ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1911/2019

Ședința publică din data de 24 octombrie 2019

Asupra cererii de recurs de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 25 august 2015, sub nr. x/2015, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, C. S.A., D. S.A., E. S.R.L. și Municipiul București, au solicitat instanței obligarea pârâților la plata, în solidar, a sumei de 114.600 Euro, echivalent în RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând: despăgubiri în sumă de 99.600 euro (echivalentul a 441.228 Iei) reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada 25.09.2008-25.08.2015 și suma de 15.000 euro cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 10 februarie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul București, secția a V-a civilă a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia secției a VI-a Civile a Tribunalului București, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 7449 din 23 noiembrie 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015 s-a respins acțiunea reclamanților A. și B., în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 25.09.2008-24.08.2012, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, iar în ceea ce privește restul pretențiilor, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierilor din 27 aprilie 2016 și 8 iunie 2016 au declarat apel reclamanții A. și B..

Împotriva considerentelor aceleiași sentințe și a încheierii din 13 aprilie 2016, au declarat apel pârâtele E. S.R.L. și D..

Prin decizia civilă nr. 1682 A din 16 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de către pârâtele E. S.R.L. și D. împotriva încheierilor de ședință din 13 aprilie 2016 și din 8 iunie 2017, precum și a sentinței civile nr. 7449 din 23 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015.

Împotriva deciziei civile nr. 1682 A din 16 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, au declarat recurs pârâtele E. S.R.L. și D..

Prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenții-pârâți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată.

Motivele de casare invocate vizează aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material privitoare la prescripția extinctivă reglementată de Decretul nr. 167/1958 aplicabil în cauză.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenții apreciază nelegală soluția instanței de fond asupra excepției dreptului material la acțiune al reclamanților, menținută de instanța de apel.

Astfel, raționamentul instanței de apel privind pretinsul caracter continuu al faptei ilicite imputată de intimații-reclamanți este unul greșit, cu consecința aplicării improprii a dispozițiilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958 la situația de fapt din cauză, confuzia între "faptă" și "prejudiciu" ca elemente ale răspunderii civile.

Mai exact, instanța de apel a confundat caracterul prestației la care erau îndreptățiți reclamanții (predarea locuinței, cu racord la rețeaua de distribuție de gaze naturale de realizat de către E., în ceea ce privește recurentele), care este o prestație unică, cu caracterul succesiv al daunelor solicitate de reclamanți, constând în lipsa de folosință a imobilului, care s-ar fi produs continuu, după termenul contractual de predare.

Fapta ilicită care a fost invocată de reclamanți constă în nepredarea locuinței la termen - faptă calificată de instanța de apel ca fiind continuă și omisivă.

Or, este evident că nepredarea unei construcții/lucrări la un termen contractual se produce o singură dată, la un moment, respectiv în ziua (la termenul) la care predarea ar fi trebuit efectuată. După momentul temporal astfel stabilit, ca modalitate a obligației de predare a construcției, partea obligată este în culpă contractuală - la fel cum ar fi în culpă și pentru nerestituirea unui împrumut, pentru neîndeplinirea unei obligații de "a face" constând în semnarea unui act autentic de efectuarea unei prestații tabulare, sau obligația de a transmite posesia unui bun mobil la un termen agreat, etc. Faptul că neexecutarea unei obligații de "a face" se perpetuează în timp nu îi dă un caracter de continuitate, în condițiile în care aceasta este o obligație care, în manifestarea sa materială, este cu executare uno ictu.

Din punct de vedere al conținutului material, practic, de executare al unei obligații de predare a unei construcții, realizarea construcției presupune în mod firesc acte materiale de edificare care se derulează pe o perioadă de timp, dar care se finalizează și concretizează într-un proces-verbal de predare-primire ce marchează realizarea construcției/lucrării și îndeplinirea obligației de predare - înscris care, evident, se realizează, în mod normal, "odată", respectiv într-o zi anume.

Faptul că termenul convenit de părți pentru efectuarea unei prestații, respectiv realizarea unei lucrări ca în acest caz, a fost depășit, nu are decât semnificația că obligația este scadentă și că debitorul obligației, dacă este în culpă, poate fi ținut răspunzător, dar o obligație la care scadența a fost depășită nu devine automat o obligație "continuă", aceasta depinde de conținutul și natura obligației civile respective.

În consecință, obligația de predare, a cărei nerespectare a fost invocată de reclamanți prin acțiunea civilă este o obligație ce trebuia realizată "dintr-o dată", la data de 25.09.2008, simpla depășire a acestui termen nefiind de natură să o transforme într-o obligație "continuă", cu consecințe din punctul de vedere al prescripției extinctive.

De asemenea, greșită este și teoria instanței de apel, conform căreia, susținerile recurentelor cu privire la existența în speță a unei obligații cu executare uno ictu ar fi fost aplicabile în cazul în care s-ar fi solicitat angajarea răspunderii civile contractuale, iar nu în dosarul de față în care se invocă drept fapta ilicită omisiunea de îndeplinire a unor obligații.

Împrejurarea că în speță se are în vedere un termen defipt contractual pentru stabilirea unei răspunderi delictuale nu schimba datele problemei prescripției extinctive, cum în mod greșit a avut în vedere instanța de apel, fapta ilicită constând în neexecutarea unei obligații civile, care avea un termen de executare necontestat - acest lucru este esențial, iar nu izvorul acestei obligații.

În aceste condiții, împrejurarea că neexecutarea unei pretinse obligații având o scadență unică determină în patrimoniul creditorului obligației un prejudiciu în fiecare lună nu atrage incidența prevederilor art. 12 din Decretul nr. 167/1958. Chiar dacă prejudiciul cerut de intimații-reclamanți ar fi considerat ca producând-se în timp, pe zi sau pe lună, aceasta nu transformă pretinsa obligație neexecutată în "prestație succesivă".

Prin soluția pronunțată, instanța de apel a făcut o confuzie între noțiunea de "prestație" și cea de "prejudiciu", prestația reprezentând în realitate ceea ce s-a obligat partea, iar prejudiciul efectul negativ suportat de o persoană urmare a încălcării unui drept subiectiv al său.

Pentru a putea solicita despăgubirile pentru aceste prejudicii (care se nasc cu caracter succesiv, dar care nu sunt prestații succesive), partea trebuie să fie în termenul de prescripție pentru exercitarea dreptului la acțiune pentru executarea obligației principale.

Totodată, recurentele arată că obiectul cererii de chemare în judecată nu îl reprezintă obligații succesive - lipsa de folosință a imobilului, chiar dacă se prelungește în timp, nu schimbă natura unică a pretențiilor a cărei naștere este legată de un fenomen unic (nepredarea locuinței), perioada de prelungire a efectelor dăunătoare neinfluențând momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție.

Nu poate fi reținută nici aprecierea instanței de apel, conform căreia, intimații-reclamanți nu ar fi cunoscut prejudiciul suferit urmare a nepredării imobilului la data de 25.09.2008.

Raționamentul instanței de apel este în mod evident eronat, deoarece, odată cu nepredarea imobilului la data agreată prin contractul de construire cu constructorul și cu ANL - 25.09.2008 - intimații-reclamanți aveau cunoștință de efectele acestei nepredări, lipsirea de folosință, care se constituie în prejudiciul creat acestora și invocat în prezenta acțiune.

Termenul de prescripție începea să curgă de la data de 25.09.2008, având o durată de trei ani, până în 2011, iar după trecerea acestei perioade, devin aplicabile prevederile art. 1 coroborate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, dreptul la acțiune al reclamanților, pe motivele și temeiurile din acțiunea introductivă, fiind prescris.

Pentru reclamanți lipsa de folosință (prejudiciul) era clară și cunoscută de la data când ar fi trebuit să le fie predat imobilul, iar reclamanții o puteau evalua. Prin urmare, reclamanții cunoșteau (sau trebuiau să cunoască) toate elementele acțiunii civile în valorificarea dreptului lor la despăgubire de la data de 25.09.2008, când a început să curgă termenul de prescripție.

Rezultă că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit prevederile art. 8 și ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958, drept pentru care nu poate fi menținută soluția pronunțată asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune al intimaților-reclamanți.

Prin întâmpinările depuse la data de 19 februarie 2018 și 21 februarie 2018, intimații-reclamanți A. și B. au solicitat respingerea recursului în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar, solicită anularea acestuia având în vedere că în cauză nu au fost dezvoltate motivele de recurs astfel cum prevăd dispozițiile legale.

În continuare, solicită respingerea ca neîntemeiat a recursului, dacă instanța nu va avea în vedere cele solicitate în principal.

Prin răspunsul la întâmpinările formulate în cauză, recurentele au solicitat înlăturarea susținerilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din camera de consiliu de la data de 24 mai 2018, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia, prin raport constatându-se că recursul este inadmisibil.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 5 iunie 2018, recurentele și intimații-reclamanți depunând punct de vedere.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și S.C. E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1682 A din 16 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă și a acordat termen la data de 24 octombrie 2019, cu citarea părților.

În raport cu invocarea, din oficiu a excepției lipsei de interes a recurentelor-pârâte în promovarea prezentului recurs, Înalta Curte va analiza calea extraordinară de atac formulată în cauză, din această perspectivă.

Astfel, printre condițiile ce se cer întrunite cumulativ pentru a fi parte în proces - alături de calitatea procesuală, capacitatea procesuală și afirmarea unui drept pentru realizarea căruia calea justiției este obligatorie - se numără și interesul.

Prin interes se înțelege folosul material sau moral pe care-l urmărește cel ce pornește acțiunea sau săvârșește un act procedural. Acesta trebuie să fie legitim - în legătură cu pretenția formulată - personal și direct - folosul practic trebuie să-l vizeze pe cel care recurge la forma procedurală - născut și actual - partea s-ar expune la un prejudiciu dacă nu ar recurge în acel moment la acțiune.

Excepția lipsei de interes este un mijloc procedural de apărare prin care se invocă lipsa interesului sau a uneia din cerințele acestuia cu privire la cererea de chemare în judecată sau la alt mijloc procedural ce intră în conținutul acțiunii civile, respectiv cereri, exercitarea căilor de atac, executarea silită.

Această excepție vizează fie inexistența interesului, fie cazul în care interesul nu îndeplinește cerințele evocate, fiind o excepție de fond absolută și peremptorie ce poate fi invocată și de instanță din oficiu.

Potrivit art. 32 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., orice cerere poate fi formulată și susținută numai dacă autorul acesteia justifică un interes.

Cerința interesului de a fi actual trebuie îndeplinită pe întreaga durată a raportului juridic de drept procesual.

Conform art. 458 C. proc. civ.:

"Căile de atac pot fi exercitate numai de părțile aflate în proces care justifică un interes (…)".

În raport cu cele evocate, Înalta Curte constată că cererea de recurs formulată de recurentele-pârâte D. S.A. și S.C. E. S.R.L. nu poate fi primită, fiind lipsită de interes.

În cauză, se constată că obiectul recursului formulat de recurentele-pârâte D. S.A. și S.C. E. S.R.L. este reprezentat de decizia civilă nr. 1682 A din 16 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, prin care au fost respinse ca nefondate apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de către pârâtele E. S.R.L. și D. împotriva încheierilor de ședință din 13 aprilie 2016 și din 8 iunie 2017, precum și a sentinței civile nr. 7449 din 23 noiembrie 2016 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, prin s-a respins acțiunea reclamanților A. și B., în ceea ce privește pretențiile aferente perioadei 25.09.2008-24.08.2012, ca efect al prescripției dreptului material la acțiune, iar în ceea ce privește restul pretențiilor, ca neîntemeiată.

Se reține că, în cuprinsul memoriului de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtele critică pentru nelegalitate decizia recurată, solicitând casarea și trimiterea cauzei instanței de apel pentru o nouă judecată, în condițiile în care, acțiunea reclamanților A. și B., cât și apelurile formulate de reclamanți și de pârâtele D. S.A. și S.C. E. S.R.L. au fost respinse.

În consecință, interesul promovării recursului de către recurentele-pârâte D. S.A. și S.C. E. S.R.L. nu îndeplinește condițiile prevăzute de lege, în sensul că nu este actual, recurentele nejustificând un interes în exercitarea căii de atac.

În acest context, Înalta Curte constată că în prezent recursul nu mai aduce niciun folos practic recurentelor, motiv pentru care va admite excepția lipsei de interes și, pe cale de consecință, va respinge recursul, ca lipsit de interes.

În temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele D. S.A. și S.C. E. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaților A. și B., potrivit facturii aflate la dosar recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes.

Respinge recursul declarat de recurentele-pârâte D. S.A. și S.C. E. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1682 A din 16 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimații-reclamanți A. și B. și intimații-pârâți C., Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice și Fondurilor Europene și Municipiul București prin Primar General, ca lipsit de interes.

Obligă recurentele D. S.A. și S.C. E. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimaților A. și B..

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 octombrie 2019.