ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2432/2021

Obiectul cereri de chemare în judecată: Prin cererea din data de 23 decembrie 2016 înregistrată la Judecătoria Sectorului 2 București sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. S.R.L., C., D., E. și F. solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea acestora la plata contravalorii lipsei de folosință a imobilului, proprietatea reclamantului, situat în orașul Voluntari, județul Ilfov, str. x, având nr. cadastral x, înscris în Cartea Funciară nr. x (nr. vechi 9004) pentru ultimii 3 ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată. Prin sentința civilă nr. 6334 din data de 30 mai 2017, pronunțată de Judecătoria Sectorului 2 București, în dosarul nr. x/2016, s-a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1343 din data de 3 octombrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în dosarul nr. x/2017,'a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a Tribunalului București și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov. Prin sentința civilă nr. 288 din data de 6 februarie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, în dosarul nr. x/2017, s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență între instanțele menționate și s-a dispus înaintarea cauzei la Curtea de Apel București, pentru a pronunța regulatorul de competență. Prin sentința civilă nr. 4 l/R din data de 21 martie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x/2017, s-a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, reținându-se că acțiunea introductivă are ca obiect plata unor despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 107 alin. (1), art. 112 alin. (1) și art. 113 alin. (1) pct. 9 Cod procedură civilă. După stabilirea competenței în favoarea Tribunalului București, dosarul a fost înregistrat la această instanță, la secția a III-a civilă, sub nr. x/2018. I.

Hotărârea pronunțată în primă instanță Prin încheierea de ședință din data de 4 decembrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis proba cu înscrisuri; a respins proba cu martori ca nefiind utilă soluționări cauzei; a admis proba cu expertiză imobiliară evaluatorie, având ca obiectiv stabilirea contravalorii de folosință asupra imobilului situat în strada x nr. 20, orașul Voluntari județul Ilfov, de la data de 23 decembrie 2013 până la data introducerii acțiunii la data de 23 decembrie 2016; a desemnat expert, prin tragere la sorți, pe G., nr. 100 pe lista cu experți; a stabilit onorariu provizoriu de expertiză în cuantum de 2.000 RON, în sarcina reclamantului și a pus în vedere acestuia să facă dovada achitării onorariului de expert; a dispus emiterea unei adrese expertului G., pentru a fi înștiințat să efectueze expertiza, după citarea părților și să depună la dosarul cauzei raportul de expertiză încuviințat în cauză, cu obiectivele stabilite în suficiente exemplare, pentru comunicare, cu cel puțin 10 zile înaintea termenului de judecată acordat, însoțit de dovezile de convocare a părților, conform art. 336 C. proc. civ. a dispus emiterea unei adrese către H.. pentru a se comunica numirea în cauză a expertului G.; a amânat cauza și a acordat termen la 5 februarie 2019. Prin încheierea din data de 1 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a dispus amânarea pronunțării la data de 15 octombrie 2019, fiind respinsă cererea de suspendare a judecării cauzei formulată de pârâta B. S.R.L. Prin încheierea de ședință din data de 10 octombrie 2019, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea de recuzare formulată de petenta Piciu-D. împotriva doamnei judecător J.. Prin sentința civilă nr. 2598 din 19 noiembrie 2019 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă, în parte, acțiunea reclamantului A. în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F. și B. S.R.L., a fost respinsă excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților și au fost obligați aceștia, în solidar, la plata către reclamant a sumei de 61.427,87 euro cu titlu de contravaloare lipsă de folosință a imobilului situat în orașul Voluntari, județul Ilfov, str. x, pentru perioada 23 decembrie 2013 - 15 iulie 2016. Pârâții Piciu-D., C., F. și E. au declarat apel împotriva încheierilor de ședință din 4 decembrie 2018 și 10 octombrie 2019, precum și a sentinței civile nr. 2598 din data de 19 noiembrie 2019, iar pârâta B. S.R.L. a declarat apel împotriva încheierii de ședință din data de 1 octombrie 2019. I.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1815/A din data de 17 decembrie 2020, pronunțată în dosarul nr. x/2020, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a admis apelurile declarate de apelanții-pârâți Piciu-D., C., F., E. și de apelanta-pârâtă B. S.R.L. - prin lichidator judiciar K.., împotriva sentinței civile nr. 2598 din data de 19 noiembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a schimbat în parte sentința, în sensul că, despăgubirile pe care pârâții trebuie să le plătească, în solidar, reclamantului sunt de 21.209,5 euro și reprezintă contravaloarea lipsei de folosință a imobilului pe perioada 27 noiembrie 2015 -15 iulie 2016, păstrând celelalte dispoziții ale sentinței. II. Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâții Piciu-D., C., F. și E.. II.1. Motivele de recurs formulate de reclamantul A. Invocând incidența motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 Cod procedură civilă, recurentul-reclamant a susținut că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat următoarele: - instanța de apel și-a depășit limitele învestirii, pronunțându-se asupra perioadei pentru care prima instanță a acordat contravaloarea lipsei de folosință, cu toate că, atât prin întâmpinarea la cererea introductivă (în fața instanței de fond), cât și prin cererea de apel (în fața instanței de apel), nu s-a criticat acest aspect; - au fost încălcate regulile de procedură prevăzute de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., precum și cele ale art. 22 alin. (6) din același cod; - deși apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, una dintre limitările acestui efect este reglementat de art. 477 Cod procedură civilă, ce dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum; aceasta semnifică faptul că instanța de apel va fi ținută să judece în calea de atac în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, iar nu asupra tuturor problemelor de fapt și de drept invocate în fața primei instanțe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant; - prin micșorarea perioadei pentru contravaloarea lipsei de folosință a imobilului, cu toate că nici prin întâmpinarea la cererea introductivă și nici prin cererea de apel nu s-a invocat acest aspect, vătămarea cauzată recurentului-reclamant este evidentă, decizia recurată fiind dată cu încălcarea regulilor de procedură care reglementează principiul disponibilității. Prin cel de al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut următoarele: - în mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1039 C. proc. civ. - între recurentul-reclamant A. și intimații-pârâți persoane fizice nu a existat nicio relație de natură contractuală în ceea ce privește imobilul în cauză; - sunt incidente dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., care stabilesc că debitorul se află de drept în întârziere atunci când "obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale"; - față de faptul că între intimații-pârâți, persoane fizice, și recurentul-reclamant nu au existat raporturi contractuale, aceștia se aflau de drept în întârziere încă de la momentul dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant, în data de 22 aprilie 2013 prin contractul de vânzare autentificat sub nr. x din data de 22 aprilie 2013; - în mod greșit instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 1039 C. proc. civ. referitoare la notificarea ocupantului atunci când proprietarul unui imobil dorește să-l evacueze, neputându-se pune în discuție o strămutare a răspunderii intimaților-pârâți, persoane fizice, de pe tărâm contractual pe tărâm delictual, întrucât nu au existat raporturi contractuale între aceștia și recurentul-reclamant în ceea ce privește imobilul în cauză; - instituția termenului suplimentar de executare ("punerea în întârziere a debitorului") reprezintă un remediu al neexecutării contractului, un principiu al salvgardării contractului prin care creditorul este obligat să acorde debitorului o a doua șansă, înainte de orice alt remediu; - raporturile contractuale dintre recurentul-reclamant și intimata-pârâtă, persoană juridică, au încetat odată cu predarea scriptică a imobilului în baza procesului-verbal de predare-primire din data de 18 martie 2013, nemaifiind necesară trimiterea unei noi notificări în vederea punerii în întârziere cu privire la îndeplinirea obligației de predare, din moment ce imobilul fusese deja "predat"; - între recurentul-reclamant și intimata-pârâtă B. S.R.L. nu au existat raporturi contractuale în legătură cu imobilul în cauză, raportat la contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22 aprilie 2013, încheiat exclusiv între reclamantul A. - în calitate de cumpărător - și RSL M. S.A. - în calitate de vânzător; - toți intimații-pârâți se aflau în drept de întârziere de la data de 22 aprilie 2013, data dobândirii dreptului de proprietate de către reclamant prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din data de 22 aprilie 2013. II.2. Motivele de recurs formulate de pârâții Piciu-D., C., F. și E. Recurenții-pârâți au criticat decizia recurată prin prisma motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții-pârâți, în esență, au arătat următoarele: - în motivarea instanței de apel, cu privire la calea de atac declarată împotriva încheierii de ședință din data de 4 decembrie 2018, deși se rețin ca întemeiate susținerile pe care le-au formulat cu privire la lipsa de procedură, instanța a respins acest motiv de apel pe considerentul că ar fi fost decăzuți din dreptul de a invoca nulitatea relativă generată de nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 159 C. proc. civ., făcând trimitere la prevederile art. 178 alin. (2) C. proc. civ. de asemenea, instanța de apel a reținut că nulitatea invocată nu este o simplă nulitate relativă, în sensul art. 174 alin. (3) C. proc. civ., ci este o nulitate condiționată de o vătămare, astfel încât curtea de apel a apreciat că dreptul la un proces echitabil al pârâților ar fi fost respectat; - soluția și motivarea instanței de apel este nelegală, aceasta fiind rezultatul unor erori în analiza probatoriului existent, dar și a contextului de fapt și de drept privind dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, încălcate în mod flagrant de instanța de fond; - instanța de apel continuă eroarea instanței de fond care a confundat calitatea de administrator statutar al apelantei-pârâte Piciu-D. cu cea de administrator judiciar; - cele reținute de către instanța de apel la pagina 6 alin. (3) din decizia recurată, referitoare la prezența la termenul din data de 30 mai 2019 a pârâților C. și Piciu-D., care nu ar fi invocat lipsa de procedură de la termenul din data de 4 decembrie 2018, este lipsită de legalitate și oportunitate, întrucât curtea de apel a ignorat faptul că la termenul de judecată din data de 30 mai 2019 fusese administrat probatoriul dispus prin încheierea din 4 decembrie 2018, fiind efectuată și depusă la dosar expertiza dispusă; - deși invocă dispozițiile art. 159, art. 174 și art. 178 C. proc. civ., instanța de apel nu indică textul de lege și mijlocul juridic legal care i-ar fi permis instanței să revină asupra încheierii din 4 decembrie 2018, să desființeze probatoriul deja administrat și să rediscute admisibilitatea probelor solicitate; - recurenții susțin că este surprinzătoare și susținerea instanței de apel prin care pretinde că, întrucât pârâții persoane fizice au depus obiecțiuni semnate la raportul de expertiză la data de 24 septembrie 2019, iar acestea au fost respinse la termenul de judecată din data de 1 octombrie 2019, ar constitui și acest fapt un motiv de decădere; - având în vedere că la termenul de judecată din data de 4 decembrie 2018 s-au dispus măsuri procesuale fundamentale administrării justiției în cauză, privind unirea excepțiilor cu fondul și admiterea probatoriului ce urma a fi administrat, iar măsurile au fost dispuse în condițiile în care procedura de citare nu era legal îndeplinită, le-a fost încălcat dreptul la apărare și la un proces echitabil (art. 24 din Constituția României, art. 13 C. proc. civ., art. 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 6 Cod procedură civilă), fiind privați de dreptul de a pune concluzii cu privire la unirea cu fondul a excepției lipsei calității procesuale pasive pe care au invocat-o, la cererea de probatorii, precum și la expertiză, obiectivele acesteia și perioada supusă expertizării; - potrivit art. 248 alin. (4) Cod procedură civilă, unirea excepției cu fondul poate fi dispusă de către instanță atunci când pentru soluționarea acesteia este necesară administrarea acelorași probe ca și cele pe fondul cauzei, astfel că, măsura o consideră nelegală, având în vedere că reclamantul nu a solicitat administrarea niciunei probe pe excepția lipsei calității procesuale pasive, singura probă dispusă de instanța de fond fiind expertiza care nu are nicio legătură cu această excepție; - susținerea instanței de apel în sensul că ar fi fost respectat dreptul la un proces echitabil este nelegală și netemeinică, fiindu-le vătămat grav dreptul la apărare. În susținerea motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-pârâți au arătat că: - instanța de apel a pronunțat, cu privire la apelul declarat de apelanta-pârâtă, B. S.R.L., o hotărâre judecătorească contradictorie, întrucât există contradicție între motivare și dispozitiv; - instanța de apel a arătat că "Observând că apelul pârâtei B. nu conține alte critici decât cele la care s-a făcut referire anterior (greșita respingere a cererii de suspendare de către tribunal, respectiv greșita calificare a căii de atac care putea fi declarată de societatea comercială împotriva încheierii de respingere a cererii de suspendare), Curtea reține că apelul pârâtei B. S.R.L., societate în faliment, reprezentată de lichidator judiciar, nu este fondat"; cu toate acestea, potrivit dispozitivului decizie recurate, apelul declarat și de apelanta-pârâtă B. S.R.L., prin lichidator judiciar K., a fost admis. În dezvoltarea celui de-al treilea motiv de recurs, prin care recurenții-pârâți au susținut incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, aceștia au arătat următoarele: - instanța a făcut o aplicarea greșită a autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 2727 din data de 18 aprilie 2016 pronunțate de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015; - instanța de fond nu și-a motivat soluția pe efectul pozitiv al lucrului judecat, ci numai pe autoritatea de lucru judecat; - sentința civilă nr. 2727 din data de 18 aprilie 2016 a fost pronunțată într-o procedură specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzută de art. 1033 C. proc. civ., care nu poate avea decât un singur obiect, respectiv evacuarea; - atât timp cât reclamantul s-a angajat prin contractul de vânzare să nu preia imobilul de la vânzător, ci de la deținătorul B. S.R.L., efectul pozitiv al lucrului judecat nu poate desființa aceasta clauză expresă imperativă din contractul de vânzare; - efectul pozitiv al lucrului judecat nu poate înfrânge voința părților din lipsa de folosință pe 3 ani în urmă, ci numai pentru perioada de la data notificării de predare printr-un contract care este legea părților; - întrucât reclamantul a declarat, în mod expres, că preia imobilul direct de la B. S.R.L., singura persoană care poate avea calitate procesuală pasivă în cauză este B. S.R.L. și numai pentru perioada de la care a notificat-o pe aceasta să-i predea imobilul (27.11.2015) și până la data de 15.07.2016, data preluării efective a imobilului; - instanța de apel și-a însușit punctul de vedere al instanței de fond, făcând astfel o greșită aplicare a autorității lucrului judecat și a efectului pozitiv; - prin hotărârea pronunțată, instanța a încălcat art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ. coroborat cu art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, precum și decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3246/2014; - atât instanța de fond, cât și cea de apel au confundat calitatea pârâtei Piciu-D. de administrator statutar cu cea de administrator judiciar, procedura de citare pentru termenele de judecată realizându-se cu încălcarea art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ., coroborat cu art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 și a decizie Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3246/2014; - în obiecțiunile la raportul de expertiză au arătat că aceasta a fost efectuată cu încălcarea art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ. coroborat cu art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014, precum și cu încălcarea deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3246/2014; instanța de apel nu a răspuns acestor aspecte de nulitate procedurală, motivând că sunt aspecte lovite de nulitate relativă, astfel că nu pot fi invocate decât de partea interesată, ignorând astfel că, așa cum au arătat, pârâta Piciu-D. avea calitatea și de administrator statutar al pârâtei persoană juridică, astfel că până la data trecerii în faliment (19 iunie 2019), când a fost ridicat dreptul de a conduce societatea, aceasta putea invoca în mod legal nulitatea procedurii în numele și pentru pârâta B. S.R.L.; - instanța de apel a încălcat prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 Cod procedură civilă, considerând că nu poate primi criticile privind respingerea cererii de recuzare a doamnei Judecător J., întrucât respingerea unor probe sau obiecțiuni nu ar constitui dovada ostilității instanței, astfel că nu ar exista motive de recuzare; mai pretinde instanța de apel că nu ar fi indicat niciun motiv de incompatibilitate; o astfel de motivare este eronată față de dovezile aflate chiar la dosarul cauzei, cererea de recuzare fiind formulată întrucât judecătorul fondului a încălcat sistematic procedura de judecată a cauzei și s-a antepronunțat; - instanța de apel a încălcat prevederile art. 1349-1357 C. civ., art. 248 alin. (4) C. proc. civ. - unirea excepției lipsei calității procesuale pasive cu fondul este total nelegală, întrucât potrivit art. 248 alin. (4) C. proc. civ., aceasta se poate dispune numai în cazul în care, în cauză, sunt administrate aceleași probe ca și pentru soluționarea fondului cauzei; - soluția instanței de fond este nelegală și netemeinică și sub aspectul stabilirii cuantumului lipsei de folosință prin expertiza efectuată în cauză; - au învederat instanței de fond că, deși, potrivit prevederilor art. 339 și 643 alin. (1) și (2) C. civ., acțiunea unuia dintre soți privind bunurile comune profită și celuilalt soț, față de gravitatea litigiilor dintre reclamant și soția acestuia, în vederea protejării în primul rând a intereselor celor doi copii minori rezultați din căsătorie, dar și a cotei de ˝ din imobil a soției reclamantului, consideră că se impune introducerea în cauză a acesteia și refacerea expertizei cu citarea și participarea sa; - instanța de apel a încălcat prevederile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. privind cheltuielile de judecată, aceasta omițând să se pronunțe asupra lor, deși a admis apelul în parte, iar apelanta Piciu-D. a solicitat cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru, astfel cum rezultă din încheierea de ședință din data de 15 decembrie 2020. Totodată, recurenții-pârâți învederează că au formulat critici cu privire la raportul de expertiză întocmit în cauză. Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. II.2. Apărările formulate în cauză În termen legal, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la motivele de recurs ale pârâților, prin care a solicitat respingerea recursului acestora ca nefondat și menținerea în parte a deciziei recurate ca fiind legală și temeinică, cu obligarea recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, a susținut că recurenții-pârâți, prin cererea de recurs, au reluat criticile invocate și în fața instanței de apel, critici care au fost înlăturate legal și temeinic prin decizia recurată. Cu privire la criticile formulate prin motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, a apreciat și că recurenții-pârâți nu justifică vreun interes și nici vreo vătămare de natură să conducă la anularea deciziei recurate prin invocarea acestui motiv de casare. Au mai apreciat că, având în vedere, pe de o parte, termenele legale de decădere prevăzute de dispozițiile art. 337 și 338 C. proc. civ. și, pe de altă parte, caracterul nedevolutiv al recursului, nu există o justificare legală ca în această cale extraordinară de atac să se poată dispune/administra o nouă expertiză, fiind inadmisibile criticile recurenților-pârâți sub aspectul nelegalității și netemeiniciei raportului de expertiză. De asemenea, a susținut că nu este posibilă lărgirea cadrului procesual sub aspectul părților în calea de atac a recursului, fiind inadmisibile susținerile recurenților-pârâți referitoare la introducerea în cauză a soției recurentului-reclamant și refacerea expertizei cu citarea și participarea acesteia. Referitor la criticile recurenților-pârâți vizând încălcarea art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că o solicitare de completare a hotărârii instanței de apel cu privire la cheltuielile de judecată din apel se putea realiza, exclusiv și obligatoriu, în cadrul procedurii speciale prevăzute de art. 444 C. proc. civ., fiind inadmisibilă o astfel de cerere în faza recursului. În plus, a învederat că a intervenit compensarea cheltuielilor de judecată din apel, potrivit art. 453 alin. (2) teza a doua C. proc. civ., având în vedere soluția de admitere în parte a apelului și cheltuielile de judecată depuse de reclamant în faza apelului. În termen legal, recurenții-pârâți au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-reclamant și au invocat excepția lipsei capacității de folosință a intimatei-pârâte B. S.R.L., motivat de faptul că prin sentința civilă nr. 337 din data de 27 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2017, definitivă prin neapelare, s-a dispus încheierea procedurii falimentului debitoarei B. S.R.L. și radierea acesteia din Registrul Comerțului. Totodată, au solicitat ca recursurile să fie soluționate conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., în situația în care sunt admisibile în principiu. Recurenții-pârâți au depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant, prin care au solicitat înlăturarea susținerilor acestuia ca nefondate. Recurentul-reclamant nu a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurenții-pârâți. II.3. Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 septembrie 2021, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâții Piciu-D., C., F. și E. împotriva deciziei civile nr. 1815A din 17 decembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă și a fixat termen de judecată la data de 16 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților. II.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, precum și actele și lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul reclamantului este fondat, urmând a fi admis, iar recursul declarat de către pârâți este nefondat, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare. Recurenții-pârâți, din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul de procedură civilă, susțin că deși instanța de apel a reținut caracterul întemeiat la criticilor cu privire la nelegala citare a acestora pentru termenul din 4.12.2018 din fața primei instanțe, pentru nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 159 din C. proc. civ., a înlăturat ca nefondat acest motiv de apel. Înalta Curte constată că instanța de apel a dezlegat această critică a pârâților privitoare la neregularități procedurale săvârșite de prima instanță, cu o corectă aplicare a normelor legale incidente. Citarea părților în procesul civil reprezintă o regulă de procedură menită să asigure și să garanteze părților dreptul la un proces echitabil, ceea include contradictorialitatea procedurii, respectarea dreptului lor la apărare, astfel încât, acestea să își poată exercita în mod real și efectiv, egal și fără discriminări, drepturile procedurale și să își poată îndeplini la timp obligațiile legale sau stabilite de judecător în legătură cu procesul civil, pentru realizarea finalității acestuia - soluționarea definitivă litigiului dedus judecății. Una dintre aceste reguli este și cea prevăzută de art. 159 din C. proc. civ.. referitoare la termenul pentru înmânarea citației, normă care stabilește, sub sancțiunea nulității, un termen de 5 zile înaintea termenului fixat de instanță pentru îndeplinirea procedurii de citare. Cum procedura de citare pentru termenul de judecată invocat (4.12.2018) s-a realizat cu mai puțin de 5 zile înaintea termenului statornicit de tribunal (29.11.2018), curtea de apel a constatat că această neregularitate procedurală, deși este sancționabilă cu nulitatea actului de procedură, partea interesată trebuie să se supună regimului procesual stabilit prin normele legale, pentru invocarea eficientă a acestei sancțiuni procedurale. Nulitatea antrenată de încălcarea formelor de procedură prevăzute de lege pentru îndeplinirea procedurii de citare, pe de o parte, este o nulitate relativă - ceea ce înseamnă că poate fi invocată numai de partea interesată, conform art. 178 alin. (2) din C. proc. civ. -, iar, pe de altă parte, este o nulitate condiționată de vătămare (vătămare care, potrivit art. 175 alin. (2), este prezumată în cazul nulităților exprese, cum este nulitatea prevăzută de art. 159). Date fiind aceste premise, rezultă că nulitatea relativă decurgând din pretinse neregularități referitoare la îndeplinirea procedurii de citare, trebuie invocată în condițiile art. 178 alin. (2) și (3) lit. b) din C. proc. civ. Cea din urmă normă menționată - normă imperativă - stabilește astfel: "(3) Dacă legea nu prevede altfel, nulitatea relativă trebuie invocată: b) pentru neregularitățile săvârșite în cursul judecății, la termenul a care s-a săvârșit neregularitatea sau, dacă partea nu este prezentă, la termenul de judecată imediat următor și înainte de a pune concluzii în fond." Acest termen imediat următor celui în legătură cu care s-a reclamat încălcarea normelor de procedură referitoare la citarea pârâților în primă instanță, s-a concretizat în mod diferit pentru fiecare dintre pârâții persoane fizice, anume: termenul din 2.04.2019 pentru pârâta Piciu D., prezentă personal la termenul menționat; termenul din 30.05.2019 la care s-au prezentat pârâții C. și Piciu D., precum și termenul din 24.09.2019 la care s-au prezentat toți pârâții Piciu D., C., E. și F.. În acest context, curtea de apel a constatat că pârâții, la primul termen consecutiv celui din 4.12.2018 la care au fost prezenți, astfel cum a fost individualizat pentru fiecare dintre aceștia, nu au invocat neregularitatea de procedură decurgând din nerespectarea termenului de 5 zile prevăzut de art. 159 din C. proc. civ. pentru îndeplinirea procedurii de citare pentru termenul din 4.12.2018. Ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 185 din C. proc. civ., în mod corect instanța de apel a constatat că pârâții la momentul formulării motivelor de apel erau decăzuți din dreptul de a invoca această nulitate relativă. Înalta Curte apreciază că, din perspectiva aplicării sancțiunii nulității, era într-adevăr fără efect invocarea acestei neregularități de la termenul din 4.12.2018 abia prin motivele de apel, având în vedere că prin motivele de apel pot fi invocate neregularități legate de citare doar în legătură cu termenul la care a avut loc judecata pricinii în primă instanță, astfel cum reiese din art. 480 alin. (3) din C. proc. civ. Totodată, Înalta Curte constată că în mod nefondat recurenții susțin că instanța de apel nu a descris mecanismul aplicării art. 159, art. 174 alin. (3), art. 178 alin. (3) lit. b) din C. proc. civ., în sensul că lipsește din decizia recurată indicarea mijlocului legal prin care prima instanță putea reveni asupra măsurilor dispuse la termenul din 4.12.2018 (încuviințarea probatoriilor - înscrisuri, martori, expertiză). Instanța de apel a arătat și a individualizat în concret termenul prevăzut de lege la care pârâții erau ținuți să invoce nelegala îndeplinire a procedurii de citare, ceea ce semnifică indicarea remediului legal pentru constatarea încălcării normei de la art. 159 din C. proc. civ., ceea ce, în continuare, ar fi atras aplicarea normelor de la art. 179 alin. (1) - (3) din același cod: "(1) Actul de procedură nul sau anulabil este desființat în tot sau în parte de la data îndeplinirii lui. (2) Dacă este cazul, instanța dispune refacerea actului de procedură, cu respectarea tuturor condițiilor de validitate. (3) Desființarea unui act de procedură va atrage desființarea actelor de procedură următoare, dacă acestea nu pot avea existență de sine stătătoare." Prin urmare, invocarea în termenul legal imperativ a nulității citării de la termenul din 4.12.2018, ar fi presupus refacerea procedurii de citare cu respectarea art. 159 din C. proc. civ. (astfel încât să fie îndeplinită procedura de citare cu toate părțile, cu respectarea unui termen de 5 zile înaintea celui fixat ca termen de judecată) și, ulterior, reluarea dezbaterii probelor încuviințate la termenul din 4.12.2018 și a măsurii dispuse la același termen, de unire cu fondul a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților, invocate prin întâmpinare. Or, în condițiile în care pârâții nu au invocat neregularitatea citării în termenul prevăzut de lege (curtea de apel arătând susținerile fiecăruia de la termenele consecutive la care s-au prezentat, susțineri străine de invocarea nerespectării art. 159), ci au învederat acest aspect direct în cuprinsul memoriului de apel, aceștia se află în situația de a-și invoca propria culpă decurgând din pasivitatea acestora la termenul ulterior celui la care neregularitatea a fost săvârșită, ceea ce art. 178 alin. (2) din C. proc. civ. nu permite. Așa fiind, Înalta Curte reține că în mod corect curtea de apel a înlăturat criticile pârâților referitoare la încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului lor la apărare, întrucât normele procedurale la care s-a făcut anterior referire sunt norme cu caracter public, clare și previzibile, astfel încât, pentru orice parte minim diligentă (cu atât mai mult în cazul părților care au beneficiat de asistență juridică din partea unui avocat) acestea au aptitudinea generală și abstractă de a asigura adaptarea corespunzătoare a conduitei sale procesuale. Înalta Curte apreciază că stabilirea prin dispozițiile procedurale a unor termenele imperative este menită a asigura ordinea juridică procesuală, continuitate în procesul civil și celeritate în soluționarea cauzelor, cu respectarea unui termen optim și previzibil pentru finalizarea procedurii judiciare, cea din urmă însușire fiind o componentă de substanță a oricărei proceduri echitabile. În consecință, Înalta Curte constată că nu se verifică niciuna dintre criticile susținute de recurenții-pârâți pe temeiul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. Recurenții pârâți au invocat și motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură civilă, prin raportare la pretinsa contradicție între considerente și dispozitivul deciziei recurate, în ceea ce privește soluția dată apelului declarat de pârâta B. S.R.L.. Pe lângă împrejurarea că lipsește interesul procesual al recurenților-pârâți pentru invocarea unor posibile neregularități ale deciziei recurate în soluționarea apelului unei alte părți, în absența unei vătămări procesuale proprii acestora, având în vedere mențiunile și măsurile dispuse în practicaua prezentei decizii (admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a intimatei-pârâte B. S.R.L., ca efect al radierii acesteia, după închiderea procedurii insolvenței), Înalta Curte constată că aceste critici, la acest moment procesual, sunt lipsite de obiect, motiv pentru care nu vor fi analizate. În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum recurenții au încadrat criticile pe care le-au invocat prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că în cadrul acestui motiv de casare sunt formulate și critici susceptibile de încadrare în prevederile de la pct. 5, anume cele prin care se susține greșita aplicare a autorității de lucru judecat, instituție de drept procesual, precum și încălcarea, la efectuarea expertizei, a dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 5 teza finală C. proc. civ. coroborate cu art. 41 alin. (5) din Legea nr. 85/2014 etc. Din perspectiva normelor anterior menționate, ca și în cazul motivului de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenții pârâți au invocat această pretinsă neregularitate pe calea obiecțiunilor la raportul de expertiză efectuat la prima instanță, în privința drepturilor procesuale ale unei alte părți (B. SRL), lipsindu-le, de asemenea, interesul procesual în susținerea acestei nulități relative. Acest fine de neprimire a fost reținut în mod legal și de către instanța de apel în decizia recurată, și, în plus, în această etapă a procesului, pârâta (persoană juridică), nu mai face parte din distribuția procesuală a cauzei, nemaifiind subiect de drept, urmare a închiderii procedurii insolvenței și a radierii acesteia, în condițiile legii. Pentru același motiv, au fost apreciate ca lipsite de relevanță susținerile recurenților cu privire la calitatea recurentei-pârâte Piciu D. de administrator statutar al acestei societăți, calitate în care ar avut vocația invocării nelegalității citării societății la efectuarea expertizei. Recurenții-pârâți au mai învederat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., considerând că nefondate criticile susținute prin motivele de apel privind respingerea cererii de recuzare a doamnei judecător de la prima instanță J.. Asupra acestui motiv de apel, curtea de apel a apreciat că respingerea unor probe sau a unor obiecțiuni la raportul de expertiză nu pot susține teza ostilității instanței învestite cu soluționarea cauzei; s-a mai reținut de instanța de apel că, pe de altă parte, pârâții nu ar fi indicat niciun motiv de incompatibilitate. Raportându-se la aceste aprecieri ale curții de apel, recurenții invocă în prezentul recurs că o astfel de motivare este eronată, față de dovezile aflate la dosarul cauzei, învederând că cererea de recuzare a fost formulată întrucât judecătorul fondului a încălcat sistematic procedura de judecată a cauzei și s-a antepronunțat. Este de precizat că recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată exclusiv pentru motive de nelegalitate, dintre cele expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., nefiind permise în această etapă procesuală formularea unor critici de netemeinicie. Prin urmare, instanța de recurs exercită doar cenzura de legalitate a hotărârii recurate, neputând fi supuse controlului judiciar în această etapă procesuală, chestiuni ce țin de aprecierea materialului probator al cauzei sau aspecte vizând stabilirea ori verificarea, în apel, a stabilirii situației de fapt. Astfel cum se constată din cuprinsul criticii evocate a recurenților, aceștia tind să susțină greșita interpretare a probelor cauzei prin care pretind că au dovedit motivul de recuzare valorificat în fața primei instanțe; or, această susținere nu constituie o chestiune de legalitate, ci de temeinicie, motiv pentru care nu poate fi supusă cenzurii instanței de recurs. În ceea ce privește dezlegarea dată de instanța de apel cu privire la critica vizând măsura de unire cu fondul a excepției lipsei calității lor procesuale pasive, dispuse de prima instanță, Înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a reținut că tribunalul nu a încălcat dispozițiile art. 248 alin. (4) din C. proc. civ., reținând că unirea excepției cu fondul nu este un motiv de nulitate a hotărârii apelate, chiar pentru cazul în care o atare măsură nu se impunea în cauză. Mai mult decât atât, instanța de apel a arătat că tribunalul s-a pronunțat în mod distinct asupra acestei excepții, arătând motivele de fapt și de drept pentru care a respins excepția invocată de pârâți. Înalta Curte reține că măsura de unire a unei excepții procesuale cu fondul cauzei reprezintă o chestiune de apreciere a primei instanțe și ține de atributul său exclusiv, în acest caz, fiind, așadar, un aspect ce nu poate fi cenzurat în recurs, finalitate la care tind recurenții reluând susținerile din motivele de apel pe acest aspect, care deja au fost dezlegate de instanța precedentă. În ceea ce privește fondul excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților persoane fizice (recurenții-pârâți), se constată că instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a confirmat calitatea procesuală a acestora în raportul juridic dedus judecății (pretenții constând în contravaloarea lipsei de folosință în intervalul 23.12.2013-15.07.2016 pentru ocuparea fără titlu a imobilului proprietatea reclamantului din orașul Voluntari, str. x, jud. Ilfov), față de cele reținute prin sentința civilă nr. 2727/18.04.2016 a Judecătoriei Buftea, secția civilă, hotărâre prin care s-a dispus evacuarea acestora și a societății B. S.R.L. din imobilul proprietatea reclamantului, în procedura reglementată de art. 1034 și urm. din C. proc. civ. Prin această hotărâre, s-a reținut că toți pârâții din acea cauză (recurenții și B. SRL) au folosit fără titlu imobilul proprietatea reclamantului. Înalta Curte apreciază că nu pot fi primite nici criticile recurenților-pârâți privind greșita aplicare a autorității de lucru judecat, atașată sentinței civile nr. 2727 din data de 18 aprilie 2016, pronunțate de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015, în procedura specială, derogatorie de la dreptul comun, prevăzută de normele anterior invocate. Se reține că în mod corect curtea de apel a confirmat că, în cauză, prima instanță a făcut aplicarea efectului pozitiv al lucrului judecat decurgând din sentința menționată, ceea ce reprezintă o dezlegare ce corespunde prevederilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. Or, prin considerentele acestei sentințe, s-a reținut că nu numai B. S.R.L., ci și pârâții persoane fizice (recurenții) au ocupat fără titlu imobilul proprietatea reclamatului, constatându-se că începând din 1.03.2013 (data încheierii Protocolului între S.C. S.R.L. M. S.A. în calitate de vânzător, S.C. B. S.R.L., în calitate de utilizator și A., în calitatea de client), societatea-pârâtă nu mai are niciun drept de folosință asupra imobilului în litigiu; totodată, s-a concluzionat că, de la aceeași dată, a încetat și dreptul de folosință al persoanelor fizice care reprezintă societatea sau lucrează pentru aceasta. Cu privire la celelalte persoane care au avut calitatea de pârâte în cauză (recurenții-pârâți ai acestui dosar) și care nu erau angajate sau reprezentante ale societății, s-a reținut în aceeași hotărâre, că nu au făcut dovada că ar deține un titlu care să le confere dreptul de folosință asupra imobilului. Totodată, s-a constatat că, întrucât A. a achitat prețul contractului la termenul stipulat de părți, a fost încheiat ulterior contractul de vânzare-cumpărare aut. sub nr. x/22.04.2013 de BNP N., prin care reclamantul a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului. În acest context, Înalta Curte constată că în mod legal instanța de apel a înlăturat susținerile pârâților persoane fizice prin care au susținut că exclusiv B. S.R.L. era singurul subiect de drept căruia reclamantul îi putea opune dreptul său de proprietate și să îi să respecte atributul folosinței imobilului. Față de obiectul cauzei de față - contravaloare lipsă folosință pentru folosirea imobilului fără titlu de către toți pârâții în intervalul de referință pentru speță - 23.12.2013 - 15.07.2016 - având în vedere că este deja stabilit cu autoritate de lucru judecat împrejurarea că imobilul a fost ocupat fără titlu nu numai de către societatea B., ci și de către recurenții-pârâți, în intervalul menționat (întrucât nici după pronunțarea hotărârii, pârâții nu au eliberat imobilul, ci reclamantul a recurs la executarea silită a acesteia, intrând în posesia imobilului la 15.07.2016), în mod corect instanța de apel a confirmat caracterul întemeiat al pretențiilor reclamantului, fundamentate pe dispozițiile art. 1357 și urm. din C. civ., ce reglementează instituția răspunderii civile delictuale. Efectul pozitiv al lucrului judecat și, deci, corecta aplicare a prevederilor art. 431 alin. (2), dar și a art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., impunea instanțelor învestite cu soluționarea litigiului de față să nu reaprecieze asupra chestiunilor deja dezlegate de instanțele învestite cu soluționarea dosarului nr. x/2015, înregistrat pe rolul Judecătoriei Buftea, și să se raporteze la aceste dezlegări cu valoarea adevărului judiciar, dezlegări care, în acest dosar, reprezintă chestiuni prejudiciale, între cele două cauze consecutive fiind o legătură de materie litigioasă. Aceste dezlegări vizează chestiunile de drept, dar și elementele ale situației de fapt, pe care instanța de apel le-a preluat din hotărârea anterioară, anume faptul că societatea și recurenții pârâți au ocupat fără titlu imobilul proprietatea recurentului-reclamant în intervalul arătat, fiind lipsit de relevanță că în acel litigiu au fost aplicate norme de procedură prevăzute pentru o procedură specială - art. 1034 și urm. din C. proc. civ., norme care însă nu conțin vreo derogare de la prevederile art. 431 alin. (2) sau în privința celorlalte efecte ale hotărârii judecătorești. Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurenților-pârâți susținute pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., urmând însă ca acestea să fie analizate împreună cu motivele de recurs ale reclamantului, fundamentate pe această ipoteză de casare, dar și pe norma de la pct.

Într-o primă critică - din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. - recurentul-reclamant a susținut nesocotirea de către instanța de apel a unor reguli procedurale care i-au cauzat o vătămare procesuală - reducerea perioadei pentru care s-a acordat lipsa de folosință, cu consecința diminuării despăgubirilor stabilite în favoarea sa. Astfel, s-a invocat încălcarea art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 477 -din Codul de procedură civilă - tantum devolutum quantum apellatum, susținându-se că instanța de apel a încălcat limitele învestirii sale prin motivele de apel ale pârâților persoane fizice, care nu au criticat sentința apelată și sub aspectul apreciat ca fondat de curtea de apel. Înalta Curte reține că dispozițiile art. 477 din C. proc. civ. reprezintă o aplicare particulară în apel a principiului disponibilității părților în procesul civil, reglementat, între altele, și prin prevederile art. 9 și 22 din C. proc. civ., astfel încât, cele din urmă norme nu impun o analiză distinctă în prezentul recurs. Într-adevăr, apelul este o cale devolutivă de atac care permite reeditarea judecării cauzei, însă cu respectarea celor două limite stabilite prin prevederile art. 477 - limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat și cele de la art. 478 din C. proc. civ. - limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță - tantum devolutum quantum iudicatum. Recurentul-reclamant reclamă încălcarea art. 477 din Cod, în sensul că instanța de apel ar fi depășit limitele învestirii sale prin criticile formulate de către pârâții persoane fizice. Înalta Curte va înlătura ca nefondat acest motiv de recurs al reclamantului, întrucât din simpla lecturare a motivelor de apel ale pârâților se constată că aceștia au invocat chestiunea semnalată și în ceea ce îi privește, în următorii termeni: "instanța de fond ignoră faptul că, în condițiile în care reclamantul nu a făcut probațiunea împrejurării că, subsemnații pârâți am fi locuit și folosit efectiv imobilul, precum și faptul că potrivit Capitolului VI alin. (2) din contractul de vânzare autentificat sub nr. x din data de 22.04.2013 reclamantul a declarat în mod expres că preia imobilul direct de la B. S.R.L., singura persoană care poate avea calitate procesuală pasivă în cauză este B. S.R.L. și numai pentru perioada de la care a notificat-o pe aceasta să îi predea imobilul (27.11.2015) și până la data de 15.07.2016, data preluării efective a imobilului." Or, din aceste critici reiese cu evidență împrejurarea că acestea au supus instanței de apel perioada pentru care reclamantul poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosință de la toți pârâții cauzei, aflați, de altfel, într-un raport de solidaritate în raportul juridic obligațional dedus judecății, potrivit art. 1370 din C. civ. Pe de altă parte, acest raport de solidaritate în planul dreptului substanțial are consecințe și în plan procesual, astfel cum prevede art. 60 alin. (2) din C. proc. civ. În plus, chiar și în cazul în care s-ar putea susține că aceste critici din apel au accentuat lipsa calității lor procesuale pasive și justificarea calității procesuale pasive exclusive a societății pentru intervalul menționat, instanța de apel, într-o corectă aplicare a dispozițiilor art. 477 din C. proc. civ., a analizat această susținere și în ceea ce îi privește pe apelanții-pârâți persoane fizice, întrucât norma evocată se referă rejudecarea fondului în limitele stabilite explicit sau implicit de către apelant (...). Înalta Curte constată, însă, că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a normelor incidente în ceea ce privește dezlegarea chestiunii punerii în întârziere a pârâților, astfel că, se va reține caracterul fondat al motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de către reclamant. Din acest punct de vedere, se reține că în mod corect recurentul-reclamantul susține că în cauză nu erau incidente dispozițiile art. 1039 din C. proc. civ., aplicate de curtea de apel, în ceea ce privește punerea în întârziere a pârâților, ci prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) din C. civ. Astfel, Înalta Curte reține că instanța de apel în mod nelegal s-a raportat la strămutarea răspunderii din plan contractual în plan delictual, pornind de la anterioarele raporturi contractuale dintre recurentul-reclamant și intimata-pârâtă, persoană juridică, ignorând împrejurarea că întreaga perioadă din litigiul de față este plasată ulterior predării scriptice a imobilului de către B. S.R.L. către recurentul-reclamant, la 1.03.2013, prin cererea dedusă judecății recurentul-reclamant imputând pârâților chemați în judecată o faptă juridică ilicită extracontractuală, motiv pentru care s-a fundamentat în drept în cererea dedusă judecății pe răspunderea civilă delictuală. Faptul juridic ilicit constă în lipsirea reclamantului de atributul folosinței bunul imobil dobândit prin act autentic de vânzare, fără ca între reclamant și pârâții persoane fizice să existe vreo convenție cu privire la acordarea vreunui drept de folosință acestora, înainte sau după dobândirea proprietății, aspect care îi plasează pe aceștia în ipostaza ocupantului, potrivit definiției legale de la art. 1034 alin. (2) lit. e) din C. proc. civ. Deși instanța de apel a enunțat premisa unor chestiuni juridice diferite distingând între obligația de predare a imobilului și punerea în întârziere a pârâților, a stabilit în mod nelegal că aceștia au fost puși în întârziere în legătură cu obligația de predare, abia prin notificarea din 27.11.2015, formulată de reclamant - raportat la pârâții persoane fizice - în baza art. 1039 din C. proc. civ. Dând această dezlegare, instanța de apel a stabilit concluzii diferite de cele reținute de instanța care a pronunțat sentința civilă nr. 2727 din data de 18 aprilie 2016, pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2015, concluzii redate anterior cu privire la data de la care s-a reținut că pârâții, inclusiv recurenții-reclamanți, ocupă f