Decizia nr. 1908/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — recurs împotriva sentinței nr. 1974/2018 a Tribunalului București

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la 8 mai 2018, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat să se constate că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului reprezentat de apartamentul nr. x situat în București, Calea x, înscris în Cartea funciară nr. x București Sector

Prin sentința civilă nr. 1974 din 8 noiembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Alba. Prin sentința civilă nr. 329 din 6 martie 2019 pronunțată de Tribunalul Alba, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale exclusive, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a III a civilă, și s-a constatat ivit conflictul negativ de competență, dosarul fiind înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru pronunțarea regulatorului de competență. Prin decizia nr. 1102 din 30 mai 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București. 2. Sentința Tribunalului București, secția a III-a civilă Prin sentința nr. 1112 din 4 august 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D.; a fost obligat reclamantul la plata către pârâți a sumei de 5000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariul de avocat redus.

Decizia Curții de Apel București, secția a IV-a civilă Prin decizia civilă nr. 1087A din 7 iulie 2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1112 din 4 august 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu pârâții C., B. și D.; a fost obligat apelantul la plata sumei de 7327 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimați.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, reclamantul A. a declarat recurs. În cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamantul A. a susținut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 1295 C. civ. de la 1864. Arată că instanța de apel a reținut, în mod eronat, că nu sunt îndeplinite condițiile acestui text de lege pentru perfectarea vânzării cu privire la bun și preț, câtă vreme predarea cheilor, a posesiei, a actelor autentice de proprietate și a sumelor de bani cu titlu de preț s-a făcut cu referire la imobilul în cauză și nu la un alt imobil. În privința sumelor primite cu titlu de preț de pârâtul B., învederează că acesta a recunoscut la interogatoriu primirea banilor, însă manifestă o atitudine oscilantă și susține fie că a primit prețul, fie că au existat discuții pentru plata diferenței de preț, fie că sumele primite au reprezentat împrumuturi, pe care a înțeles să nu le restituie, fără a justifica lipsa înapoierii acestor sume. Afirmă că restituirea sumelor primite, cu titlu de preț, nu a intervenit, întrucât acestea nu au avut natura juridică a unor împrumuturi, ci au reprezentat prețul vânzării, intimații pârâți având reprezentarea acestei din urmă naturi juridice. Recurentul arată că nu se poate reține că a existat o simplă manifestare a unei intenții de vânzare, ce nu s-a materializat într-un acord de vânzare-cumpărare, câtă vreme, timp de aproape 30 de ani, reclamantul și soția sa s-au comportat ca proprietari, în mod public, nefiindu-i tulburată exercitarea dreptului de proprietate, în fapt sau în drept, de vreun terț sau de cei care se pretind proprietari. Susține că, anterior introducerii prezentei cereri de chemare în judecată, recurentul a invitat pe intimați în fața notarului public pentru întocmirea unui act recognitiv, astfel cum rezultă din înscrisurile de la dosar. Învederează că interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1295 C. civ. este consecința faptului că instanța de apel nu a valorificat probatoriul administrat în cauză, care capătă o pondere mai mare dată fiind lipsa unui instrumentum probationis. Expune situația de fapt reținută de instanța de apel și, cu referire la probele administrate, arată că este dovedit acordul părților cu privire la bun și la preț, contrar celor reținute prin decizia recurată. Astfel, apreciază dovedit faptul că, la nivelul anului 1992, a existat o voință concordantă și din partea numitei E., precum și că predarea apartamentului în 1992 de către familia Țălnar a reprezentat executarea obligației de predare a bunului în urma încheierii contractului de vânzare cumpărare. Referitor la dovedirea discuțiilor cu privire la perfectarea, în scris, a acordului de voință, face referire la procura acordată de E. pârâtului B. și arată că instanța de apel, deși reține existența acestei procuri, consideră că acesta nu face dovada că s-ar fi avut în vedere perfectarea vânzării-cumpărării. Recurentul apreciază că intimații, contrar dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ., nu au făcut dovada susținerilor, respectiv, a perfectării pretinsului contract de comodat și a pretinselor împrumuturi acordate de către familia Dinu, însă instanța de apel a apreciat ca fiind dovedite afirmațiile acestora, aplicând principiului in dubio pro reo, cu încălcarea principiului egalității de arme și a dreptului la apărare.

Apărările formulate Prin întâmpinare intimații B., D. și C. au invocat excepția de netimbrare, excepția autorității de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 4963 din 2 iunie 2022 pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București, în dosarul nr. x/2021, prin care s-a reținut calitatea de coproprietari a intimaților asupra imobilului în litigiu, și excepția nulității recursului, susținând că aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. Pe fondul cauzei, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 11 mai 2023 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1087A din 7 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă și a fost fixat termen de judecată la 2 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. I. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: Prioritar, relativ la excepția de netimbrare și excepția nulității recursului din perspectiva neîncadrării criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se reține că acestea au fost analizate în cadrul procedurii de filtru, prevăzută de art. 493 din C. proc. civ., fiind respinse prin încheierea din 11 mai 2023. Înalta Curte constată că intimații au invocat prin întâmpinare și dispozițiile art. 430 alin. (2) teza a II-a și ale art. 432 din C. proc. civ., susținând autoritatea de lucru judecat a considerentelor sentinței civile nr. 4963 din 2 iunie 2022, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă prin neapelare la 22 august 2022, prin care s-a reținut calitatea de coproprietari a acestora asupra imobilului în litigiu. Apărarea intimaților pune în discuție chestiunea autorității de lucru judecat sub aspectul funcției sale pozitive, prevăzută de dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., textul legal statuând că "Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă". Potrivit art. 430 alin. (2) din C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. Înalta Curte constată în speță că prin sentința civilă nr. 4963 din 2 iunie 2022, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 București în dosarul nr. x/2021, s-a reținut că pârâtul din acel litigiu, A., a folosit imobilul apartamentul nr. x situat în București, Calea x, fără a deține un titlu valabil, cauzând reclamanților B., C. și D., coproprietari ai imobilului, un prejudiciu constând în contravaloarea cotelor de întreținere pentru perioada septembrie 2018-mai 2021, achitate de aceștia pentru apartamentul de a cărui folosință au fost lipsiți. Prin raportare la părțile, obiectul și cauza dosarului nr. x/2021, aspectele statuate cu privire la inexistența unui transfer al dreptului de proprietate asupra apartamentului în litigiu, din patrimoniul numiților B., C. și D. în patrimoniul numitului A., reprezintă considerente decisive, care explică și justifică soluția adoptată, intrând, potrivit 430 alin. (2) din C. proc. civ., sub autoritatea de lucru judecat. Autoritatea de lucru judecat reprezintă efectul specific al hotărârilor pronunțate în materie contencioasă, în care se tinde la realizarea ori constatarea unui drept potrivnic față de cel care îl încalcă sau îl contestă, fiind pronunțată în urma unor dezbateri contradictorii. Aspectele în privința cărora instanțele s-au pronunțat în dosarul nr. x/2021 au făcut obiectul dezbaterilor contradictorii între părți, în limitele cu care instanța a fost învestită, și au caracterul unor considerente decisive, întrucât au răspuns apărării pârâtului (reclamantul din cauza de față) care a invocat dreptul de a folosi imobilul ca atribut al dreptului de proprietate, astfel încât apărarea intimaților privitoare la aceste statuări care au intrat în puterea lucrului judecat este întemeiată. Înalta Curte constată însă că în litigiul anterior nu s-a analizat existența unui acord între părți privitor la perfectarea unui contract de vânzare-cumpărare, respectiv, conținutul și efectele unei atare pretinse convenții privitoare la imobilul litigios, aspecte distincte care au fost deduse judecății prin cererea de chemare în judecată în prezenta cauză și care justifică în parte acțiunea de față, făcând în mod corespunzător obiectul cercetării judecătorești și fiind vizate de criticile de recurs formulate prin memoriul de recurs. Analizând în continuare cele invocate prin cererea de recurs, se constată că prin critica subsumată motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. recurentul A. impută instanței de apel încălcarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1295 din C. civ. de la 1864, susținând, în esență, că, în speță, părțile au ajuns la un acord ferm de voință cu privire la transferul dreptului de proprietate asupra bunului reprezentat de apartamentul nr. x situat în București, Calea x, precum și cu privire la suma constând în prețul datorat și achitat de familia Dinu către familia Țălnar. În prealabil, trebuie precizat că prin aceste critici recurentul susține, în esență, că dispozițiile art. 1295 C. civ. sunt aplicabile speței, dar curtea de apel nu a ținut seama de conținutul acestora, fiind, așadar, încălcate. Obiectul cererii de chemare în judecată este reprezentat de solicitarea reclamantului A. de a se constata că este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului reprezentat de apartamentul nr. x situat în București, Calea x, dobândit prin cumpărare de la familia Țălnar. Înalta Curte, raportându-se la pretenția dedusă judecății, reține că sediul materiei contractului de vânzare-cumpărare se regăsește în dispozițiile art. 1294 C. civ. de la 1864, potrivit cărora "Vinderea este o convenție prin care cele două părți se obligă între sine, una a transmite celeilalte proprietatea unui lucru și aceasta a plăti celei dintâi prețul lui", iar conform art. 1295 din același act normativ, "Vinderea este perfectă între părți și proprietatea este de drept strămutată la cumpărător, în privința vânzătorului, îndată ce părțile s-au învoit asupra lucrului și asupra prețului, deși lucrul încă nu se va fi predat și prețul încă nu se va fi numărat". Aceste prevederi se circumscriu principiului consensualismului care guverna și materia vânzării bunurilor imobile construcții la momentul la care se susține că părțile au ajuns la un acord ferm de voință în acest sens și care face ca acest acord de voință al părților, liber exprimat și neviciat, să fie necesar și suficient pentru perfectarea convenției, independent de orice formalitate, transferul proprietății nefiind condiționat de predarea bunului sau de plata prețului, parțială sau integrală. Astfel, contractul, în coordonatele sale de negotium iuris, există din momentul realizării acordului de voință, fiind lipsit de relevanță dacă acest acord a fost sau nu constatat printr-un înscris. Însă, în lipsa înscrisului, ca instrumentum probationis, este necesar ca acordul de voință să fie clar dovedit în sensul voinței ferme a vânzătorilor proprietari de a vinde bunul unui cumpărător determinat, precum și cu privire la prețul vânzării. Procedând la cenzurarea legalității hotărârii recurate prin prisma interpretării și aplicării normelor legale incidente, Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect prevederile art. 1295 C. civ. în analizarea existenței acordului de voință al părților asupra operațiunii juridice a vânzării din perspectiva examinării obiectului material al acesteia, respectiv bunul înstrăinat și prețul corespunzător. Astfel, instanța de apel a acceptat teza reclamantului vizând imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris, date fiind relațiile apropiate dintre părți, însă a apreciat că, în lipsa unui contract în formă scrisă, probatoriul trebuie să fie clar și suficient pentru a demonstra neechivoc acordul de voință al părților. În urma analizei și sintezei probelor administrate în cauză, instanța de apel nu și-a însușit construcția juridică promovată de către reclamant, potrivit căreia acordul părților în sensul vânzării a survenit în anul 1992, când a fost predat apartamentul și a fost plătit prețul, și a reținut că acesta nu a dovedit, pentru momentul invocat, intenția fermă a pârâtului și a soției sale de a vinde imobilul în litigiu și nici acordul de voință al părților asupra prețului vânzării. Raportat la situația de fapt astfel stabilită de instanțele devolutive, Înalta Curte constată, în cauza pendinte, o aplicare corectă de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1295 C. civ., reținând că, în cauză, reclamantul nu a putut dovedi că titlul în baza căruia a exercitat posesia bunului imobil a fost un contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat asupra apartamentului în litigiu, contract care să fi fost perfectat prin întrunirea acordului de voință al părților cu privire la condițiile imperative esențiale ale vânzării. În continuarea criticilor dezvoltate sub aspectul motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a expus o variantă proprie de coroborare a probatoriului, susținând teza dovedirii acordului de voință între părți și ajungând la concluzia că instanța a încălcat dispozițiile art. 1295 C. civ. Relativ la susținerile vizând dovedirea discuțiilor cu privire la perfectarea, în scris, a acordului de voință, având în vedere procura acordată de E. pârâtului B., precum și natura juridică a sumelor de bani nerestituite reclamantului de către familia Țălnar, cu referire la răspunsurile pârâtului la interogatoriu, se constată că recurentul tinde, prin invocarea acestor aspecte, la reaprecierea situației de fapt stabilite în faza procesuală a apelului, pe baza probelor administrate. Or, o atare finalitate este incompatibilă cu controlul judiciar exercitat de instanța de recurs, control limitat la verificarea legalității deciziei, nu și a temeiniciei acesteia, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 488 din C. proc. civ. Instanța de recurs nu are deci competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost reținută, deoarece maniera în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 din C. proc. civ. Prin urmare, reținând că, în cauză, reclamantul nu a putut dovedi că a încheiat, în mod valabil, un contract de vânzare-cumpărare privind apartamentul în litigiu, contract care să fi fost perfectat conform acordului de voință al părților, Înalta Curte constată că susținerile recurentului vizând încălcarea dispozițiilor art. 1295 C. civ. sunt nefondate și le va respinge în consecință. Referitor la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul a susținut că instanța de apel a încălcat principiile egalității de arme și al dreptului la apărare prin aplicarea regulii de interpretare in dubio pro reo în aprecierea ca fiind dovedite a afirmațiilor intimaților pârâți privind perfectarea pretinsului contract de comodat și a altor pretinse împrumuturi acordate de către familia Dinu, intimați care aveau sarcina dovedirii celor susținute, conform dispozițiilor art. 249 din C. proc. civ. Critica este nefondată. Contrar susținerilor recurentului, instanța de apel nu a apreciat ca fiind dovedite afirmațiile intimaților privind perfectarea pretinsului contract de comodat și a pretinselor împrumuturi acordate de către familia Dinu, ci a reținut că obiectul examinării îl constituia existența contractului de vânzare-cumpărare și, prin urmare, reclamantul avea sarcina de a proba că părțile au convenit ca lăsarea apartamentului în posesia acestuia s-a făcut ca o formă de îndeplinire a obligației de predare a bunului vândut, iar remiterea sumelor de bani către pârâți s-a făcut cu titlu de preț al vânzării. În interpretarea probatoriului administrat și în raport de susținerile părților, instanța de apel a concluzionat că nu se conturează existența unor raporturi specifice unei vânzări-cumpărări. În fața susținerilor contradictorii ale părților, curtea de apel a valorificat aspectele de certitudine rezultate din probatoriul administrat și a constatat că, întrucât în speță nu s-a dovedit fără dubiu existența acordului părților asupra operațiunii juridice a vânzării-cumpărării și, implicit, asupra prețului, susținută de reclamant, dubiul profită părții adverse. Pe cale de consecință, nu se identifică vreo încălcare a principiilor egalității și al dreptului la apărare, în limitele configurate de prevederile art. 8 și art. 13 din C. proc. civ., pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din același act normativ. Pentru considerentele expuse, reținând că normele de drept procedural și material au fost corect interpretate și aplicate în litigiul dedus judecății de către instanța de apel, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 1087A din 7 iulie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reținând culpa procesuală a recurentului A., Înalta Curte îl va obliga pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată către intimații D., B. și C.. În acest context, Înalta Curte reține, totodată, în aplicarea acelorași prevederi legale, precum și a celor ale art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., că onorariul avocatului solicitat pe această cale poate fi încuviințat de instanța de judecată, ca și cheltuială de judecată, dacă este necesar (activitatea desfășurată de avocat este utilă instanței de judecată), real și rezonabil, instanța trebuind să vegheze la menținerea echilibrului procesual și la asigurarea garanțiilor pentru părți în vederea desfășurării unui proces echitabil. Or, se constată că din datele concrete ale cauzei rezultă că acordarea în integralitate o onorariului apărătorului ales al intimaților, achitat conform chitanței doveditoare depuse la dosar, nu este justificată nici prin raportare la aceste dispoziții anterior evocate, întrucât cuantumul acestuia nu este rezonabil față de complexitatea cauzei, în condițiile în care dosarul a fost reținut în pronunțare la primul termen de judecată, respectiv, față de miza procesului pentru părți și de activitatea corespunzătoare depusă de avocat în susținerea apărării (constând în formularea unei întâmpinări, unui punct de vedere cu privire la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și a concluziilor în fața instanței de recurs), impunându-se, așadar, reducerea onorariului pretins (de 11.664,38 RON), ca parte componentă a cheltuielilor de judecată solicitate.