, deci să existe în momentul în care se exercită acțiunea civilă și pe tot parcursul derulării sale, în diverse forme de manifestare procesuală, în sensul că partea s-ar expune la un prejudiciu numai dacă nu ar recurge în acel moment la forma concretă de manifestare a acțiunii. În cauză, raportat la motivele de recurs formulate și la soluția de respingere în integralitate a acțiunii în răspundere delictuală, formulate împotriva recurentelor pârâte, cu consecința că acestea nu sunt obligate, în raport cu reclamanții, la nicio obligație de despăgubire, nu se poate susține că acestea justifică un interes procesual juridic protejat, născut și actual în exercitarea recursului împotriva încheierii pronunțate la data de 2 martie 2016, sub aspectul soluției de respingere a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, câtă vreme instanța de apel a considerat că reclamanții au ales greșit calea procesuală pentru a-și valorifica pretențiile, acțiunea pe care ar fi trebuit să o introducă fiind una în răspundere contractuală, iar nu o acțiune în răspundere civilă delictuală, iar raționamentul instanței, care a determinat respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, s-a făcut exclusiv în considerarea acestei calificări și această statuare nu a fost atacată prin prezentul recurs, în considerarea dispozițiilor 461 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte consideră că nu poate decela existența unui interes procesual, legitim și actual, în a declanșa prezentul demers procesual cu privire la respingerea excepției prescripției dreptului la acțiune, atașată unei acțiuni în răspundere civilă delictuală respinse, astfel cum a fost rezolvată această excepție de către ambele instanțe de fond.

Astfel, se poate reține, pe de o parte, că recurentele pârâte nu au criticat împrejurarea că excepțiile procesuale nu au fost unite cu fondul cauzei, în sensul art. 248 alin. (4) C. proc. civ., pentru că, numai după calificarea temeiului juridic al cererii de chemare în judecată, în raport cu fiecare pârât, acestea ar fi putut fi soluționate în concordanță cu limitele obiective ale soluționării cauzei și natura acțiunii deduse judecății, stabilite de instanța de apel, iar, pe de altă parte, pe fondul cererii, primind satisfacție, prin respingerea cererii de chemare în judecată în integralitatea sa, în considerarea faptului că nu poți introduce o acțiune în răspundere delictuală pentru nerespectarea clauzelor contractuale de către părțile contractului, așa cum a stabilit instanța de apel, în sarcina acestor pârâte nu a fost stabilită nicio obligație.

Dintr-o altă perspectivă, deși soluțiile antinomice, (în care atât teza, cât și antiteza pot fi demonstrate în mod concludent), nu pot coexista într-o hotărâre judecătorească, din considerente de ordin procesual, care țin de limitele recursului și de principiul disponibilității în procesul civil, nefiind atacată soluția pe fondul cauzei sau considerentele hotărârii, conform art. 461 C. proc. civ., și neputând fi identificate motive de ordine publică determinante pentru casarea hotărârii atacate, nu poate fi susținut interesul procesual în atacarea soluției de respingere a excepției prescripției.

În același sens, recurentele nu pot afirma, în cauză, nici iminența încălcării unui drept subiectiv civil amenințat sau producerea unei pagube inevitabile și care nu s-ar putea repara decât prin exercitarea prezentului recurs, în sensul art. 33 teza a II-a din C. proc. civ., pentru că susținerile din cuprinsul motivelor de recurs sunt unele pur teoretice și speculative, neînsoțite de un ansamblu de circumstanțe de fapt și de drept pertinente, astfel încât interesul afirmat pentru susținerea acestui recurs, eventualitatea introducerii unei alte acțiuni împotriva pârâtelor, este, la acest moment, unul ipotetic și virtual.

Aceste considerații cu privire la absența unui interes legitim, născut și actual în exercitarea recursului de către pârâtele D. SA și SC E. SRL fac de prisos analizarea caracterului fondat al motivelor de recurs, sub aspectul modului de soluționare a excepției prescripției dreptului la acțiune.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtele SC E. SRL și D. SA împotriva Deciziei nr. 2285 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca lipsit de interes, recursul declarat de pârâtele SC E. SRL și D. SA împotriva Deciziei nr. 2285 din 18 decembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 noiembrie 2019.

GGC - LM