Decizia nr. 502/2023 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 5063/2018 a Judecătoriei Buftea

Obiectul cauzei: Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea la 16 aprilie 2018, sub dosar nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să dispună: 1. obligarea Prim-Procurorului Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea să îndeplinească obligația profesională de a sesiza Judecătoria Buftea cu privire la desființarea parțială a testamentului autentificat sub nr. x din 17 iunie 2010 de C. și desființarea certificatului de calitate de moștenitor legal și legatar universal nr. 11 din 23 februarie 2011; 2.obligarea pârâților, în solidar, la plata unor despăgubiri, în cuantum de 250.000 de RON; 3.obligarea pârâților la comunicarea procedurală a încheierii nr. 988 din 28 iunie 2017 din dosarul nr. x/2017 al Judecătoriei Buftea. La termenul de judecată din 27 septembrie 2018, reclamanta a renunțat la capetele 1 și 3 de cerere și a solicitat continuarea judecății pentru petitul 2 al cererii, respectiv obligarea pârâților la plata unor despăgubiri în cuantum de 250.000 RON. Prin sentința civilă nr. 5063 din 1 octombrie 2018 pronunțată de Judecătoria Buftea în dosarul nr. x/2018, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov. Prin sentința civilă nr. 3627 din 18 decembrie 2018 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Buftea, fiind constatat conflictul negativ de competență, suspendată cauza și înaintat dosarul Curții de Apel București pentru soluționarea conflictului. Prin sentința civilă nr. 6F din 15 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a fost stabilită competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Sentința pronunțată în primă instanță: Prin sentința civilă nr. 1616 din 13 mai 2021 pronunțată de Tribunalul Ilfov au fost respinse ca rămase fără obiect excepția lipsei de interes și excepția lipsei calității procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Judecătoria Buftea invocate cu privire la capătul nr. 1 de cerere și respectiv nr. 3 de cerere pe cale de întâmpinare de pârâtul Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea; a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, invocată pe cale de întâmpinare; a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei B., invocată pe cale de întâmpinare; a fost respinsă ca nefondată excepția inadmisibilității invocată de pârâta B. pe cale de întâmpinare; a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea și B., ca nefondată. Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta A., înregistrat pe rolul Curții de Apel, secția a IV-a civilă sub nr. x/2021.

Decizia pronunțată în apel: Prin decizia civilă nr. 631A din 19 aprilie 2022, Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă a respins apelul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii din 13 aprilie 2021 și a sentinței civile nr. 1616 din 13 mai 2021 pronunțată de Tribunalul Ilfov – secția civilă în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimații-pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Parchetul de pe lângă Judecătoria Buftea și B., ca nefondat. A respins cererea intimatei B. de obligare a apelantei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză: Reclamanta A. a declarat recurs împotriva încheierii din 22 martie 2022 și deciziei nr. 631A din 19 aprilie 2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a IV-a civilă, înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 23 iunie 2022. Prin calea de apel exercitată, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a formulat următoarele critici: Cu privire la încheierea din data de 22 martie 2022, prin care a fost respinsă cererea de administrare a probatoriului, a invocat excepția de ordine publică a nelegalității judecării apelului la primul termen de judecată fără a pune în discuție probatoriul, încuviințarea și administrarea sa, cu consecința înfrângerii agresive a dreptului său la apărare, prin imposibilitatea de a-și proba susținerile, și admiterea tuturor cererilor adversarului, cu consecința unei motivări doar după spusele acestuia, ceea ce dovedește, dincolo de orice dubiu, nelegalitatea judecării pricinii. De asemenea, mai arată recurenta că instanțele de fond nu s-au pronunțat în privința a ce au fost învestite, respectiv cu privire la daunele morale ce reprezintă consecința faptelor comise cu vinovăție din dosarele penale, fiind date cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 3, art. 4 C. proc. civ., art. 20, art. 21, art. 24 din Constituția României, cât și normelor europene, cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurenta a formulat critici și din perspectiva motivărilor hotărârilor instanțelor de fond, care trebuie să fie complete, indiferent de câte pagini ar însuma, clare și explicite, apreciind că hotărârile instanțelor de fond sunt nemotivate. Art. 425 C. proc. civ., instituie obligația instanței de judecată de a arăta, în cadrul hotărârii, motivele de fapt și de drept care au format convingerea, precum și motivele pentru care au fost înlăturate cererile reclamantei, nerespectarea acestora ducând la nulitatea hotărârii, conform art. 174 din același cod. Dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 par. 1 din CEDO implică în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor de probă ale părților pentru a le aprecia pertinența, obligând în același timp tribunalele să-si motiveze deciziile. Or, tribunalul, judecând în lipsa apărării reclamantei la primul termen de judecată, a respins probele solicitate de aceasta cu motivarea că nu a arătat teza probatorie la interogatoriu, deși legiuitorul nu impune astfel de cerință, având în vedere elementul de surpriză al probei. Rezultă, astfel, reaua-credință și grava neglijență, hotărârile fiind lovite de nulitate, iar excepția de ordine publică a nelegalității trebuie admisă. Pe de altă parte, nemotivarea unei hotărâri judecătorești echivalează practic cu soluționarea procesului fără a intra în fondul acțiunii, de natură să justifice casarea cu trimitere spre rejudecare. Atât timp cât în considerente nu se regăsește analiza probelor care au fost solicitate, nu sunt stabilite împrejurările de fapt esențiale în cauză, nu sunt evocate normele substanțiale și procedurale incidente și aplicarea lor în speță, soluția exprimată prin dispozitiv rămâne nesusținută și pur formală, nefiind corolarul motivelor ce o preced. O astfel de hotărâre devine arbitrară și nu permite exercitarea controlului judiciar, obligând la o casare cu trimitere chiar dacă, strict teoretic, instanța s-a pronunțat pe fond, respingând acțiunea, nu pe excepție, ci ca nefondată. Concluzionând, arată că au fost nesocotite dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind încălcat astfel dreptul reclamantei la un proces echitabil. Totodată, reclamantei i-a fost cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a fi asigurat accesul la dublul grad de jurisdicție, ca garanție a legalității și temeiniciei hotărârii judecătorești ce va fi dată în cauză. Apărările formulate în cauză: Intimatul Statul Român prin Ministerul Finanțelor a formulat întâmpinare, prin care a solicitat anularea recursului, întrucât motivarea nu se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Recurenta-reclamantă A. a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Procedura de filtru: Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 19 ianuarie 2023 a fost respinsă excepția nulității recursului, invocată de intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanțelor, recursul fiind admis în principiu. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție. Examinând încheierea și decizia recurate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Cu titlu prealabil, întrucât recurenta formulează critici atât în ce privește hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, cât și pe cea a Tribunalului Ilfov, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârile date în apel sunt supuse recursului, Înalta Curte va analiza motivele de recurs numai prin raportare la hotărârea instanței de apel. În ce privește criticile formulate prin calea de atac exercitată în cauză, Înalta Curte va analiza motivele de recurs după o prealabilă grupare, în funcție de cazul de casare căruia i se circumscrie fiecare. Astfel, criticile vizând încălcarea principiului disponibilității și încălcarea regimului juridic al probațiunii, vor fi analizate din perspectiva motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin raportare la împrejurarea că în dezvoltarea acestor critici, recurenta invocă încălcarea unor reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Recurenta arată că instanțele de fond nu s-au pronunțat în privința a ce au fost învestite, respectiv cu privire la daunele morale ce reprezintă consecința faptelor comise cu vinovăție din dosarele penale. În legătură cu acest motiv de recurs, prin care se reclamă încălcarea principiului disponibilității, Înalta Curte îl va respinge ca nefondat. Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Din analiza cererii introductive, în acord cu cele reținute de instanța de apel, reiese că pretențiile reclamantei au fost întemeiate pe dispozițiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală și, prin nicio cerere ulterioară, nu s-a procedat la modificarea obiectului ori a temeiului de drept al acțiunii. De asemenea, Înalta Curte reține că motivarea în fapt a cererii de chemare în judecată, este concordantă cel de-al doilea petit cu care a rămas învestită instanța și cu temeiul de drept invocat, prin aceasta reclamând actele delictuale multiple, privind hărțuiri și umilințe repetate cu perseverență, ce au avut consecințe afectarea stării sale de sănătate – fizice și psihice și prejudicierea sa morală, astfel încât, nu s-ar putea reține o nesocotire a dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de către instanțele fondului, prin aceea că nu ar fi stăruit în conturarea unui cadru procesual obiectiv clar înainte de a păși la judecată. Dimpotrivă, instanța de apel, învestită prin calea de atac exercitată de reclamantă, cu critici vizând o pretinsă înțelegere greșită a fondului cauzei, a analizat atât cuprinsul cererii de chemare în judecată și a precizările ulterioare ale reclamantei, cât și conținutul hotărârii instanței de fond, reținând că există o deplină concordanță între ceea ce s-a cerut, și ceea ce s-a analizat de către instanța de fond, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată. Totodată, instanța de apel a procedat la o analiză proprie, în virtutea caracterului devolutiv al căii de atac a apelului, în limitele cu care a fost învestită, pentru a determina, în ce măsură hărțuirile și umilințele pretins a fi fost încercate de către reclamantă, reprezintă o lezare a drepturilor nepatrimoniale consacrate de art. 72 C. civ., analiză în urma căreia, instanța de apel a reținut că nu sunt întrunite în cauză cele patru condiții necesar a fi întrunite cumulativ pentru angajarea răspunderii civile delictuale. Concluzionând, Înalta Curte observă că instanța de apel a analizat cererea reclamantei prin raportare la cadrul procesual obiectiv, cu care aceasta a învestit instanța, fiindu-i astfel recunoscut și asigurat dreptul de liber acces la justiție, consacrat de art. 21 din Constituția revizuită a României. În ce privește motivul de recurs îndreptat împotriva încheierii din data de 22 martie 2022 prin care se critică o încălcare a regimului juridic al probațiunii cu consecința imposibilității dovedirii pretențiilor vizând fondul cauzei, Înalta Curte îl găsește neîntemeiat și va fi respins în consecință. Astfel, recurenta a invocat excepția de ordine publică a nelegalității judecării apelului la primul termen de judecată fără a pune în discuție probatoriul, încuviințarea și administrarea sa, cu consecința înfrângerii agresive a dreptului său la apărare, prin imposibilitatea de a-și proba susținerile, și admiterea tuturor cererilor adversarului, cu consecința unei motivări doar după spusele acestuia, ceea ce dovedește, dincolo de orice dubiu, nelegalitatea judecării pricinii. Înalta Curte reține că la termenul de judecată din 22 martie 2022, Curtea de Apel a acordat cuvântul pentru susținerea cererii de încuviințare a probatoriului, reclamanta, prin mandatar, solicitând încuviințarea probei cu înscrisuri, a probei cu interogatoriul părților și a probei testimoniale cu doi martori, teza probatorie constând în evidențierea nivelului de suferință al reclamantei. Curtea de Apel a respins cererea de administrare a probatoriului ca nefiind util soluționării cauzei, în raport de criticile formulate prin calea de atac a apelului, de teza probatorie indicată, precum și de probele administrate în etapa fondului. Totodată, Curtea de Apel a reținut că a fost învestită cu nelegalitatea hotărârii primei instanțe, urmând a se pronunța asupra apelului și apoi, în raport de soluția dată, eventual într-o evocare de fond, să dispună suplimentarea probatoriului. În consecință, contrar susținerilor recurentei, la termenul din 22 martie 2022, Curtea de Apel a pus în discuție cererea de încuviințare a probatoriului, reclamanta prin mandatar a formulat concluzii în ce privește aceste aspect, iar instanța, după deliberare, a respins cererea de administrare a probatoriului, reținând caracterul lipsit de utilitatea al acestuia prin raportare la teza probatorie indicată și totodată de limitele învestirii instanței de apel prin calea de atac exercitată. Așadar, nu se confirmă în raport de cuprinsul încheierii de ședință din 22 martie 2022, criticile recurentei vizând încălcarea regimului probațiunii, astfel încât și acest motiv de recurs urmează a fi respins. Recurenta a mai invocat încălcarea dispozițiilor art. 21 care consacră dreptul de liber acces la justiție și art. 24 (dreptul la apărare) din Constituția României, cât și încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care consacră dreptul la un proces echitabil, fără însă a indica, concret, modul în care instanța de apel a înfrânt aceste principii fundamentale. Observând că încălcarea acestor principii de drept a fost invocată, ca o concluzie, la finalul căii de atac, reiese că sunt atașate, ca un corolar, motivelor de recurs dezvoltate și analizate supra, în privința cărora, Înalta Curte s-a pronunțat, motiv pentru care va respinge și acest motiv de recurs ca nefondat. În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 3, art. 4 C. proc. civ. și art. 20 din Constituția României, ce consacră aplicarea prioritară a tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului și a celor ale Uniunii Europene, nu a fost motivată de către recurentă, invocând, generic, încălcarea normelor europene. Pentru a constata o încălcare a acestor dispoziții, ar fi fost necesar ca reclamanta să indice în concret acel drept consacrat de legislația Uniunii Europene și care nu este reglementat de dreptul intern, dar care ar avea aplicabilitate în cauza deferită judecății în privința căruia, instanțele fondului au refuzat aplicarea. De asemenea, în măsura în care partea ar fi identificat un drept, reglementat printr-un tratat internațional privind drepturile omului, care ar fi instituit un regim favorabil, față de dispozițiile de drept intern aplicabile, revenea părții obligația de a le invoca în concret și de a solicita aplicarea prioritară a acestora. Or, reclamanta nu a indicat în mod particular, nici în fața instanțelor fondului și nici prin cererea de recurs, care ar fi normele de drept internațional aplicabile care i-ar genera un regim favorabil față de normele dreptului intern, motiv pentru care Înalta Curte va respinge ca nefondat și acest motiv de recurs. Din perspectiva motivului de recurs vizând nemotivarea hotărârii, subsumat art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul neîntemeiat și îl va respinge pentru considerente ce vor fi expuse în continuare. Înalta Curte reține că obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenție pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale. Deși se invocă o nemotivare a hotărârii, recurenta se raportează în fapt la dezlegarea pe care instanța de apel a dat-o naturii juridice a cererii sale introductive – acțiune în răspundere civilă delictuală, și respectiv analizei cauzei pe care a realizat-o, pornind de la cadrul procesual obiectiv și criticile formulate prin memoriul de apel. Contrar susținerilor recurentei, hotărârea instanței de apel este motivată în conformitate cu standardul de calitate instituit de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și prin art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, fiind enunțate cu claritate atât situația de fapt reținută în cauză pe baza probatoriului administrat, normele legale incidente, precum și modul de aplicare al legii la situația de fapt determinată. De asemenea, Înalta Curte reține că au fost analizate și s-a răspuns tuturor argumentelor principale invocate de părți, iar considerentele sunt formulate și structurate coerent, de natură a susține concluzia și raționamentul instanței. Astfel cum se reține frecvent în jurisprudența Înaltei Curți, motivarea nu poate avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părților care sprijină fiecare capăt de cerere/critică din calea de atac, fiind unanim recunoscut aspectul potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu este o problemă de volum, ci una de conținut, de substanță. Împrejurarea că instanța de apel a dat o altă dezlegare situației de fapt, ori problemelor de drept, față de cele propuse de una din părți, nu echivalează reținerea unor motive străine în considerentele hotărârii, ci, dezlegarea dată de instanța de apel reprezintă rodul analizei și aplicării instituțiilor de drept potrivit interpretării proprii, ce nu poate fi cenzurată decât numai în măsura în care se identifică un motiv de nelegalitate dintre cele expres și limitativ reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Concluzionând, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este motivată conform standardelor de calitate instituite de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar prin motivarea corespunzătoare a hotărârii judecătorești, se asigură totodată respectarea garanțiilor de imparțialitate ale judecătorului și de calitate a actului de justiție, motiv pentru care, Înalta Curte înlătură și criticile recurentei-pârâte vizând lipsa de obiectivism a hotărârii instanței de apel. Din perspectiva motivului de recurs vizând greșita aplicare a dispozițiilor de drept material, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de recurentă, Înalta Curte reține de asemenea caracterul nefondat și îl va respinge în consecință. Subsumat acestui motiv de recurs, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 3, art. 4 C. proc. civ., art. 20, art. 21 și art. 24 din Constituția României, cât și încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin raportare la împrejurarea că aceste norme instituie principii fundamentale pentru desfășurarea procesului civil (accesul liber la justiție, dreptul la apărare, dreptul la un proces echitabil și aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene), criticile nu pot fi circumscrise motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care acestea au fost analizate în secțiunea dedicată motivelor de recurs subsumate art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Observând că recurenta nu a indicat în cuprinsul căii de atac dispoziții de drept material a căror analiză ar putea fi realizată din perspectiva motivului de recurs reglementat de pct. 8, Înalta Curte va respinge acest motiv de recurs ca nefondat. În ce privește cererea intimatei-pârâte B. de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, în raport de dispozițiile art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora dovada existenței și întinderii cheltuielilor de judecată poate fi făcută, cel mai târziu, la data închiderii dezbaterilor, precum și a dispozițiilor art. 394 alin. (3) C. proc. civ., în raport de care după încheierea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, având în vedere că acestea au fost solicitate și dovedite ulterior închiderii dezbaterilor.