ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1392/2024

Ședința publică din data de 22 mai 2024

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov, secția civilă în data de 05.10.2020, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții C., D., E., F., G., H. și I., au solicitat constatarea nulității absolute și anularea actului de partaj voluntar autentificat sub nr. x/11.09.2017 de către notar public J., repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia și, ca efect al anulării sale, anularea actului subsecvent, respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/28.12.2018 de către notar public K. și repunerea părților în situația anterioară încheierii acestuia (retransmiterea dreptului de proprietate și restituirea avansului în sumă de 35.000 euro); obligarea pârâților la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin sentința nr. 904/16.03.2021, Tribunalul Ilfov, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Ilfov, invocată din oficiu, și a declinat cauza în favoarea Judecătoriei Buftea.

Prin sentința nr. 7667/07.05.2021, Judecătoria Buftea, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a Judecătoriei Buftea, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Curții de Apel București, în vederea soluționării conflictului negativ de competență.

Prin decizia nr. 100F/29.06.2021, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă a stabilit competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Ilfov.

Prin sentința nr. 3500/23.12.2022, Tribunalul Ilfov, secția civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată; i-a obligat pe reclamanți, în solidar, să plătească pârâților, în solidar, cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat, în cuantum de 8.000 de RON.

Prin decizia nr. 1484A/21.11.2023, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis excepția netimbrării și a anulat, ca netimbrat, apelul reclamanților împotriva sentinței; i-a obligat pe reclamanții-apelanți la plata, către intimații-pârâți, a sumei de 3.600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, onorariu redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții A. și B..

Printr-o primă susținere, recurenții au arătat că au formulat cererea de apel singuri, iar nu prin avocat, fiind indicată o altă adresă de corespondență decât cea a fostului avocat, iar, cu toate acestea, comunicările instanței au fost transmise la adresa fostului avocat al părților, iar nu la aceștia.

Au mai precizat și că prin citația din apel, emisă în 12 septembrie 2023, se menționa că, în cazul în care nu va fi îndeplinită obligația de plată a taxei judiciare de timbru, în valoare de 4.736,32 RON, va fi incidentă sancțiunea anulării cererii.

Această obligație nu a fost îndeplinită, cum s-a constatat, iar, prin urmare, cererea de apel a fost anulată.

Au mai arătat recurenții-reclamanți și că intimații-pârâți nu s-au supus unor termene de judecată, care să justifice sumele de bani solicitate cu titlu de cheltuieli de judecată.

De asemenea, au solicitat respingerea cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată, având în vedere că art. 453 C. proc. civ. prevede că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat procesul, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Prin urmare, arată că nu se poate discuta despre culpă procesuală când timp procesul nu a avut loc, nu a început.

Prezentul dosar a avut ca obiect cererea de apel a reclamanților, care nu a îndeplinit condițiile procesuale pentru a se putea desfășura, constând în plata taxei judiciare de timbru, motiv pentru care pârâții nu pot formula pretenții, neexistând o culpă procesuală.

Cum procesul nu a avut loc, au susținut că nu se pot acorda cheltuieli de judecată.

Au mai precizat și că pârâții au solicitat sume exagerat de mari pentru un demers procesual nesusținut, precum și că nu au cunoștință dacă avocatul care i-a reprezentat în fața primei instanțe a înștiiințat instanța de apel că i-a încetat mandatul.

În data de 18.03.2024, în termen procedural, au formulat întâmpinare intimații-pârâți, prin care au solicitat să se constate nulitatea cererii de recurs, dată fiind lipsa următoarelor mențiuni obligatorii, prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. c), d) și e) C. proc. civ., respectiv: indicarea hotărârii care se atacă, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, respectiv semnătura recurenților.

De asemenea, au solicitat și respingerea, ca inadmisibilă, a cererii de recurs în ceea ce privește cheltuielile de judecată, întrucat cenzurarea acestora nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., conform Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii.

Astfel, au menționat că solicitarea recurenților-reclamanți de respingere a cererii intimaților-pârâți, de acordare a cheltuielilor de judecată în etapa procesuală a apelului, constituie o pretenție formulată în afara limitelor căii de atac a recursului.

Totodată, au solicitat și respingerea, ca inadmisibilă, a criticii privind cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de către instanța de apel.

Pe fondul recursului, au solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat, întrucât comunicarea actelor de procedură, de către instanța de apel, a avut loc cu respectarea prevederilor legale incidente.

Arată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanții și-au ales un sediu procesual diferit de domiciliile din actele de identitate, prin indicarea, în mod expres, a adresei la care să le fie comunicate actele de procedură, respectiv la sediul avocatului reclamanților.

Astfel, la acest sediu al avocatului reclamanților a fost comunicată sentința tribunalului, hotărâre atacată cu apel, în termen, de către reclamanți.

Au arătat și că, prin cererea de apel, reclamanții nu au menționat că solicită schimbarea sediului procesual pentru comunicarea actelor de procedură și nici nu au indicat o altă adresă la care să le fie comunicate actele de procedură în faza procesuală a apelului, motiv pentru care citarea acestora de către Curtea de Apel București, la adresa indicată în fața primei instanțe, respectiv la sediul avocatului acestora, a avut loc cu respectarea dispozițiilor legale incidente.

Au mai arătat și că, în condițiile în care reclamanții ar fi dorit să le fie comunicate actele de procedură la un alt sediu decât cel indicat în cererea de chemare în judecată, aceștia aveau obligația ca, în conformitate cu prevederile art. 172 C. proc. civ., să solicite instanței de apel să le comunice toate actele de procedură la noua adresă (pe care ar fi trebuit să o indice în mod expres), obligație procesuală pe care aceștia nu au îndeplinit-o.

De asemenea, au precizat și că recurenții își invocă propria culpă, fiind nerespectate prevederile art. 12 C. proc. civ., în condițiile în care a fost alegerea reclamanților să nu își angajeze un avocat în fața curții de apel, deși cunoșteau că au formulat apel împotriva sentinței tribunalului, cât și că formularea apelului presupune obligația de a plăti o taxă de timbru, despre care instanța îi înștiințase, cu suficient timp înainte, că, în caz de neplată, intervine sancțiunea anulării apelului.

Au arătat și că reclamanții puteau formula inclusiv cerere de ajutor public judiciar, în situația în care taxa reprezenta un cost pe care nu îl puteau suporta, cerere pe care, însă, au înțeles să nu o formuleze.

Totodată, au invocat și că reclamanții trebuiau sa cunoască aceste obligații legale procesuale, pentru că nu este permisă invocarea necunoașterii legii în apărarea unui drept.

Așadar, în mod real, recurenții-reclamanți cunoșteau că trebuie să achite taxa de timbru și erau conștienți de sancțiunea neplății acesteia, însă, în mod culpabil, nu și-au îndeplinit aceasta obligație, susținând ulterior, cu rea-credință, că toate comunicările au ajuns la fostul avocat și că, din acest motiv, nu au cunoscut obligația de plată a taxei în etapa procesuală a apelului.

Cât privește susținerea lipsei unei culpe procesuale, întrucât procesul nu a avut loc, arată că aceasta este neîntemeiată, iar pârâții și-au îndeplinit obligațiile procesuale care le reveneau și au angajat un apărător, iar aceștia nu pot fi sancționați pentru culpa reclamanților, de a nu achita taxa de timbru aferentă apelului.

În consecință, au solicitat anularea recursului, respectiv respingerea, ca inadmisibilă, a criticii referitoare la cuantumul cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 08.04.2024, în interior termenului procedural pentru depunerea răspunsului la întâmpinare, recurenții-reclamanți au depus concluzii scrise, prin care au solicitat admiterea căii de atac formulate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului pentru neindicarea hotărârii care se atacă, a lipsei motivelor și a semnăturii, excepție invocată de către intimații-pârâți prin întâmpinare, aceasta urmează a fi respinsă pentru motivele arătate în continuare.

Astfel, sub un prim aspect, se constată că sancțiunea procedurală prevăzută de art. 486 alin. (3) C. proc. civ., a nulității cererii de recurs pentru neindicarea hotărârii atacate, nu intervine atunci când respectiva cerere cuprinde elemente suficiente care permit cu certitudine identificarea acesteia.

Aceasta este și situația memoriului de recurs supus analizei, în care, prin menționarea numărului de dosar, este posibilă, însă, identificarea actului procedural vizat, respectiv a deciziei nr. 1484A/21.11.2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, conținutul criticilor relevând, de asemenea, că recurenții-reclamanți au înțeles să se îndrepte împotriva acesteia.

Nu poate fi reținut nici aspectul nesemnării cererii de recurs, având în vedere că această neregularitate a fost acoperită, prin depunerea, la dosar, de către recurenți a unui exemplar semnat în data de 28.02.2024.

Nici critica referitoare la neîncadrarea criticilor formulate în motivele de casare prevăzute de lege nu poate fi primită.

În acest sens, se reține că sancțiunea procedurală a nulității recursului, prevăzută de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., privește calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puțin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate la adresa hotărârii recurate, subsumabilă unuia dintre cazurile prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

Examinând cererea de recurs din perspectiva exigențelor anterior menționate, se constată că, deși în cuprinsul acesteia se regăsesc inclusiv referiri la aspecte prealabile soluționării apelului, referitoare la comunicările efectuate de către instanța de prim control judiciar, care, însă, nu opun critici propriu-zise soluției de anulare, ca netimbrat, a apelului formulat împotriva sentinței primei instanțe (întrucât, deși pretind că în apel au renunțat la avocat și că s-au apărat singuri, că ar fi indicat o altă adresă de corespondență decât cea a avocatului - fapt realizat abia în recurs - confirmă că au primit de la avocat toate comunicările efectuate de instanța de apel, dar că s-au aflat în imposibilitatea susținerii costurilor financiare ale apelului), totuși, există și unele critici de nelegalitate care pot fi circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în limitele cărora poate fi exercitat controlul judiciar specific instanței de recurs.

Astfel, în esență, criticile de nelegalitate subsumabile acestui motiv de casare constau în aceea că instanța de apel ar fi încălcat regulile de procedură reprezentate de prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., atunci când a dispus obligarea reclamanților-apelanți la plata cheltuielilor de judecată solicitate de către intimații-pârâți, deși soluția pronunțată a fost aceea de anulare a apelului reclamanților, ca netimbrat.

Drept urmare, excepția nulității recursului va fi respinsă, ca nefondată, aceasta fiind incidentă numai în situația în care niciuna dintre criticile aduse prin cererea de recurs nu poate fi încadrată în motivele de casare prevăzute de lege, ipoteză care nu se verifică în prezenta cauză.

Totodată, în speță va fi înlăturată și apărarea intimaților-pârâți referitoare la inadmisibilitatea criticilor privind soluția dată de către instanța de apel cererii acestora de obligare a reclamanților-apelanți la plata cheltuielilor de judecată.

Contrar apărărilor intimaților-pârâți, criticile deduse de către recurenții-reclamanți nu au caracter inadmisibil, în prezenta pricină nefiind incidente dezlegările date prin Decizia nr. 3 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, din moment ce susținerile recurenților nu privesc modalitatea în care instanța de apel s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, ci vizează chiar pretinsa inexistență a culpei procesuale a acestora, condiție necesară pentru a se reține aplicabilitatea prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Printr-o primă susținere, recurenții-reclamanți arată că nu se impunea obligarea lor la plata cheltuielilor de judecată, ca urmare a lipsei "unor termene de judecată care să justifice" respectivele cheltuieli ale părților adverse.

Fără a verifica temeinicia soluției instanței de apel, care, analizând materialul probator (respectiv factura fiscală și extrasul de cont depuse de către intimații-pârâți în dovedirea cheltuielilor de judecată), a constatat, în condițiile art. 452 C. proc. civ., realitatea și necesitatea acestora, iar ulterior, verificând caracterul lor rezonabil (în raport cu natura activității efectiv prestate, complexitatea și riscul litigiului), a procedat la reducerea lor, în conformitate cu prevederile art. 451 alin. (2) din același cod - aspecte care nu pot fi supuse reevaluării de către instanța de recurs, date fiind limitele procesuale specifice prezentei căi extraordinare de atac, în conformitate cu cele arătate anterior - se observă, însă, caracterul nefondat al acestei susțineri, din moment ce legea nu condiționează acordarea cheltuielilor de judecată de durata procedurii judiciare, ci fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este determinat, potrivit dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., de însăși atitudinea procesuală culpabilă a părții care a căzut în pretenții, care generează obligația civilă de reparare a prejudiciului cauzat, respectiv de restituire a sumelor pe care partea care a câștigat procesul a fost nevoită să le realizeze.

În acest sens, sunt și statuările jurisprudențiale ale Curții Constituționale date prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 655 din 26 august 2016, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., prin care instanța de contencios constituțional a statuat că art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. determină debitorul obligației de plată a cheltuielilor de judecată (partea care pierde procesul) și creditorul obligației având ca obiect cheltuielile de judecată (partea care câștigă), înlocuind formularea codului anterior, din 1865, de "parte căzută în pretenții".

Această diferență terminologică nu schimbă însă cu nimic fundamentul suportării cheltuielilor de judecată, care rămâne culpa procesuală și despăgubirea integrală a părții câștigătoare. Buna-credință a părții care a pierdut procesul nu justifică exonerarea ei de plata cheltuielilor de judecată.

Din acest punct de vedere, între partea care a obținut câștig de cauză, dreptul ei fiind recunoscut prin hotărâre, și partea care acceptă judecata și pierde procesul, riscul acestei situații trebuie să fie suportat de această din urmă parte care, prin comportamentul său, chiar dacă nu a fost de rea-credință, a obligat pe partea potrivnică câștigătoare să angajeze cheltuielile din proces. Așa fiind, textul criticat induce o culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat cheltuielile de judecată făcute de partea adversă în timpul și cu ocazia desfășurării procesului (par. 24).

Curtea a mai reținut că, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată constau în taxele judiciare de timbru și timbrul judiciar, onorariile avocaților, ale experților și ale specialiștilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare și pierderile cauzate de necesitatea prezenței la proces, cheltuielile de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfășurare a procesului. Cu alte cuvinte, cheltuielile de judecată sunt acelea efectuate pentru derularea litigiului principal, aflat pe rolul instanței. Așa fiind, este neîndoielnic caracterul lor accesoriu, acordarea acestora depinzând de rezultatul capătului de cerere principal. Acest aspect este consacrat în art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care dispune că partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată (par. 27).

Prin urmare, este lipsită de relevanță, din perspectiva existenței culpei procesuale a reclamanților-apelanți, împrejurarea că soluționarea cererii de apel a avut loc la chiar primul termen de judecată acordat, ca urmare a unui incident procedural, iar nu ca efect al analizării pe fond a cererii de apel, cât timp chiar recurenții-reclamanți sunt cei care au generat, prin omisiunea îndeplinirii obligației legale de achitare a taxei judiciare de timbru, anularea căii de atac formulate.

Din această perspectivă, recurenții-reclamanți se află în eroare și atunci când afirmă că "nu se poate discuta despre culpă procesuală cât timp procesul nu a avut loc, nu a început", având în vedere că instanța de apel a pronunțat o soluție, în ceea ce privește cererea dedusă judecății, în urma parcurgerii unei proceduri contencioase, în contradictoriu cu intimații-pârâți, care a presupus atât formularea de apărări de către aceștia, cât și dezbateri la unicul termen de judecată acordat în cauză.

Cum fundamentul obligației instituite de art. 451 alin. (1) C. proc. civ. este, așadar, însăși culpa procesuală ce decurge din pierderea litigiului, cu consecința nașterii obligației de restituire a cheltuielilor de judecată efectuate în mod justificat de partea care a câștigat respectiva pricină, iar cum recurenții-reclamanți au pierdut în calea de atac a apelului, în mod legal a dispus instanța de apel obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată, culpa procesuală a părții care a pierdut procesul fiind reținută și în situația în care calea de atac formulată a fost anulată, ca efect al omisiunii reclamanților-apelanți, iar nu doar în situația respingerii acesteia, ca urmare a unei analize pe fondul său.

Astfel, din moment ce intimații-pârâți au fost angrenați într-o procedură judiciară în care au formulat apărări, dar care nu a mai presupus analiza drepturilor litigioase tocmai ca efect al culpei recurenților-reclamanți, constând în ignorarea obligației legale stabilite în sarcina lor și care, odată îndeplinită, ar fi permis examinarea pe fond a pretențiilor deduse judecății, acestora nu le poate fi ignorat dreptul la dezdăunare, în conformitate cu prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1484 A din 21 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Reținând culpa procesuală a recurenților-reclamanți inclusiv în prezenta cale extraordinară de atac, în acord cu dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., anterior referite, se va dispune obligarea acestora la plata către intimații-pârâți F., I., C., D., E., H. și G. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.998 RON, reprezentând onorariu de avocat aferent fazei procesuale a recursului, dovedite prin factura nr. x/09.04.2024 și achitate prin ordinul de plată din 21.05.2024, depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva deciziei nr. 1484 A din 21 noiembrie 2023 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă pe recurenții-reclamanți, în solidar, la plata sumei de 4.998 RON către intimații-pârâți F., I., C., D., E., H. și G., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.