ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1178/2022

Ședința publică din data de 26 mai 2022

Asupra cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele litigiului:

La 7 iulie 2016 reclamanta a depus la dosar precizări, arătând că valoarea obiectului cererii de chemare în judecată este de 84.320 euro, respectiv 379.400 RON. Prin sentința civilă nr. 5855 din 10 octombrie 2017, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Buftea și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentința civilă nr. 294 din 6 februarie 2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, a fost constatat ivit conflictul negativ de competență și a fost înainta dosarul Curții de Apel București în vederea pronunțării regulatorului de competență.

Prin sentința civilă nr. 45 F din 19 martie 2018, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a stabilit competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, având în vedere valoarea obiectului cererii indicată de parte (379.400 RON).

Prin sentința civilă nr. 776 din 18 martie 2019, pronunțată de Tribunalul Ilfov – secția civilă a fost respinsă, ca neîntemeiată, excepția prescripției dreptului material la acțiune, fiind respinsă ca neîntemeiată, acțiunea reclamantei A., în contradictoriu cu pârâții B. și C..

A fost obligată reclamanta la plata către pârâți a sumei de 5000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu titlu de onorariu de avocat.

Împotriva sentinței tribunalului a declarat apel reclamanta A., iar pârâții B. și C. au formulat apel incident. Dosar a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2019.

Prin decizia civilă nr. 1122 A din 22 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul principal formulat de reclamanta A., precum și apelul incident formulat de pârâții B. și C.. Au fost compensate în totalitate cheltuielile de judecată.

Împotriva deciziei nr. 1122 A din 22 septembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, iar la 28 aprilie 2021, pârâții B. și C. au formulat recurs incident.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanței de apel de reclamanta A. vizează următoarele aspecte prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, se susține că în mod greșit instanța de apel a înlăturat susținerile reclamantei referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 435 C. proc. civ. în ceea ce privește puterea de lucru judecat a sentinței civile de completare nr. 4846/25.10.2012, pronunțată de Judecătoria Buftea.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., reclamanta arată că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei deoarece instanța a constatat că procedura de executare silită a fost legală, fiind confirmată valabilitatea actului de adjudecare în urma respingerii contestației la executare promovată de apelanta-reclamanta. Instanța de apel a reținut greșit că prin decizia civilă nr. 35/2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, prin care au fost admise recursurile formulate de D. și de E., a fost casată și sentința civilă 4846/25.10.2012 (hotărâre nerecurată).

Se susține că este greșită motivarea instanței de apel, în sensul ca atâta timp cât sentința principală a fost desființată nu se mai poate reține că își poate produce efectele sentința de completare, fără observarea soluției pronunțate pe cale de excepție, prin care s-a constatat tardivitatea contestării raportului de evaluare întocmit la data de 11.11.2011 și comunicat la 14.11.2011 și a contestației la executare privind procesul-verbal întocmit la 11.11.2011, procesul-verbal întocmit la 21.11.2011, procesul-verbal din 23.11.2011 și publicația de vânzare din 21.11.2011.

În aceeași idee se învederează că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei întrucât instanța a analizat decizia civilă nr. 35/2014 și decizia civilă nr. 198/10.06.2014, ignorând sentința civilă nr. 4846/25.10.2012, definitivă prin nerecurare, ce se bucură de putere de lucru judecat. De asemenea, hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei deoarece instanța de apel a reținut că reclamanta A. nu exhibă nici un titlu de proprietate valabil.

Or, susține reclamanta titlul de proprietate nu a fost desființat ca urmare a executării silite promovate împotriva sa,întrucât prin sentința civilă nr. 4846/25.10.2012 instanța a anulat ca nelegale publicația de vânzare din 22.12.2012, procesul-verbal de licitație din 22.12.2012 și actele de executare ulterioare întocmite în dosarul de executare. Ca atare se arată că recurenta-reclamantă nu a pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului, în urma procedurii de executare silită care s-a desfășurat în cadrul dosarului de executare nr. 143/2008.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că prin decizia civilă nr. 198/10.06.2014, Tribunalul Ilfov a admis excepția tardivității contestației la executare, ce avea ca obiect raportul de evaluare întocmit la data de 11.11.2011 și comunicat la data de 14.11.2011 și, în consecință, a respins, ca tardiv formulată, contestația la executare ce are ca obiect raportul de evaluare întocmit la data de 11.11.2011 și a respins în rest contestația la executare, ca neîntemeiată. Or, decizia civilă nr. 198/10.06.2014 a Tribunalului Ilfov este definitivă și poartă asupra tardivității contestației la executare.

Se învederează că, o altă interpretare nu face decât să ducă la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, cu referire la dovada dreptului de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 4816 mp., situat în tarlaua x, parcela x, Otopeni, Ilfov.

Se mai arată că instanțele au reținut greșit că pârâții au făcut dovada dreptului de proprietate dobândit valabil prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.07.2012 de BNP F., înscris în cartea funciară prin încheierea nr. x/03.07.2012 a O.C.P.I Ilfov — B.C.P.I. Buftea, în condițiile în care actul de adjudecare al autoarei cu titlu particular a pârâților a fost anulat prin sentința civilă nr. 4846/25/10.2012, în cauză fiind făcută și dovada faptului că pârâții au dobândit de la un neproprietar.

Din această perspectivă se suține că acțiunea reclamantei din litigiul pendinte este o acțiune în revendicare imobiliară care nu poartă asupra unui imobil adjudecat într-un proces de executare silită imobiliară prin procedura licitației publice, întrucât prin sentința civilă nr. 4846/25.10.2012 instanța a anulat ca nelegale publicația de vânzare, procesul-verbal de licitație din 22.12.2010, precum și actele de executare subsecvente întocmite în dosarul de executare, ci asupra imobilului dobândit de pârâți prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/02.07.2012 de BNP F..

Se învederează că, buna credință a pârâților nu a existat la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare și nici ulterior, E. neavând posesia bunului, astfel că, dacă s-ar fi comportat cu bună credință înainte de perfectarea actelor de vânzare, B. ar fi verificat situația de fapt și cu ușurință ar fi putut constata că acesta nu se află în posesia vânzătorului fiind deținut de reclamanta A..

În același sens se mai arată că, în calitate de cumpărători, pârâții nu au depus diligențle necesare, nu s-au interesat de situația de fapt și de drept a imobilului, în condițiile exercitării dreptului de proprietate de către reclamantă până la 06.05.2015.

Recursul incident declarat de recurenții-pârâții B. și C., întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizează nelegalitatea hotărârii în ce privește soluția pronunțată pe excepția prescripției dreptului material la acțiune.

Astfel, se arată că acțiunea din litigiul pendinte vizează un imobil adjudecat într-un proces de executare silită imobiliară prin procedura licitației publice, situație ce se circumscrie noțiunii de evicțiune, în sensul de tulburare a cumpărătorului în exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate.

Or, sussțin pârâții, când acțiunea în revendicare vizează un imobil adjudecat la licitație publică într-o procedură execuțională silită, aceasta se circumscrie generic conceptului de cerere în evicțiune îndreptată împotriva adjudecatarului (și eventualilor săi succesori cu titlu particular, care sunt avânzi-cauză ai adjudecatarului, cum este cazul din speță), și pe cale de consecință o atare acțiune în revendicare este prescriptibilă extinctiv.

În acest sens se arată că, în litigiul pendinte este incidentă dispoziția specială prevăzută de art. 520 C. proc. civ. vechi, derogatorie de la regimul imprescriptibil al acțiunii în revendicare imobiliară. Din interpretarea per a contrario art. 1890 C. civ. 1865, reiese că acțiunile reale sunt supuse unor termene speciale de prescripție extinctivă, fiind prescriptibile în condițiile statuate de normele speciale care edictează respectivele termene de prescripție. Acesta este și cazul acțiunii în revendicare a imobilului adjudecat prin licitație publică în cadrul procedurii de urmărire silită imobiliară. Termenul special de prescripție extinctivă aplicabil acestei acțiuni reale petitorii este de 3 ani, conform dispozițiilor art. 520 C. proc. civ.

Se învederează că, prin deciziile sale, Curtea Constituțională a statuat că dispozițiile speciale din materia adjudecării silite imobiliare fac parte dintr-o procedură legală specială, derogatorie, prin care este ocrotit adjudecatarul (și implicit succesorii săi în drepturi), neputând constitui o atingere adusă dreptului de proprietate al altei persoane. Ca atare, termenul de 3 ani instituit este unul special, stabilit pentru protecția adjudecatarului și a succesorilor săi în drepturi, în cadrul unei proceduri speciale - executarea silită, aceasta fiind limita în care, în mod rezonabil, se permite oricărei persoane care se consideră prejudiciată într-un drept al său să acționeze în instanță.

În ceea ce privește calculul termenului de prescripție, pârâții arată că acesta a început să curgă la data întabulării actului de adjudecare prin care s-a transferat dreptul de proprietate asupra bunului prin vânzare silită în patrimoniul adjudecatarului, respectiv 13.01.2012, în cauză nefăcându-se dovada existenței vreunui caz de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției.

Concluzionând, pârâții solicită admiterea recursului incident, și pe cale de consecință, respingerea acțiunii ca prescrisă.

La 29 aprilie 2021 pârâții B. și C. au depus întâmpinare, comunicată, solicitând respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă, ca nefondat.

La 24 mai 2021 recurenta-reclamantă a depus întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, în principal, ca fiind tardiv, iar în subsidiar, ca nefondat. A arătat și că recursul incident este inadmisibil, temeiul de drept invocat, cu referire la cazul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nefiind susținut de argumentele de fapt și de drept.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 17 martie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. și recursul incident declarat de pârâții B. și C. împotriva deciziei nr. 1122 A din 22 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate prin recursul principal și prin recursul incident în raport de dispozitiile art. 488 pct. 6, pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-reclamantă A. și la dispozitiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocate de pârâții B. și C., Înalta Curte reține următoarele:

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. din perspectiva susținută de recurenta reclamantă că hotărârea cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei întrucât instanța de apel a reținut că reclamanta A. nu exhibă nici un titlu de proprietate valabil, că procedura de executare silită a fost legală, Înalta Curte conststă că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor considerente:

Astfel, Înalta Curte reține că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; dacă există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată, lipsește motivarea soluției sau aceasta este superficială ori cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă; instanța de control judiciar copiază considerentele hotărârii atacate fără a răspunde motivelor de critică.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Cum motivarea hotărârilor judecătorești reprezintă un element de validitate a acestora, instanța are obligația de a arăta argumentele pro și contra ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susținerile, apărările părților, cât și la probele și dispozițiile legale incidente raportului juridic dedus judecății.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția și constituie o garanție procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și respectiv art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanța ce are obligația legală de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la susținerile recurentei reclamante, Înalta Curte reține că instanța de apel a motivat/argumentat soluția adoptată în raport atât de obiectul dedus judecății și de succesiunea faptelor și actelor juridice, precum și în raport de motivele de apel invocate de reclamantă în conditiile în care s-a reținut că, în cauza dedusă judecății, ne aflăm în ipoteza clasică a acțiunii în revendicare, fiind incidente dispozițiile art. 563 din C. civ., care stipulează că "(2) Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel".

Astfel, instanța de apel a constatat că "prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, secția Civilă, din data de 14.06.2016, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B. și C., solicitând ca pe baza probelor administrate, să oblige pe pârâții la lăsarea în deplină proprietate și liniștită posesiune a imobilului teren în suprafață de 4226 mp, situat în Otopeni, județul Ilfov, imobil pe care îl identifică cu nr. cadastral x, respectiv cu număr de carte funciară x, situat în tarlaua x, parcela x, având următoarele vecinătăți: Nord - pe o latură de 43, 50 mp - Canal HC 342, Sud - pe o latură de 25,40 mp - G., Est - pe o latură de 139,89 mp - H., I., Vest - pe o latură de 139,83 mp - J.".

Instanța de apel în motivarea soluției pronunțate a reținut că: "în cauza de față, se constată că problema de drept litigioasă este existența titlului de proprietate al apelantei-reclamante, întrucât aceasta susține că exhibă un titlu de proprietate, prin care probează dreptul de proprietate asupra terenului litigios. În schimb, prima instanță a reținut că A. nu probează existența unui titlu de proprietate, motiv pentru care a respins acțiunea formulată".

Din această perspectivă instanța de apel în argumentarea soluției adoptate a constatat că:" prin motivele de apel, A., susține că titlul său de proprietate este reprezentat de sentința civilă nr. 5179/10.10.2007 a Judecătoriei Buftea, pronunțată în dosarul nr. x/2007, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune a numiților K., D., L. și reclamanta din prezenta cauză, A..

Apelantei-reclamante A. i s-a atribuit lotul compus din teren în suprafață de 4816 mp situat în tarlaua x, parcela x, fiind obligată la plata unei sulte.

Se mai învederează că titlul său de proprietate nu a fost desființat, ca urmare a executării silite promovate împotriva sa, deoarece prin sentința civilă nr. 4846/25.10.2012, instanța a anulat ca nelegale, publicația de vânzare din 22.12.2012, procesul-verbal de licitație din 22.12.2012 și

În al doilea rând, nu a fost administrată nicio probă pentru a se combate prezumția de buna-credință, care operează în favoarea apelanților-pârâți.

A doua critică formulată privind încălcarea dreptului la un proces echitabil și a dreptului la apărare, datorită faptul că hotărârea primei instanțe nu este motivată, nefiind înlăturate toate apărările formulate este neîntemeiată.", pentru următoarele considerente:

Instanța de apel în motivarea/argumentarea soluției adoptate în raport de motivele de apel invocate de reclamantă a aratat că " garanțiile implicite ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale includ obligația de a motiva hotărârile judecătorești (H. împotriva Belgiei, pct. 53). O decizie motivată permite părților să demonstreze că a fost audiată în mod real cauza lor.

Deși o instanță internă dispune de o anumită marjă de apreciere în alegerea argumentelor și admiterea probelor, aceasta trebuie să-și justifice activitățile, precizând motivarea deciziilor sale (Suominen împotriva Finlandei, pct. 36; M. împotriva Maltei, pct. 79).

Deși art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale obligă instanțele să își motiveze deciziile, acest fapt nu poate fi înțeles ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument [Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, pct. 61; García Ruiz împotriva Spaniei (MC), pct. 26; Jahnke și Lenoble împotriva Franței (dec.); Perez împotriva Franței (MC), pct. 81].

Întinderea obligației privind motivarea poate varia în funcție de natura deciziei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27) și trebuie analizată în lumina circumstanțelor speței: trebuie să se țină seama în special de diversitatea motivelor pe care un justițiabil le poate ridica în instanță și de diferențele din statele contractante în materie de dispoziții legale, cutume, concepții doctrinare, prezentarea și redactarea hotărârilor și deciziilor (Ruiz Torija împotriva Spaniei, pct. 29; Hiro Balani împotriva Spaniei, pct. 27). Art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu impune motivarea în detaliu a unei decizii prin care o instanță, bazându-se pe o dispoziție legală specifică[Burg și alții împotriva Franței (dec.); Gorou împotriva Greciei (nr. 2) (MC), pct. 41].

Or, în argumentarea/motivarea soluției pronunțate instanța de apel aplicând principiile Curții, a "apreciat că hotărârea instanței de apel corespunde exigențelor Curții Europene a Drepturilor Omului, iar împrejurarea că apelanta este nemulțumită de considerentele instanței de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii". "Afirmația că nu au fost puse în discuția contradictorie a părților condițiile acțiunii în revendicare este eronată, deoarece instanța a acordat cuvântul pe fondul acțiunii.

Acest lucru implică obligația părților de a-și expune punctul de vedere cu privire la existenței/inexistenței dreptului de proprietate asupra terenului litigios în patrimoniului părților, precum și îndatorirea instanței de judecată de analiza susținerile.

Faptul că a avut loc o dezbatere contradictorie a cauzei, reiese din împrejurarea că au fost analizate susținerile apelantei-reclamante privind in/existența dreptului de proprietate în patrimoniul său cu referire la legalitatea procedurii de executare silită".

Din perspectiva celor expuse, în condițiile în care instanța de apel a arătat motivele pro și contra în raport de susținerile părților ce au format convingerea în ceea ce privește soluția pronunțată, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel se circumscrie exigențelor art. 425 lit. b) C. proc. civ., considerentele fiind clare, concise, neexistând în cuprinsul acestora nici elemente contradictorii și nici elemente străine de cauză, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt și susținerile ce vizează ignorarea sentinței civile nr. 4846/25.10.2012, definitivă prin nerecurare, cu privire la care se învederează ca are putere de lucru judecat. instanța de apel a analizat acțiunea în revendicare prin compararea titlurilor invocate de părți, prin raportare la litigiul anterior ce a avut ca obiect contestație la executare în care prin decizia civilă nr. 35/2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, instanța a admis recursurile formulate de numiții D. și de E., a casat sentința civilă recurată și rejudecând cauza, prin decizia civilă nr. 198/10.06.2014, a respins "contestația la executare ca neîntemeiată".

Înalta Curte reține că instanța de apel în motivarea/argumentarea soluției pronunțate și a neincidenței dispozițiilor art. 435 C. proc. civ., în mod legal și corect a reținut următoarele aspecte, că:

"Prin sentința civilă nr. 5179/10.10.2007 a Judecătoriei Buftea, pronunțată în dosar nr. x/2007 s-a dispus ieșirea din indiviziune între numiții K. și D., L. și apelanta-reclamantă A..

Apelantei A. i s-a atribuit în deplină proprietate și posesie lotul compus din teren în suprafață de 4816 mp situat în tarla x, parcela x, fiind obligată la plata unei sulte.

Ca urmare a neachitării voluntare a sultei, D. a formulat cerere de executare silită împotriva apelantei A., fiind întocmit dosarul de executare nr. 143/2008.

Procedura de executare silită s-a desfășurat, iar, la data de 22.12.2011, terenul în suprafață de 4816 mp a făcut obiectul unei licitații organizate de biroul executorilor judecătorești, imobilul fiind adjudecat de către E., conform actului de adjudecare nr. 143/10.01.2012, act încheiat în baza procesului-verbal de licitație imobiliară.

Dreptul de proprietate a fost înscris în cartea funciară cu încheierea nr. 3569/13.01.2012 emisă de Oficiul de cadastru și publicitate imobiliară Ilfov, Biroul de Cadastru și publicitate imobiliară Buftea.

La data de 02.07.2012, prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x de BNP F. la 02.07.2012, adjudecatarul E. a transmis dreptul de proprietate asupra imobilului adjudecat către apelanții-pârâți.

Dreptul de proprietate al apelanților-pârâți a fost înscris în cartea funciară cu încheierea nr. x/03.07.2012 emisă de Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, Biroul de Cadastru și publicitate imobiliară Buftea.

La data de 06.08.2012, apelanta-reclamantă A. a formulat o acțiune în revendicare aceluiași imobil ce a făcut obiectul prezentului dosar, acțiune ce a fost anulată ca netimbrată, prin sentința civilă nr. 5132/08.11.2012 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2012.

De asemenea, A. a formulat contestație la executare împotriva actelor de executare din dosarul de executare nr. 143/2008.

Prin sentința civilă nr. 2873/2012 pronunțată în dosarul nr. x/2011, Judecătoria Buftea a admis contestația la executare și a dispus anularea actelor de executare efectuate în dosarul de executare.

Ulterior, Judecătoria Buftea a admis și cererea completatoare formulată de A. și prin sentința civilă de completare nr. 4846/25.10.2012, instanța a anulat ca nelegale publicația de vânzare, procesul-verbal de licitație din data de 22.12.2010 precum și actele de executare subsecvente întocmite în dosarul de executare.

La data de 21.10.2013, prin decizia civilă nr. 35/2014 pronunțată de Tribunalul Ilfov, în cadrul litigiului având ca obiect contestație la executare, instanța a admis recursurile formulate de D. și de E., a casat sentința civilă recurată și a reținut cauza spre rejudecare.

Rejudecând cauza, Tribunalul Ilfov a pronunțat decizia civilă nr. 1498/10.06.2014, prin care a admis excepția tardivității contestației la executare ce avea ca obiect raportul de evaluare întocmit la data de 11.11.2011 și comunicat la data de 14.11.2011, a respins excepția tardivității contestației la executare privind procesul-verbal întocmit la data de 11.11.2011, procesul-verbal întocmit la data de 21.11.2011, procesul-verbal din data de 23.11.2011 și publicația de vânzare din data de 21.11.2011, a respins, a tardiv formulată, contestația la executare ce are ca obiect raportul de evaluare întocmit la data de 11.11.2011 și a respins în rest contestația la executare ca neîntemeiată".

Din cuprinsul considerentelor deciziei civile nr. 1498/R/10.06.2014, pronunțate de către Tribunalul Ilfov în recurs, se poate constata faptul că s-a statuat, în mod clar, asupra legalității tuturor actelor de executare. S-a reținut: că "și actele de executare contestate subsecvente publicației de vânzare au fost legal întocmite, iar vânzarea la licitație a imobilului teren s-a realizat conform procedurii prevăzute de lege, astfel încât, față de toate cele de mai sus, instanța a constatat că nu s-a probat și nici relevat niciun motiv de nelegalitate a actelor de executare contestate".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reține că în condițiile în care, prin decizia civilă nr. 1498/R/10.06.2014, pronunțată de către Tribunalul Ilfov în recurs, s-a statuat asupra legalității tuturor actelor de executare, constatându-se că "și actele de executare contestate subsecvente publicației de vânzare au fost legal întocmite, iar vânzarea la licitație a imobilului teren s-a realizat conform procedurii prevăzute de lege,că nu s-a probat și nici relevat niciun motiv de nelegalitate a actelor de executare contestate. "fiind respinsă contestația la executare cu privire la raportul de evaluare întocmit în data de 11.11.2011, ca tardiv formulată și respinsă în rest contestația la executare ca neîntemeiată, este nefondată susținerea recurentei reclamante legate de puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 4846/25.10.2012 de completare a sentinței civile nr. 2873/2012 pronunțată în dosarul nr. x/2011, de Judecătoria Buftea, motiv pentru care în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat atât în recursul principal de reclamantă cât și în recursul incident declarat de pârâții recurenți, Înalta Curte reține următoarele:

Cum incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează ipoteza în care "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății, dă eficiență unei norme generale în condițiile existenței unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză.

Astfel, față de obiectul dedus judecății ce vizează acțiunea în revendicare instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare a dispozițiilor art. 563 C. civ. care prevăd că: "Dreptul la acțiunea în revendicare este imprescriptibil, cu excepția cazurilor în care prin lege se dispune altfel".

Cum imobilul din litigiu a constituit obiectul vânzării prin licitație publică, și cum prin decizia civila nr. 1498/R/10.06.2014, pronunțată de către Tribunalul Ilfov în recurs, s-a statuat, asupra legalității tuturor actelor de executare, reținându-se că "și actele de executare contestate subsecvente publicației de vânzare au fost legal întocmite, iar vânzarea la licitație a imobilului teren s-a realizat conform procedurii prevăzute de lege, că nu s-a probat și nici relevat niciun motiv de nelegalitate a actelor de executare contestate". Înalta Curte reține că instanța de apel a făcut o legală și corectă interpretare a dispozițiilor legale enunțate precum și a neincidenței excepției prescripției extinctive, excepție invocată de pârâți.

Înalta Curte în raport de succesiunea faptelor și actelor juridice reține că în mod legal instanța de apel a constatat că termenul de prescripție de 3 ani operează doar dacă acțiunea în revendicare este formulată de un terț împotriva adjudecatarului, ipoteză ce nu se regăsește însă în litigiul pendinte, cu atât mai mult cu cât acțiunea în revendicare a fost înaintată de fostul proprietar reclamanta A., împotriva unor terți, respectiv împotriva pârâților B. și C., care nu au avut calitatea de adjudecatari.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susținerile recurenților nu se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6,7 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge ca nefondat atât recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1122 A din 22 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, precum și recursul incident declarat de pârâții B. și C. împotriva aceleiași decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 1122 A din 22 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul incident declarat de pârâții B. și C. împotriva aceleiași decizii.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2022.