ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 788/2021

Ședința publică din data de 30 martie 2021

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 17 noiembrie 2015 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta Administrația Fondului Imobiliar a chemat în judecată pe pârâtele A. S.R.L. și B., solicitând ca prima pârâtă să fie obligată la plata sumei de 307.875,10 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, din care suma de 231.340,50 euro reprezintă contravaloare lipsă de folosință aferentă perioadei 30.04.2015 - 30.10.2015, suma de 55.543,28 euro reprezintă contravaloare T.V.A., suma de 16.847,26 euro reprezintă majorări contravaloare lipsă de folosință, suma de 4.054,06 euro reprezintă majorări TVA aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016. De asemenea, reclamanta a cerut ca A. S.R.L. să fie evacuată din spațiul situat în București, Calea x, să se dispună evacuarea pârâtei B. din acelașispațiu, iar, în subsidiar, să se dispună rezilierea contractelor de credit încheiate între autoarea reclamantei și cea de-a doua pârâtă.

Reclamanta a depus o cerere adiționalăși de precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 419.849,25 euro, în RON la cursul BNR din ziua plății, din care suma de 295.758,22 euro reprezintă contravaloare lipsă de folosință aferentă perioadei aprilie 2015 - 31.12.2015, plus diferențe aferente lunilor aprilie, mai august și octombrie 2015, suma de 70.981,94 euro reprezintă contravaloare T.V.A., suma de 42.822,22 euro reprezintă majorări contravaloare lipsă de folosință aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016, suma de 10.286,87 euro reprezintă majorări T.V.A. aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016. A arătat că nu mai insistă în solicitarea de evacuare a pârâtei A. S.R.L., deoarece aceasta nu a mai utilizat spațiul începând cu data de 1 ianuarie 2016. Temeiul pretențiilor de obligare a acestei pârâte la plata contravalorii lipsei de folosință îl constituie răspunderea civilă delictuală, având în vedere că între reclamantă și această pârâtă nu a existat un contract de închiriere sau o altă înțelegere care să îi permită să utilizeze spațiul.

De asemenea, reclamanta a precizat că, în principal, solicită evacuarea pârâtei B. pentru lipsa titlului, iar, în subsidiar, să se dispună rezilierea contractelor de închiriere pentru nerespectarea clauzelor acestora și pentru neachitarea la termen a sumelor datorate. Ca urmare a dispunerii rezilierii, se impune constatarea că această pârâtă nu mai are titlu locativ, ceea ce atrage necesitatea de a se dispune evacuarea acesteia.

Pârâta A. S.R.L. a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat tardivitatea formulării cererii adiționale de către reclamantă și a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii reclamantei privind obligarea sa la plata sumelor de bani indicate inițial, în acțiune.

Pârâta B. a formulat întâmpinare, arătând că prin cele două contracte de închiriere nu i-a fost interzisă subînchirierea, cesiunea sau asocierea în vederea exploatării spațiului. Totodată, a menționat că este eronată afirmația reclamantei, potrivit căreia pârâta B. nu ar fi achitat chiria, având în vedere plățile făcute în baza convenției încheiate cu pârâta A. S.R.L., dar și mențiunile din adresele emise chiar de către reclamantă.

Prin încheierea de la termenul din 29 septembrie 2016, instanța de judecată a respins, ca neîntemeiată, excepțianecompetenței materiale.

Prin aceeași încheiere, instanța a constatat că reclamanta a formulat cererea modificatoare după primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate, astfel că a rămas sesizată cu soluționarea cererii de chemare în judecată, în forma sa inițială, cu precizările aduse ulterior (pretenții formulate împotriva pârâtei A. S.R.L., evacuarea pârâtei B., iar, în subsidiar, rezilierea contractelor de închiriere încheiate cu B. și evacuarea acesteia pentru lipsa titlului).

La termenul de judecată din 2 februarie 2017 instanța a respins, ca neîntemeiată, excepțianecompetențeifuncționale, invocată de pârâta B..

Prin sentința civilă nr. 784 din 9 martie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta Administrația Fondului Imobiliar împotriva pârâtelor A. S.R.L. și B. - Federația Sindicatelor din Întreaga Presă și s-a dispus evacuarea pârâtei B. - Federația Sindicatelor din Întreaga Presă din spațiul situat în București, Calea x, sectorul 1; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată împotriva pârâtei A. S.R.L.; s-a respins, ca neîntemeiată, cererea pârâtei A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Cu privire la situația de fapt, Tribunalul București a reținut că între S.C. ICRAL Herăstrău (în calitate de locator) și B. (în calitate de locatar), a intervenit contractul de închiriere pentru suprafața locativă cu altă destinație decât aceea de locuință nr. x/16.07.1990, având ca obiect folosința spațiului din București, Calea x. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de un an.

Între S.C. Herăstrău Nord S.A. (în calitate de locator) și B. (în calitate de locatar) a intervenit contractul de închiriere pentru suprafața locativă cu altă destinație decât aceea de locuință nr. x/9.02.1994, având ca obiect folosința spațiului din București, Calea x, în suprafață de 164,15 mp și terenul aferent în suprafață de 90 mp. Contractul a fost încheiat pe o perioadă de trei ani, cu începere de la 4 februarie 1994 și până la 31 decembrie 1996.

Prin ordinul de repartizare nr. 4/15.01.2001 s-a prelungit contractul de închiriere până la data de 31 decembrie 2004. În cuprinsul ordinului se precizează că schimbarea profilului de activitate, fără acordul proprietarului, subînchirierea sau asocierea cu persoane fizice sau juridice în afara sistemului specific B., duce la retragerea dreptului de folosință și rezilierea contractului de închiriere unilateral de către Primăria Municipiului București.

Prin adresa nr. x/12.01.2005 Administrația Fondului Imobiliar comunica B. că, în baza art. 1437 din C. civ., contractul de închiriere nr. x/16.07.1990 se află în derulare prin tacita relocațiune, nefiind necesară prelungirea valabilității acestuia.

La data de 5 iulie 2006 între B. și C. s-a încheiat contractul de asociere în participațiune nr. 16, prin care părțile s-au înțeles să exploateze, în comun, spațiul din București, Calea x.

Prin adresa nr. x/29.08.2006 B. a solicitat Administrației Fondului Imobiliar să își dea acordul pentru efectuarea investițiilor necesare aducerii spațiului la parametrii ceruți de normele legale în vederea desfășurării activității de alimentație publică. Acordul Administrației Fondului Imobiliar a fost exprimat prin adresa nr. x/05.09.2006.

Între B. șiResidence Paradis S.R.L. a intervenit contractul de asociere în participațiune nr. x/06.10.2006, prin care părțile s-au angajat să exploateze comercial imobilul din București, Calea x, deținut de către B. în baza contractului de închiriere nr. x/16.07.1990. Prin exploatarea comercială a spațiului părțile au înțeles totalitatea operațiunilor legate de hoteluri, restaurante și baruri (art. 1.1 și art. 1.2).

Dreptul de folosință asupra imobilului urma să fie pus la dispozițiaResidence Paradis S.R.L. de către B. [art. 3 lit. a)]. Aceasta i-a permis asociatului său să afișeze orice firme sau reclame pe fațada imobilului [art. 4.1 lit. e)]. A. S.R.L. s-a obligat să plătească B. cota de profit ce se cuvenea acesteia [art. 4.2 lit. g)].

Totodată, A. S.R.L. s-a obligat să achite către Administrația Fondului Imobiliar, direct în contul acesteia, contravaloarea chiriei pe care B. o datora în baza contractului de închiriere [art. 4.2 lit. j)]. A. S.RL. era îndreptățită să deducă din cota de profit, achitată lunar către B., orice sumă ar fi achitat către Administrația Fondului Imobiliar în vederea stingerii litigiilor având ca obiect sumele datorate cu titlu de chirie, litigii existente între părțile contractului de închiriere. Cota de profit achitată lunar către B. nu putea fi, în aceste condiții, mai mică de 15.000 RON [art. 4.2 lit. k)]. B. era îndreptățită la o cotă de 2% din profitul asocierii, dar nu mai puțin de 25.000 RON lunar (art. 8.1).

A. S.R.L. avea un drept preferențial de a cumpăra imobilul în cazul în care acesta era vândut de proprietar. În acest scop, B. s-a obligat să încheie cu A. S.R.L. un antecontract de vânzare-cumpărare și, ulterior, un contract de vânzare-cumpărare subsecvent încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către B. cu proprietarul spațiului [art. 5 lit. a)].

Între Administrația Fondului Imobiliar șiResidence Paradis S.R.L. a intervenit convenția înregistrată la Administrația Fondului Imobiliar, sub nr. x/24.05.2011, prin care A. S.R.L. s-a obligat prin proprie și unilaterală voință să plătească Administrației Fondului Imobiliar chiria aferentă imobilului din București, Calea x, sectorul 1 ce face obiectul contractului de închiriere încheiat între Administrația Fondului Imobiliar (în calitate de locator) și B. (în calitate de locatar). Plățile urmau a fi efectuate numai pentru perioada începând de la 1 octombrie 2011 în cuantumul prevăzut în contractul de închiriere încheiat între Administrația Fondului Imobiliar și B..

Părțile au precizat, la art. 1.4, că promisiunea de plată asumată de A. S.R.L. este un angajament voluntar și unilateral care se circumscrie instituției gestiunii intereselor altuia (B.). A. S.R.L. putea renunța oricând fără daune la efectuarea plăților, Administrația Fondului Imobiliar neavând nicio posibilitate legală sau convențională de a solicita plata de la A. S.R.L. (art. 1.5 și art. 2.6).

La data încheierii convenției părțile contractului de închiriere erau și rămâneau Administrația Fondului Imobiliar și B., iar A. S.R.L. nu se subroga în drepturile și obligațiile părților și se angaja să respecte convenția, atâta timp cât considera oportun, fără a putea fi obligată direct în baza convenției, pe cale judecătorească, la executarea obligațiilor asumate (art. 3.2). Gerantul urma să efectueze plățile din proprie inițiativă și să continue efectuarea plăților până când geratul era în măsură să le efectueze de unul singur (art. 3.3).

Prin adresa nr. x/27.01.2014 B. a cerut Administrației Fondului Imobiliar eliberarea unei adeverințe care să conțină valoarea de impunere a clădirii și a terenului aferent de la adresa din București, la data convenției nr. 13945/24.05.2011, încheiată între B., Administrația Fondului Imobiliar și A. S.R.L. De asemenea, B. solicita eliberarea unui plan cadastral necesar obținerii autorizației de funcționare de la Primăria Sectorului 1 București. Administrația Fondului Imobiliar a răspuns acestei solicitări prin adresa nr. x/10.03.2014.

Prin adresa nr. x/28.01.2015 Administrația Fondului Imobiliar comunica B. intenția de a inspecta spațiul închiriat la data de 12 februarie 2015. Din nota de constatare, efectuată cu ocazia inspecției, rezultă că pe o suprafață de 130 mp din spațiul utilizat de B. se desfășura activitatea de restaurant. Primăria Sectorului 1 București a eliberat autorizația pentru desfășurarea activității de alimentație publică nr. 8060/D/1150/02.04.2015 de către A. S.R.L. în spațiul din București, Calea x. A. S.R.L. și-a stabilit sediul social la aceeași adresă.

Prin notificarea nr. x/22.04.2015 B. îi comunica Administrației Fondului Imobiliar că începând de la data de 1 mai 2015 urmau să înceteze activitățile economice ce se desfășurau în spațiul din Calea x, de la acea dată urmând să se desfășoare numai activități culturale. B. solicita, totodată, că de la 1 mai 2015 factura emisă de Administrația Fondului Imobiliar pentru folosința spațiului să se raporteze la nivelul tarifar pentru activități socio-culturale.

Poliția Locală a Municipiului București - Direcția Control - Serviciul Control Spații Comerciale, Contracte a întocmit nota nr. x/19.05.2015 privind situația din data de 24 aprilie 2015 a spațiului cu altă destinație situat în București, Calea x.

În cuprinsul notei se arată că, potrivit evidențelor Administrației Fondului Imobiliar, a rezultat că începând cu anul 1997 și până în prezent B. a înstrăinat, în mod repetat, dreptul de folosință a spațiului în favoarea mai multor societăți comerciale, printre care și A. S.R.L., încheind cu acestea o serie de contracte de asociere în participațiune, printre care și contractul de asociere în participațiune nr. x/06.10.2010 încheiat cu A. S.R.L. […] Prin cedarea dreptului de folosință a spațiului în favoarea societăților respective, chiriașa statului a procedat la o serie de subînchirieri mascate, încasând lunar de la acestea pe perioada derulării contractelor de asociere diferite sume de bani, fără a achita chiria aferentă spațiului la termenele stabilite, așa cum reiese din adresa Administrației Fondului Imobiliar nr. x/17.04.2014. […] Din anul 2010 și până în prezent A. S.R.L. a desfășurat în spațiu activitatea de alimentație publică - restaurant, chiria fiind stabilită prin fișa de calcul deținută de către B. și calculată pentru activități social culturale. Concluziile notei de control au fost: spațiul era utilizat de către o altă persoană juridică și în alt scop decât cel pentru care a fost atribuit; tarifele pentru alimentație publică stabilite prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului București nr. 32/2007 erau de 30 euro/mp, în timp ce tarifele pentru activități socio-culturale erau de 2 RON/mp, situație în care a fost afectat bugetul local.

Prin notificarea nr. x/29.06.2015 Administrația Fondului Imobiliar a comunicat B. denunțarea unilaterală, în conformitate cu art. 1436 alin. (2) din C. civ., a contractelor de închiriere nr. x/16.07.1990 și nr. y/9.2.1994, precum și a fișei de calcul din 1 ianuarie 2007, solicitându-i ca, în termen de 30 de zile, să părăsească spațiul.

Prin adresa înregistrată la Administrația Fondului Imobiliar, sub nr. x/04.09.2015, B. îi comunica acesteia că a avut pe deplin cunoștință de existența și natura activităților socio-culturale și comerciale desfășurate în imobil. Administrația Fondului Imobiliar a răspuns prin adresa nr. x/04.09.2015, în cuprinsul căreia a arătat că plățile efectuate în baza convenției din 25 mai 2011 au avut în vedere numai activitățile socio-culturale, iar nu și pe cele de alimentație publică, sumele încasate la bugetul de stat fiind nesemnificativ de mici în comparație cu cele ce trebuiau efectiv plătite și încasate.

Prin notificarea nr. x/03.11.2015 Administrația Fondului Imobiliar a comunicat A. S.R.L. că înțelege să denunțe convenția de gestiune în interesul altuia, înregistrată sub nr. x/24.05.2011 cu începere de la data de 1 decembrie 2015.

Prin acordul din data de 1 decembrie 2015 B. și A. S.R.L. au convenit să rezilieze contractul de asociere în participațiune nr. x/06.10.2010, stabilind, totodată, echipamentele din locație care îi aparțineau societății A. S.R.L.

Prin notificarea înregistrată la Administrația Fondului Imobiliar, sub nr. x/02.12.2015, A. S.R.L. îi comunica acesteia rezilierea începând cu data de 1 decembrie 2015 a convenției nr. 13945/11.05.2011, urmând ca de la acea dată toate obligațiile de plată aferente contractelor de închiriere încheiate de Administrația Fondului Imobiliar cu B. să fie achitate de aceasta. Prin aceeași notificare A. S.R.L. înștiința Administrația Fondului Imobiliar despre încetarea colaborării cu B., care exercita la data notificării folosința imobilului.

Pe fondul cauzei, Tribunalul București a reținut că reclamanta, contrar celor susținute în răspunsul la interogatoriu, a cunoscut și a fost de acord cu ocuparea spațiului de către pârâta A. S.R.L. Reclamanta cunoștea că pârâta B. exploata spațiul în scop comercial, cu încălcarea capacității sale de folosință (asociație non-profit) și a destinației conferite spațiului prin contractele de închiriere (activitățisocio-culturale). De asemenea, reclamantei îi era cunoscută modalitatea în care pârâta B. realiza această exploatare comercială a spațiului: prin societăți terțe, în temeiul unor contracte de asociere în participațiune. Reclamanta și-a dat acordul necesar în vederea desfășurării unor activități comerciale în spațiu prin oferirea, la solicitarea pârâtei B., a asistenței sale, furnizându-i documentele necesare în vederea amenajării spațiului pentru a îl face optim desfășurării activității de alimentație publică - restaurant.

Existența contractului de asociere în participațiune încheiat între cele două pârât i-a fost cunoscută reclamantei. Prin contractul de asociere în participațiuneResidence Paradis S.R.L. s-a obligat să suporte contravaloarea chiriei pe care B. o datora Administrației Fondului Imobiliar în baza contractelor de închiriere.

În acest context a fost încheiată convenția dintre reclamanta Administrația Fondului Imobiliar și A. S.R.L., prin care aceasta se obliga să plătească Administrației Fondului Imobiliar chiria datorată de B.. Implicarea și interesul A. S.R.L. în menținerea în vigoare a contractelor de închiriere a devenit astfel evidentă și imposibil de ignorat.

De altfel, părțile nici nu au ascuns existența acestui contract de asociere în participațiune: în temeiul contractului, A. S.R.L., care urma să opereze restaurantul în spațiu, a dobândit dreptul de a afișa reclame menite a atrage clienții. De asemenea, A. S.R.L. a obținut, cu asistențaAdministrației Fondului Imobiliar, autorizația de a funcționa în spațiu. A. S.R.L. și-a stabilit sediul social în spatiu, fiind inregistrată în mod corespunzator în registrul comerțului.

Pentru aceste argumente, apreciind că reclamanta a contribuit prin acțiunileșiinacțiunile sale la săvârșirea faptei ilicite de către pârâta A. S.R.L., prima instanță a respins cererea de angajare a răspunderii civile delictuale a acesteia din urmă, ca neîntemeiată.

Pârâta A. S.R.L. a solicitat obligarea reclamantei Administrația Fondului Imobiliar la plata cheltuielilor de judecată, însă nu a probat efectuarea unor astfel de cheltuieli în cauză, în condițiile prevăzute de lege, astfel că solicitarea sa având acest obiect a fost respinsă, ca neîntemeiată.

Tribunalul București a mai reținut că, potrivit art. 1436 alin. (1) din C. civ. de la 1864, locațiunea făcută pentru un timp determinat încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie necesară o înștiințare prealabilă.

Cu toate acestea, după expirarea termenului stipulat, dacă locatarul rămâne și e lăsat în posesie, locațiunea se consideră reînnoită în condițiile unei locațiuni fără termen (art. 1437 din C. civ.). În această situație, locațiunea încetează în baza unei notificări de încetare transmisă de oricare din părți [art. 1436 alin. (2) din C. civ..].

În cauză, prin notificarea nr. x/29.06.2015 Administrația Fondului Imobiliar a comunicat B. denunțarea unilaterală, conform art. 1436 alin. (2) din C. civ. de la 1864, a contractelor de închiriere nr. x/16.07.1990 și nr. y/09.02.1994, precum și a fișei de calcul din data de 1 ianuarie 2007, solicitându-i ca, în termen de 30 de zile, să părăsească spațiul. Notificarea a fost primită de locatar la data de 14 iulie 2015.

Locatorul nu avea obligația de a justifica opțiunea sa de a denunța contractul, nefiind necesar nici ca încetarea contractului să fie acceptată de locatar.

În aceste condiții, prima instanță a ajuns la concluzia că nu poate decât să constate încetate contractele de locațiune la împlinirea termenului de preaviz de 30 de zile de la primirea notificării de denunțare a contractului șiinexistența vreunui titlu care să îi dea dreptul pârâtei B. să ocupe spațiul.

În considerarea celor ce preced, Tribunalul București a dispus evacuarea pârâtei B. - Federația Sindicatelor din Întreaga Presă din spațiul situat în București, Calea x.

Prin decizia civilă nr. 511 din 20 martie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta Administrația Fondului Imobiliar împotriva încheierii de ședință din 29 septembrie 2016 și a sentinței civile nr. 784 din 9 martie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, ca nefondat; a respins apelul declarat de B. sentinței civile nr. 784 din 9 martie 2017 a Tribunalului București, secția a VI-a civilă, ca nefondat; a respins cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată efectuate în apel, ca neîntemeiată.

În legătură cu apelul promovat de B., Curtea a examinat cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepțiile invocate în cuprinsul cererii de apel, respectiv excepția necompetenței materiale a Tribunalului București și excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a Civile a Tribunalului București, secție ce a procedat la judecarea cauzei în primă instanță.

S-a observat că prin acțiunea promovată de către reclamanta Administrația Fondului Imobiliar, s-a solicitat, cu titlu principal, obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei totale de 307.875,10 euro, reprezentând despăgubiri și, ca urmare a constatării temeiniciei acestui capăt de cerere, instanța să dispună evacuarea pârâtei A. S.R.L. și a pârâtei B. din spațiul situat în Municipiul București, Calea x. În subsidiar, s-a solicitat rezilierea contractelor încheiate între părți, de închiriere și de asociere în participațiune.

Așadar, acțiunea introductivă, înregistrată pe rolul Tribunalului București, a avut mai multe capete de cerere, capătul principal fiind constituit de cel referitor la obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 307.875,10 euro, iar, în subsidiar, s-a cerut evacuarea societăților pârâte din spațiul închiriat.

De altfel, confirmarea ca principal a capătului de cerere privind pretențiile formulate împotriva intimatei-pârâte S.C. A. S.R.L. s-a făcut și la termenul de judecată din 9 iunie 2016, la care apelanta-reclamantă și-a precizat cererea de chemare în judecată.

În această ipoteză, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 99 alin. (2) din C. proc. civ., potrivit cărora "în cazul în care mai multe capete principale de cerere întemeiate pe un titlu comun ori având aceeași cauză sau chiar cauze diferite, dar aflate în strânsă legătură, au fost deduse judecății printr-o unică cerere de chemare în judecată, instanța competentă să le soluționeze se determină ținându-se seama de acea pretenție care atrage competența unei instanțe de grad mai înalt".

Or, în cauză, competența materială a tribunalului a fost atrasă de interpretarea coroborată a prevederilor art. 94 pct. 1 lit. k) și art. 95 pct. (1) din C. proc. civ., care stabilesc că, în cazul litigiilor cu profesioniști, competența de soluționare a cauzelor evaluabile în bani cu o valoare mai mare de 200.000 RON inclusiv, revine tribunalului.

După cum s-a arătat anterior, capătul principal al acțiunii reclamantei este evaluabil în bani, valoarea acestuia fiind echivalentul în RON al sumei de 307.875,10 euro, deci, mult peste pragul de 200.000 RON, sub care competența de soluționare în primă instanță revenea judecătoriei.

Referitor la excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a Civile a Tribunalului București, instanța de apel a reținut, în acord cu statuările cuprinse în decizia nr. 17/17.09.2018 a Înaltei Curți de CasațieșiJustiție, dată în soluționarea unui recurs în interesul legii "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 129 alin. (2) pct. 2, art. 129 alin. (3), art. 130 alin. (2) și (3), art. 131, art. 136 alin. (1), art. 200 alin. (2) din C. proc. civ. și ale art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (3) din Legea nr. 304/2004", că necompetența materială procesuală a secției/completului specializat este de ordine publică.

Astfel fiind calificată excepția necompetenței funcționale a unei secții din cadrul instanței de judecată, în egală măsură sunt aplicabile dispozițiile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., care prevăd că "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de către părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțeși pot pune concluzii".

Sub aspectul eventualei necompetențe funcționale a secției a VI-a Civile a Tribunalului București, Curtea a arătat că prima instanță a examinat legalitatea învestirii sale cu soluționarea litigiului, declarându-se competentă a-l soluționa, prin încheierea de ședință de la termenul din 29 septembrie 2016, la care a acordat cuvântul părților asupra competenței de soluționare a cauzei.

Nici la termenul din data menționată, nici la vreunul din cele două termene anterioare, apelanta-pârâtă B. sau altă parte, nu a invocat excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a Civile, astfel încât secția menționată s-a declarat, în mod temeinic, competentă funcțional și a procedat, în continuare, la soluționarea cauzei.

Curtea de Apel București a reținut că apelanta-pârâtă B. nu s-a conformat dispozițiilor art. 136 alin. (1) din C. proc. civ. și nu a invocat în termenul procedural fixat, în mod imperativ, excepția necompetenței funcționale a secției a VI-a Civile a Tribunalului București, excepție invocată în cuprinsul cererii de apel.

Față de aceste considerente, au fost respinse ca nefondate ambele excepții invocate, ca motive de apel, de către apelanta-pârâtă.

Pe fondul cererii de apel, Curtea a reținut că apelanta-pârâtă contestă dispoziția de evacuare a sa din spațiul situat în Municipiul București, Calea x. În acest sens, a arătat că, potrivit prevederilor contractuale, respectiv capitolul X al contractului nr. x/09.02.1994, plata cu întârziere a chiriei lunare, anulează dreptul locatorului de a solicita evacuarea chiriașului, părțile derogând, astfel, în mod expres, de la dispozițiile cu caracter general ce permit evacuarea.

Raportând această susținere la prevederile contractului anterior menționat, Curtea a observat că la articolul 12, integrat în Capitolul X, părțile au convenit ca, pentru neexecutare, executare necorespunzătoare sau cu întârziere a obligațiilor contractuale, creditorul obligației poate cere rezilierea contractului și daune-interese. În conținutul aceluiași articol, se prevede că dacă întârzierea la plata chiriei este mai mare de 3 luni, locatorul poate cere evacuarea chiriașului, iar plata chiriei restante și a majorărilor de întârziere nu anulează dreptul locatorului de a evacua chiriașul.

Așadar, prevederile contractuale sunt în sens contrar celor susținute de pârâta B. prin apărătorul său. După 3 luni de neplată a chiriei, locatorul poate cere evacuarea chiriașului, moment începând cu care nici măcar plata chiriei restante nu anulează dreptul locatorului de a proceda, în continuare, la evacuarea chiriașului.

În speță, reclamanta Administrația Fondului Imobiliar a pretins neplata chiriei pentru intervalul aprilie 2015 - decembrie 2015, așadar, un interval de timp mai mare de 3 luni de zile, perioadă în care fie chiria nu a fost achitată deloc, fie a fost achitată parțial pentru anumite luni, astfel cum rezultă din calculul detaliat al debitului datorat .

Apelanta-pârâtă B. nu a contestat în vreun fel acest mod de calcul al chiriei neachitate începând cu luna aprilie 2015, nu a prezentat dovezi în sens contrar, deși sarcina probei îi revenea sub acest aspect. S-a observat că nici măcar nu a susținut în cadrul propriei cereri de apel că ar fi achitat în integralitate chiria și pentru intervalul aprilie- decembrie 2015. În conținutul acestui act procedural, apelanta a susținut doar achitarea chiriei până în luna decembrie 2014.

Având în vedere dificultățile generate de neplata chiriei lunare la termenele contractuale și, în orice caz, întemeiat pe ajungerea la termen a contractelor de închiriere susmenționate (aspect necontestat de vreuna din părțile cauzei), astfel cum a reținut și tribunalul, prin notificarea nr. x/29.06.2015 Administrația Fondului Imobiliar a comunicat B. denunțarea unilaterală, conform art. 1436 alin. (2) din C. civ. de la 1864, a contractelor de închiriere nr. x/16.07.1990 și nr. y/9.2.1994, precum și a fișei de calcul din 1 ianuarie 2007, solicitându-i ca, în termen de 30 de zile, să părăsească spațiul. Notificarea a fost primită de apelanta B. la data de 14 iulie 2015. Această notificare a avut ca temei dispozițiile C. civ. de la 1864 privind efectele contractului de locațiune încheiat pentru un timp determinat, ce încetează de la sine cu trecerea termenului, fără să fie necesară de o prealabilă înștiințare (înștiințare efectuată, totuși, în cauză).

Sub aspectul textului de lege invocat ca temei al denunțării unilaterale a contractelor de locațiune încheiate între părți, respectiv contractul nr. x/16.07.1990 și contractul nr. x/09.02.1994 (în fapt, apelanta-pârâtă fiind pusă în posesie și exercitând dreptul de locațiune cumulată asupra ambelor suprafețe de teren și construcție menționate în cele două contracte), Curtea de Apel București a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. (01.10.2011) nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii sau producerii lor.

Cum ambele contracte de închiriere derulate între părți la momentul notificării intenției de denunțare a acestora, ca urmare a ajungerii lor la termen, au fost încheiate anterior datei intrării în vigoare a noului C. civ. (01.10.2011), efectele acestor contracte de închiriere sunt guvernate de dispozițiile C. civ. anterior, astfel încât susținerile apelantei-pârâte referitoare la incidența dispozițiilor art. 1810 din C. civ. (2009) sunt nefundamentate.

În considerarea argumentelor expuse, Curtea a respins ca nefondat apelul promovat de pârâta B. împotriva sentinței instanței de fond.

Cu privire la apelul promovat de apelanta-reclamantă Administrația Fondului Imobiliar, instanța de prim control judiciar a reținut că, prin încheierea de ședință din 29 septembrie 2016, Tribunalul București a apreciat că nu poate fi calificată "precizatoare" cererea formulată de reclamantă și depusă la filele x, volumul al II-lea din dosarul de fond, motiv pentru care, a constatat că a fost depusă tardiv, prin raportare la dispozițiile art. 204 alin. (2) din C. proc. civ.

Legat de acest motiv de apel formulat împotriva încheierii de ședință din 29 septembrie 2016, Curtea a reținut că, în acord cu prevederile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. Alineatul (2) pct. 2 al aceluiași articol dispune în sensul că nu se va da termen, ci se va trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când reclamantul mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii.

Astfel, chiar și după primul termen de judecată la care reclamantul a fost legal citat, acesta poate să își modifice cererea introductivă prin mărirea sau micșorarea cuantumului obiectului cererii de chemare în judecată. Obiectul cererii este reprezentat de pretenția concretă supusă examinării instanței de judecată, formulată împotriva părții sau părților adverse.

În cauza de față, astfel cum temeinic a reținutși prima instanță, cererea de chemare în judecată nu a fost doar modificată în sensul majorării pretențiilor formulate inițial împotriva pârâtei B., ci reclamanta a procedat și la extinderea perioadei pentru care a solicitat despăgubiri echivalente lipsei de folosință a spațiului din Municipiului București, Calea x. Dacă în cererea introductivă aceste despăgubiri au fost solicitate pentru intervalul aprilie - decembrie 2015, în cererea denumită "adițională și de precizare a cererii de chemare în judecată", perioada pentru care se solicită aceste despăgubiri este extinsă la intervalul aprilie 2015 - mai 2016.

Prin urmare, apelanta-reclamantă nu s-a limitat la a proceda doar la majorarea cuantumului obiectul cererii introductive în limitele acestui obiect, astfel cum a fost configurat inițial în acțiune, ci a modificat chiar obiectul cererii sale de chemare în judecată, solicitând despăgubiri și pentru o perioadă de timp necuprinsă în cererea inițială.

Or, în condițiile art. 204 alin. (3) din C. proc. civ., modificarea cererii de chemare în judecată peste termenul prevăzut la alin. (1) poate avea loc doar cu acordul expres al tuturor părților, acord inexistent în cauză.

Pentru aceste motive, Curtea a respins ca neîntemeiat motivul de apel vizând temeinicia încheierii de ședință din 29 septembrie 2016, sub aspectul respingerii cererii reclamantei de extindere a obiectului cu care aceasta a învestit inițial instanța de judecată.

Curtea de Apel București a mai constatat, concordant primei instanțe, că apelanta-reclamantă Administrația Fondului Imobiliar a avut cunoștință de activitățile comerciale desfășurate de intimata-pârâtă A. S.R.L. în spațiul din Municipiul București, Calea x, sectorul 1 (aferent ambelor contracte de închiriere încheiate cu B.), astfel încât pretențiile îndreptate împotriva acesteia constând în despăgubiri aferente contravalorii lipsei de folosință a spațiului respectiv apar ca neîntemeiate.

În acest sens, relevante sunt parte din înscrisurile administrate la dosarul cauzei ce pot fi coroborate cu prezumțiile judiciare, probe în procesul civil conform dispozițiilor art. 250 și art. 329 din C. proc. civ.

Astfel, s-a arătat că la filele x ale dosarului de fond, volumul I, a fost depus înscrisul denumit "Convenție", prin care părțile convenției, respectiv intimata-pârâtă A. S.R.L. (în calitate de gerant), apelanta-pârâtă B. (în calitate de gerat) și apelanta-reclamantă Administrația Fondului Imobiliar (în calitate de creditor) au convenit ca plățile aferente chiriei lunare datorate de B. către Administrația Fondului Imobiliar să fie efectuate de gerantul A. S.R.L. Convenția menționată a fost semnată de reprezentanții Administrației Fondului Imobiliar și înregistrată la aceasta din urmă.

Rezumând cele expuse în considerentele hotărârii, instanța de apel a reținut că interpretarea coroborată a probelor indicate cu prezumțiile judiciare ce pot fi desprinse din această interpretare permite a se concluziona, dincolo de orice dubiu rezonabil, în sensul că apelanta-reclamantă Administrația Fondului Imobiliar a avut cunoștință de activitățile cu caracter comercial desfășurate de pârâta A. S.R.L. în imobilul teren și construcție din Calea x, pe care le-a permis, fie și în mod tacit, prin toleranța manifestată față de acestea.

Pe cale de consecință, permițând derularea activităților tip alimentație publică-restaurant, apelanta-reclamantă Administrația Fondului Imobiliar nu este îndreptățită a pretinde despăgubiri aferente contravalorii chiriei neîncasate.

În legătură cu această formă de răspundere delictuală, invocată drept fundament al răspunderii intimatei-pârâte A. S.R.L., Curtea a reținut că fapta delictuală imputată acesteia este una cu caracter continuu, pretins a curge odată cu încheierea Convenției din luna mai 2011, obiectul concret al pretențiilor fiind enunțat pentru intervalul începând cu luna aprilie 2015.

Or, pentru intervalul de timp ce constituie fundamentul pretențiilor apelantei-reclamante Administrația Fondului Imobiliar, sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1371 alin. (1) din C. civ., potrivit cărora în cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă (ipoteză valabilă în speța concretă dedusă judecății), cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea din prejudiciu pe care a pricinuit-o.

În ceea ce privește cererea formulată de intimata-pârâtă A. S.R.L. vizând obligarea apelantei-reclamante Administrația Fondului Imobiliar la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea apelului, Curtea a reținut următoarele:

Deși a solicitat acordarea cheltuielilor de judecată, intimata-pârâtă A. S.R.L. nu a depus și înscrisurile justificative necesare până la data la care s-au pus concluzii pe fondul apelurilor și reținerii cauzei în pronunțare.

Un înscris bancar prin care se tinde a fi certificată încasarea plății a fost depus la dosar în copie, a doua zi după data rămânerii în pronunțare, respectiv la 7 martie 2019. Or, după data rămânerii în pronunțare, părțile nu pot depune la dosar alte înscrisuri probatorii asupra capetelor de cerere formulate în cauza respectivă, ci doar concluzii scrise.

Împotriva deciziei civile nr. 511 din 20 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă au declarat recurs reclamanta Administrația Fondului Imobiliar și de pârâta B. -Federația Sindicatelor din Întreaga Presă, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de CasațieșiJustiție, secția a II-a civilă la data de 14 iunie 2019.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut faptul că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1357 și art. 1516 din C. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă a învederat că prin decizia atacată instanța de apel a încălcat prevederile art. 22 și art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., deoarece nu a stabilit în mod corespunzător faptele petrecute și pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată.

A mai arătat că instanța de apel nu a pus în discuția părților prevederile art. 1371 alin. (1) din C. civ., pe care le-a avut în vedere la pronunțarea hotărârii, dar care nu au constituit temeiul în drept al cererii de chemare în judecată sau al cererii de apel.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă a apreciat că nu au fost respectate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu conține elementele prevăzute de acest text de lege, în sensul că din considerente nu rezultă motivul și temeiul de drept pentru care au fost înlăturate apărările sale.

În privința apelului formulat de către Administrația Fondului Imobiliar, instanța de prim control judiciar a încălcat prevederile răspunderii civile delictuale, în sensul că s-a pronunțat pe altceva.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că este incident motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cu referire la faptul că instanța de apel s-a pronunțat pe motive străine de natura cauzei, în condițiile în care niciuna dintre părți nu a specificat art. 1371 din C. civ. în cererea de chemare în judecată sau în cererea de apel, text de lege care constituie motivarea în drept a deciziei recurate.

În opinia recurentei-reclamante, soluțiaCurții de Apel București este greșită, întrucât aceasta a exonerat integral societatea pârâtă de suportarea chiar și în parte a prejudiciului fără a reține cauze exoneratoare de răspundere cum sunt cele prevăzute de art. 1351 și art. 1352 din C. civ.

Curtea de Apel București nu a motivat decizia recurată sub aspectul înlăturării temeiului de drept din cererea de apel, de care aceasta era obligată să țină cont.

Mai mult, instanța de apel a reținut, în mod eronat, că "fapta delictuală imputată acesteia este una cu caracter continuu, pretins a curge odată cu încheierea convenției din mai 2011, obiectul concret al pretențiilor fiind enunțat pentru intervelul de timp începând cu luna aprilie 2015", întrucât nu s-a invocat acest aspect, ci a fost susținut de către pârâta B. prin întâmpinare, fără să rezulte din proba cu înscrisuri câștigată cauzei.

Cu alte cuvinte, instanța de apel și-a însușit afirmațiile pârâtei B., fără să le cenzureze și să le coroboreze cu probele administrate, reținând că la dosar nu s-a depus vreo notificare adresată celor două părți prin care reclamanta să le comunice acestora încetarea activităților.

Critica adusă deciziei atacate se referă la faptul că instanța de apel nu a indicat care este temeiul în drept care obligă instituția reclamantă să specifice motivul pentru care a înțeles să pună capăt convențiilor încheiate, cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale în materie nu prevăd o anumită formă pentru denunțarea convențiilor.

Așadar, nici instanța de apel nu putea reține ceea ce nu rezultă, în mod expres, din textul de lege.

Prin simpla emitere a notificărilor instituția reclamantă și-a manifestat voința de a nu "tolera" faptele și actele care se petreceau în spațiul proprietate de stat și aflat în administrarea sa.

Se mai solicită instanței de recurs să rețină faptul că, deși reclamanta a solicitat instanțelor care s-au pronunțat în prezenta cauză interpretarea convenției în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile, această interpretare nu a avut loc.

Un contract (a se observa convenția din anul 2011) nu poate fi interpretat numai prin prisma celor menționate în preambulul acestuia, ci trebuie analizat integral, așa cum prevăd dispozițiile art. 977 și următoarele din C. civ. de la 1864, sub imperiul căruia a fost încheiat.

De asemenea, s-a mai arătat, nu pot fi reținute susținerile părții adverse din întâmpinare în sensul că "așa cum în mod corect a reținutșiinstanța de fond reclamanta intimată AFI, nu s-a opus acestui tip de activitate comercială (...)", întrucât instanța de fond a specificat cele arătate fără a motiva de unde rezultă acest aspect sau fără a indica care sunt probele care relevă acest aspect, cu atât mai mult cu cât nu mai există un contract în derulare, așa cum nu mai există nici convenția încheiată în interesul pârâtei B. căreia gerantul a înțeles să-i pună capăt.

Mai mult, instituția reclamantă a procedat la notificarea încetării raporturilor contractuale motivat de faptul că pârâta B. nu a respectat clauzele contractuale, în sensul că nu a înțeles să utilizeze spațiul, cu altă destinație decât cea de locuință, situat în București, Calea x, conform profilului de activitate pentru care spațiul a fost închiriat, ci, în spatele unei subînchirieri mascate, a încercat să obțină profit în dauna proprietarului imobilului.

Recurenta-reclamantă a relevat și faptul că în dosar nu există documente din care să rezulte că ar fi avut cunoștință de contractul de asociere în participațiune dintre cele două societăți pârâte, care este de fapt o subînchiriere mascată, iar acest contract a fost prezentat numai în fața primei instanțe.

A mai solicitat instanței de recurs să rețină că sunt îndeplinite în cauză condițiile prevăzute de art. 1357 din C. civ., respectiv fapta ilicită, prejudiciul, raportul de cauzalitate și vinovăția, pentru angajarea răspunderii în vederea reparării prejudiciului cauzat.

În opinia recurentei-reclamante Administrația Fondului Imobiliar, nu se poate concluziona că administratorul spațiului a avut cunoștință de un fapt petrecut ca urmare a unei autorizații date de către o comisie constituită la nivelul unei alte persoane juridice, cu concursul sau fără concursul unei alte persoane juridice (în speță proprietarul spațiului), având în vedere împrejurarea că cele trei instituții publice sunt persoane juridice cu obiect de activitate distinct, cu reprezentanți legali distincțiși cu sedii distincte.

De asemenea, recurenta-reclamantă a susținut faptul că decizia recurată se impune a fi casată, deoarece a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 397 din C. proc. civ., în sensul că acea cerere de precizare și adițională prin care au fost majorate pretențiile a fost calificată ca fiind modificatoare, și nu de precizare, astfel că a fost respinsă în consecință.

Sub acest aspect, a precizat că sancțiunea tardivității cererii adiționale a fost aplicată abuziv de către instanțele de judecată care nu au analizat debitul din cererea precizatoare, ci s-au limitat la a acorda eficiență excepției invocate de către pârâta S.C. A. S.R.L.

Cererea de precizare a debitului în sensul majorării pretențiilorși pentru perioada devenită exigibilă în cursul judecății a fost calificată ca fiind o cerere modificatoare și a fost respinsă ca tardiv formulată, întrucât s-a depus după primul termen la care părțile sunt legal citate, cu nerespectarea prevederilor art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.

Cererea adițională respinsă ca tardiv formulată, excepțieînsușităși de către Curtea de Apel București, trebuia încadrată în prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., care stabilesc că nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de ședință declarațiile verbale făcute în instanță când reclamantul își mărește sau micșorează cuantumul obiectului cererii.

Așadar, cererea adițională și de precizare a fost o cerere de majorare a cuantumului obiectului cererii, de vreme ce reclamanta și-a majorat pretențiile, cu încă o lună de zile, în sensul că a efectuat calculele, până la data părăsirii spațiului de către pârâta S.C. A. S.R.L., deși a fost formulată în scris pentru ca instanța de judecată șipărțile adverse să poată verifica, cu ușurință, calculele făcute.

Cererea adițională reglementată de art. 204 alin. (2) din C. proc. civ. are obiectul specificat în mod limitativ de art. 204 alin. (2) pct. 1-4 C. proc. civ., orice altă modificare a pretențiilor care nu se include în această sferă delimitată legal reprezentând o cerere adițională supusă regimului juridic statuat de alin. (1) și (3) ale art. 204 C. proc. civ.. Pentru întocmirea cererii adiționale menționate nu este necesară forma scrisă, fiind suficiente pentru învestirea instanței declarațiile verbale ale reclamantului consemnate de grefier în încheierea de ședință, acest caz constituind una dintre excepțiile la care face referire art. 148 alin. (4) din C. proc. civ.

Cererea precizatoare poate fi formulată oricând până la momentul închiderii dezbaterilor, iar depunerea acesteia nu atrage amânarea judecării cauzei. Or, instanța de judecată a amânat judecarea cauzei pentru a se formula îmtâmpinare în condițiile în care tocmai instanța de judecată a solicitat precizări.

Recurenta-reclamantă apreciază că o atare cerere de acordare a sumelor datorate periodic, devenite exigibile după introducerea cererii de chemare în judecată, constituie o cerere adițională cu regimul specificat de art. 204 alin. (2) din C. proc. civ., implicând o majorare a cuantumului obiectului cererii, fără o schimbare a cauzei juridice.

De altfel, articolul în discuție a fost instituit tocmai pentru preîntâmpinarea unor procese repetate, care, în lipsa acestui text legal, ar fi putut să fie declanșate ulterior scadenței sumelor respective. În această categorie de pretenții ce pot fi formulate oricând până la momentul închiderii dezbaterilor se includ cotele de contribuție ce le revin proprietarilor la cheltuielile asociației de proprietari, contravaloarea lipsei de folosință a unui imobil etc.

Este adevărat că formularea unei asemenea cereri precizatoare până la momentul închiderii dezbaterilor implică, de cele mai multe ori, reluarea cercetării judecătorești, însă reclamantul este în măsură să aprecieze, în funcție de propriile interese, dacă este mai avantajos să promoveze un proces separat pentru valorificarea sumelor devenite exigibile pe parcursul procesului sau să le solicite în cadrul acestuia, caz în care eventuala prelungire a duratei soluționării procesului constituie consecința comportamentului său procesual.

Un argument suplimentar, în sprijinul solicitărilor recurentei-reclamante de casare a deciziei recurate, în sensul mențineriisentinței primei instanțe în privința cererii de majorare a cuantumului pretențiilor deduse judecății, decurge din art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., care prevede că, inclusiv în etapa procesuală a apelului, pot fi solicitate dobânzi, rate, venituri ajunse la termen și orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanțe, acestea nefiind considerate de lege "pretenții noi".

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că punctul 3 al alin. (2) de la art. 204 din C. proc. civ. vizează ipoteza în care acțiunea are ca obiect pretenții noi care au un alt izvor juridic. Or, în speță, se poate observa că pretențiile din cererea adițională și de precizare au același izvor și anume răspunderea civilă delictuală, nefiind vorba de pretenții de altă natură.

În fine, autoarea căii de atac a susținut faptul că instanța a încălcat nu numai dispozițiile privind cererea adiționalăși de precizare, ci și dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. raportat la prevederile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. sau art. 998 și art. 999 din C. civ. de la 1864 și art. 1371 C. civ. (2009), precum și art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, din care rezultă că dreptul la un proces echitabil presupune, în principiu, motivarea hotărârilor.

Față de argumentele arătate, recurenta-reclamantă Administrația Fondului Imobiliar a solicitat admiterea recursului său, casarea în parte a hotărârii atacate, cu consecința obligării pârâtei S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 426.386,95 euro, echivalent în RON la cursul B.N.R. din ziua plății, sumă ce reprezintă contravaloarea lipsei de folosință în cuantum de 300.945,94 euro pentru perioada aprilie 2015 - 5 ianuarie 2016, T.V.A. în cuantum de 72.019,48 euro pentru aceeași perioadă, majorări pentru contravaloarea lipsei de folosință în cuantum de 43.081,61 euro aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016 și majorări T.V.A. în cuantum de 10.339,92 euro aferente perioadei aprilie 2015 - mai 2016, așa cum rezultă din extrasul de cont aflat la dosarul cauzei.

În drept, recursul recurentei-reclamante a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat ca, în urma rejudecării cau