ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1560/2020

Ședința publică din data de 15 septembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul București, secția a V-a civilă la data de 27 martie 2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Municipiul București prin Primarul General, Administrația Fondului Imobiliar și S.C. B. S.A. solicitând instanței să pronunțe o hotărâre prin care să dispună obligarea la plata în solidar a sumei de 955.680 RON (echivalentul a 217.000 €), reprezentând contravaloarea daunelor pricinuite de pârâte în exercitarea obligațiilor pe care le aveau, acestea au dat dovadă de o vădită neglijență, făcându-se vinovate de crearea prejudiciului invocat.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1349 alin. (2), art. 1378, art. 1381 și art. 1382 C. civ.

Prin încheierea din 3 februarie 2016, Tribunalul București, secția a V-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a trimis cauza secției a VI-a, în vederea soluționării acesteia.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la data de 25 februarie 2016, sub nr. x/2015*.

Prin sentința civilă nr. 2904 din 11 mai 2016 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâtul Municipiul București prin Primar General și respinsă acțiunea ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A., care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 238/2019 din 7 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În motivarea soluției Curtea a reținut că, raportat la temeiul juridic invocat în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum și la caracterul patrimonial al obiectului acțiunii, în mod corect a reținut prima instanță faptul că dreptul material la acțiune în materia răspunderii delictuale este prescriptibil prin raportare la dispozițiile art. 1 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958. Totodată, față de prevederile art. 3 din Decretul nr. 167/1958, termenul de prescripție este cel general de 3 ani.

În ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție a dreptului material la acțiune, s-a constatat că în mod corect au fost reținute dispozițiile art. 8 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea a mai reținut că, independent de faptul că persoanei îndreptățite i se predă sau nu bunul pe baza procesului-verbal de predare preluare, conform art. 25 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, aceasta dobândește calitatea de proprietar în baza Dispoziției Primarului General, iar nu în baza protocolului de predare primire, așadar momentul de început al curgerii termenului de prescripție ca fiind cel la care reclamantul a dobândit calitatea de proprietar, a fost reținut corect de prima instanță.

Întrucât la data la care reclamantul a dobândit calitatea de proprietar al imobilului (25.10.2011), acesta cunoștea atât paguba cât și persoana care răspunde de aceasta, având posibilitatea legală de-a exercita dreptul la acțiune, rezultă că termenul de prescripție care a început să curgă în raport de această dată s-a împlinit la 25.10.2014, astfel încât cererea de chemare în judecată depusă la oficiul poștal la 26.03.2015 s-a reținut ca prescrisă.

La data de 27 martie 2019, reclamantul A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 238/2019 din 7 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

Recurentul a susținut că majoritatea argumentelor din considerentele hotărârii pronunțate în cauză nu au suport legal.

Astfel, în opinia sa, dispoziția emisă de Primăria Municipiului București nu poate fi considerată titlu de proprietate, atât timp cât posesia și folosința au rămas în exercitarea Primăriei Municipiului București, până la încheierea procesului-verbal de predare-primire.

Totodată, recurentul-reclamant a precizat că atât timp cât Administrația Fondului Imobiliar a refuzat constant să întocmească procesul-verbal de predare-primire la fața locului, s-a depășit termenul de 30 de zile, iar procesul-verbal de predare-primire a fost încheiat la 5 mai 2012, urmând ca termenul de prescripție să se împlinească la 12 mai 2015.

Faptul că Administrația Fondului Imobiliar a încheiat totuși acest proces-verbal peste termen, în birou, invitând reclamantul să-l ridice, în opinia recurentului, acesta este lovit de nulitate absolută.

Recurentul a mai arătat că împotriva abuzului Primăriei Municipiului București, care a ignorat complet toate actele autentice și neacordarea terenului din curte, a demarat o serie de procese, care ar fi trebuit să suspende termenul de prescripție.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din 19 noiembrie 2019, a fost analizat raportul întocmit în cauză și s-a dispus comunicarea acestuia, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 martie 2020 a fost admis în principiu recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 238/2019 din 7 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Totodată, s-a constatat suspendată judecata de plin drept, în temeiul art. 42 alin. (6) din Capitolul V al Anexei nr. 1 cuprinse în Decretul privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României nr. 195 din 16 martie 2020, publicat în Monitorul Oficial nr. 212 din 16 martie 2020.

La termenul din 15 septembrie 2020, Înalta Curte a luat în examinare recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, urmând să îl respingă pentru următoarele considerente:

Recurentul și-a întemeiat cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar expunerea este contradictorie sub aspectul momentului de la care s-a dobândit proprietatea pentru imobilul pentru care se solicită despăgubiri în cauză, arătându-se că acest moment este reprezentat de data la care a fost încheiat protocolul de predare-primire al imobilului, față de care cererea de chemare în judecată este depusă în interiorul termenul de prescripție iar nu de data emiterii dispoziției de restituire în natură a imobilului, pentru că nu s-a intrat în posesia imobilului la acel moment.

Critica nu este fondată.

Motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are în vedere situația în care au fost încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care stabilesc că hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

În ceea ce privește motivele contradictorii acestea trebuie dovedite de existența unei contradicții între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o altă soluție decât cea reținută în dispozitiv.

Analizând considerentele deciziei atacate din perspectiva contrarietății, se reține faptul că instanța de apel a pronunțat hotărârea cu respectarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., prin indicarea raționamentelor care au stat la baza pronunțării deciziei, între considerente și dispozitiv neexistând nicio contradicție, cum greșit afirmă recurentul.

Astfel, în urma analizării probelor aflate la dosar, instanța de apel a validat teza instanței de fond în ceea ce privește momentul de la care începe să curgă termenul de prescipție pentru acțiunea în răspundere civilă delictuală, cum este cea dedusă judecății, în sensul reținerii aplicabilității art. 8 din din Decretul nr. 167/1958, conform căruia "prescripția dreptului la acțiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Cum în cauză despăgubirile deduse judecății sunt formulate din perspectiva calității de proprietar al imobilului retrocedat, în mod corect instanța de apel a reținut că prescripția a început să curgă la data emiterii dispoziției de restituire în natură a proprietății, termenul de prescripție fiind împlinit la data introducerii acțiunii în dezdăunare.

Faptul că opinia recurentului-reclamant nu coincide cu cea reținută de instanță, în privința începerii curgerii termenul de prescripție, nu conferă caracter contradictoriu deciziei atacate, instanța indicând argumentele legale ce susțin soluția și care nu sunt criticate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Contrar susținerilor recurentului, în temeiul art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/200, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară, de la data emiterii acesteia, iar nu de la data încheierii procesului-verbal de predare-primire.

Modalitatea în care a avut loc în fapt încheierea procesului-verbal de predare-primire de către părțile implicate ori depășirea termenului prevăzut de lege pentru încheierea acestuia nu suspendă termenul de prescripție extinctivă aplicabil situației juridice deduse judecății și reglementate în drept prin art. 8 din din Decretul nr. 167/1958, întrucât legea nu prevede efectele juridice susținute de recurentul-reclamant. Astfel cum s-a arătat și în cuprinsul deciziei atacate, pentru acțiunea în despăgubiri, cum este și cea de față, esențial este momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Criticile prin care recurentul susține că procesul-verbal încheiat peste termen ar fi lovit de nulitate absolută, nu pot fi avute în vedere, întrucât obiectul acțiunii nu a vizat acest aspect, iar invocarea acestora direct în recurs este făcută omisso medio, cu încălcarea limitelor procedurale instituite prin dispozițiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Față de faptul că recurentul nu a invocat și dovedit vreo cauză de întrerupere sau de suspendare a termenului de prescripție din cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958 incident în cauză și, în raport de temeiul de drept aplicabil, nu s-a demonstrat nelegalitatea deciziei atacate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 238/2019 din 7 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 238/2019 din 7 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi,15 septembrie 2020.