ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1805/2019

Ședința publică din data de 17 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 1 București, la 5 martie 2015, sub nr. x/2015, reclamantul MUNICIPIUL BUCUREȘTI a chemat în judecată pe pârâta S.C. A., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei totale de 111.674,86 RON, din care: debit aferent semestrului II.2012 - semestrul I 2014 (perioada iulie 2012 - iunie 2014), in cuantum de 588.561,93 RON; penalități aferente semestrului II 2012 - semestrul I 2014 (perioada ianuarie 2013 - august 2014), in cuantum de 23.041,53 RON. S-a solicitat totodată prevederea in dispozitivul hotărârii că penalitățile sunt datorate până la data efectuării plătii debitului principal, urmând ca cuantumul acestora să fie calculat la o rată anuală egală cu rata de credit financiară a BNR, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 C. civ., art. 1530, art. 1531 și urm., 1538 și urm. C. civ. contractul de asociere închiriere nr. 1839/12.07.1995.

Reclamantul a depus la dosar o cerere de îndreptare a erorii materiale din cererea de chemare în judecată formulată împotriva pârâtei, arătând că solicită obligarea pârâtei la plata pretențiilor în sumă totală de 611.603,46 RON, și nu 111.674,86 RON, cum din eroare a fost menționat în cererea de chemare în judecată.

Reclamantul Municipiul București a formulat cerere precizatoare a cuantumului pretențiilor de la 611.603,46 RON, cât s-a solicitat prin cererea introductivă, la suma de 1.364.592,68 RON, reprezentând debit aferent semestrului I 2010 - semestrul I 2014 (perioada iulie 2010 - iunie 2014) și penalități de întârziere aferente debitului datorat în cuantum de 142.231,62 RON, calculate pentru perioada 11 iulie 2010-31 august 2014, calificata de instanța drept cerere modificatoare.

Prin sentința civilă nr. 16700/23.09.2015 pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București în dosarul nr. x/2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Judecătoriei sectorului 1 București invocată de pârâtă și a fost declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul Municipiul București și pe pârâta S.C. A. S.R.L., în favoarea Tribunalului București, secția a VI-a civilă.

Pe rolul Tribunalului București cauza a fost înregistrată la data de 05.10.2015, sub nr. x/2015.

Prin sentința civilă nr. 2491/20.06.2017 a fost admisă excepția prescripției dreptului la acțiune pentru suma de 595.284,95 RON, reprezentând debite scadente in perioada iulie 2010 - 11.06.2012, precum si pentru dobânda aferenta acestor sume, solicitata in temeiul art. 4.9 din contract și a fost respinsă această pretenție ca fiind prescris dreptul la acțiune. A fost respinsă cererea în rest ca neîntemeiată.

Apelantul-reclamant MUNICIPIUL BUCUREȘTI prin PRIMARUL GENERAL a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 2491/20.06.2017 solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței civile atacate, iar pe fondul cauzei omologarea raportului de expertiză și admiterea cererii de chemare în judecată prin obligarea pârâtei la plata sumei de 611.603,46 RON pentru perioada semestrului II 2012 - semestru I 2014 împreună cu suma de 752.989.22 RON la care se adaugă accesoriile aferente de 142.231.62 RON pentru perioada semestrului I 2010 - semestrul II 2012, cu cheltuielile de judecată din fond cât si cele eventuale din prezenta cauză.

Prin decizia civilă nr. 1343 din 8 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a respins apelul formulat ca nefondat.

Împotriva deciziei civile nr. 1343 din 8 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă reclamantul MUNICIPIUL BUCUREȘTI PRIN PRIMARUL GENERAL a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul-reclamant a arătat că, instanța interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a pronunțat o hotărâre cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor legale cuprinse în art. 1270 C. civ., potrivit căruia "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante; precum și cu încălcarea principiului disponibilității - art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța a modificat obiectul procesului față de cel formulat de reclamant.

Recurentul-reclamant a susținut că, deși inițial, instanța a reținut detaliat, în mod corect, termenii contractuali, agreați de ambele părți, respectiv care sunt sumele ce trebuie plătite pentru fiecare locație, conform înțelegerii scrise și asumate de ambii asociați, ulterior, aceasta proiectează a priori, o schiță a terenurilor rămase în asociere, conform justificărilor din apărările intimatei-pârâte.

Or, această evaluare a instanței de apel este incorectă, întrucât obiectul prezentei cereri îl reprezintă, strict, pretenții - sume datorate conform termenilor contractuali, respectiv împărțirea venitului obținut (art. 4 din contract, art. 397 C. proc. civ.); instanța nu a fost învestită cu o cerere de reevaluare cadastrală a aportului asocierii și nici cu o stabilire a unui drept de folosință pe mp a terenului care se află în asociere (alin. (2) al art. 9 C. proc. civ.) reevaluarea cadastrală, pe care instanța și-a dezvoltat motivarea, nu are la bază niciun raport cadastral.

În plus, a arătat recurentul-reclamant, față de ultimele două aspecte, suma datorată este calculată din venitul încasat de societate și nu este raportată la valoarea trunchiată a dreptului de folosință pentru terenul din asociere. Pe deoparte pentru că valoarea terenului a fost stabilită unitar la încheierea contractului, iar la acest moment mp din terenul folosit de societate are o cu totul altă valoare față de momentul la care a fost încheiat contractul, pe de altă parte pentru că nu există o negociere a termenilor contractuali sub acest aspect, negociere care să fie discutată "acum" de părțile din contract.

Prin soluția pronunțată, a susținut recurentul-reclamant, instanța s-a pronunțat pe un aspect cu care nu a fost investită și anume: a modificat logica pentru calculul sumei datorate - respectiv a respins ideea de a împărți "venitul obținut din toate activitățile desfășurate de societate", a reconfigurat proiecția cadastrală a terenului din asociere - deși nu a avut niciun raport de expertiză cadastral la baza acestei reconfigurări și a restabilit o sumă datorată bazată pe teoria unui drept de folosință pe mp (concesiune) a acestui teren. Practic, în raționamentul său, instanța de apel a transformat contractul de asociere dintre părți într-un veritabil contract de concesiune cu valori calculate de ea însăși, valori având ca reper prețurile anului 1995.

Mai mult, față de toate aceste aspecte, recurentul-reclamant a considerat că instanța putea aprecia în raport de art. 4.2 din contract, respectiv a unei sume minime garantate, însă e foarte ușor de constatat că valoarea obținută din împărțirea venitului realizat este cu mult mai mare decât orice sumă minimă garantată calculată pe fiecare locație. In plus, intimata pârâtă nu a dovedit prin niciun mijloc de probă faptul că, de când au fost micșorate terenurile, ar fi obținut venituri mai mici, ci din contră, încasările au crescut. S-a mai susținut ideea că suma minimă garantată nu poate fi impusă de către instanța de judecată ci trebuie negociată între părți și că, atâta vreme cât există actele adiționale care modifică doar anumite sume din cotract, nu și logica de calcul a sumei datorate, alt raționament și alte sume luate în calcul sunt nelegitime și nu sunt conforme cu textul de lege prevăzut în art. 1270.

In ceea ce privește efectul de lucru judecat (puterea de lucru judecat) hotărât de instanță doar pentru litigiul în care intimata pârâtă a avut câștig de cauză, prin care "anterior s-a stabilit în mod irevocabil faptul că voința părților și dispozițiile contractuale se interpretează în sensul că împărțirea profitului se realizează în funcție de locațiile puse în mod efectiv la dispoziție", recurentul-reclamant a susținut că locațiile au fost puse la dispoziție astfel cum s-au înțeles părțile prin contract.

Cât privește afirmația instanței ținând cont de reducerea ulterioară a suprafețelor de teren, recurentul-reclamant a susținut că aceasta este neîntemeiată, atâta vreme cât în contract nu există această prevedere.

Referitor la autoritatea de lucru judecat hotărât de instanță ca fiind cu efect pozitiv în soluționarea cererii, recurentul a arătat că pe rolul instanțelor de judecată nu a mai avut loc nici cercetarea și nici judecata unei cereri care să reprezinte aceeași cauză, să aibă același părți și același obiect, condiții obligatorii pentru ca speța să fie încadrată în această excepție, ci au fost judecate spețe asemănătoare, între aceleași părți dar cu obiecte diferite, cauzele fiind astfel, diferite.

S-a mai susținut că nu există nicio prevedere legală care să impună că: în situația în care există două hotărâri diferite pe cauze diferite, dar asemănătoare, pentru o nouă cauză s-ar aplica soluția primei hotărâri pronunțate. O asemenea soluție ar fi lipsită, în mod cert, de orice fundament legal.

Deși există două hotărâri contradictorii, instanța motivează soluția pronunțată prin alegerea uneia dintre ele, acesta fiind un mod discreționar în care aplică efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Recurentul-reclamant a opinat că modalitatea în care au fost aduse în dezbatere aspectele litigioase din litigiile anterioare au impus alte dezlegări ale pricinilor, subliniind că nu există autoritate de lucru judecat și nici efect pozitiv al lucrului judecat pentru pricina de față, atâta vreme cât a demonstrat că motivarea folosită de instanță din soluțiile anterioare nu au susținere juridică.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului formulat, casarea în tot a deciziei recurate, cu reținerea cauzei spre judecare, iar pe fondul cauzei omologarea raportului de expertiză și admiterea cererii de chemare în judecată cu obligarea pârâtei la plata sumei de 611.603,46 RON pentru perioada semestrului II 2012-semestru 1 2014 împreună cu suma de 752.989,22 RON la care se adaugă accesoriile aferente de 142.231.62 RON pentru perioada semestrului I 2010 - semestrul II 2012, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea transmisă la data de 20 septembrie 2018 (plic dosarul de recurs), intimata-pârâtă S.C. A. S.R.L. a invocat excepția nulității recursului, susținând, în esență, că acesta este nemotivat din perspectiva dispozițiilor art. 488 din C. proc. civ., sancțiunea incidentă fiind anularea acestuia.

Pe fond a solicitat, în sinteză, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinare transmis la data de 12 octombrie 2018 recurentul-reclamant a arătat, în ceea ce privește excepția nulității recursului, că cele două aspecte referitoare la invocarea dispozițiilor art. 488 alin. (8), pentru încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ., precum și ale dispozițiilor art. 488 alin. (5) pentru nerespectarea prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., au fost definite în consistența lor și motivate, menționate și descrise explicit în cererea de recurs, deși a fost omisă indicarea exactă a articolelor în care acestea erau definite. Și aceasta cu atât mai mult cu cât recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 C. proc. civ. și următoarele.

În final, a solicitat respingerea apărărilor intimatei-pârâte și judecarea cauzei, conform contractului încheiat între părți și a normelor legale în vigoare.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților.

Intimata-pârâtă a depus punct de vedere la raport (la 1 martie 2019), prin care a reiterat nulitatea recursului din perspectiva art. 488 C. proc. civ. solicitând anularea acestuia

Prin încheierea din 6 iunie 2019 s-a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă prin întâmpinare; s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen la data de 17 octombrie 2019, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Având în vedere că recurentul-reclamantul înțelege să critice modul de aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., art. 397 din același cod și ale dispozițiilor procesuale privitoare la autoritatea de lucru judecat, văzând, totodată, că se invocă încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. (art. 1270 Noul C. civ.), Înalta Curte reține că aceste critici pot fi susumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., respectiv pct. 8 din același cod, conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; precum și când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar articolul 397 alin. (1) C. proc. civ. reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității.

În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speță, în ceea ce privește obligațiile născute în baza contractului de asociere nr. x/1995, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în temeiul art. 4 din acest contract.

Criticile recurentului-reclamant prin care se susține că instanța de apel proiectează a priori o schiță a terenurilor rămase în asociere, conform justificărilor din apărările intimatei-pârâte, că această evaluare a instanței este incorectă, întrucât: obiectul cererii îl reprezintă, strict, pretenții - sume datorate conform termenilor contractuali, respectiv împărțirea venitului obținut (art. 4 din contract, art. 397 C. proc. civ.); instanța nu a fost învestită cu o cerere de reevaluare cadastrală a aportului asocierii și nici cu o stabilire a unui drept de folosință pe mp a terenului care se află în asociere (alin. (2) al art. 9 C. proc. civ.), precum și întrucât reevaluarea cadastrală, pe care instanța și-a dezvoltat motivarea, nu are la bază niciun raport cadastral, nu pot fi primite.

Și aceasta, întrucât, într-adevăr obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie acțiunea în pretenții formulată de reclamant vizând obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în temeiul art. 4 din contractul de asociere nr. x/1995, însă, potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța este ținută să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, în această noțiune fiind inclusă și întâmpinarea, astfel că instanța are obligația de a analiza pricina în ansamblul său, atât din perspectiva pretențiilor reclamantului, cât și a apărărilor pârâtei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, ci, în mod corect, a procedat la analiza cererilor cu care a fost învestită, a apărărilor pârâtei din perspectiva excepției de neexecutare a contractului, după cum nu a efectuat nicio reevaluare cadastrală, așa cum susține recurentul, ci, în mod judicios, a analizat înscrisurile de la dosar privitoare la suprafața amplasamentelor.

Critica recurentului-reclamant potrivit căreia instanța, pronunțându-se pe un aspect cu care nu a fost investită, a modificat logica pentru calculul sumei datorate și a restabilit o sumă datorată bazată pe teoria unui drept de folosință pe mp (concesiune) a acestui teren, transformând, în raționamentul său, contractul de asociere dintre părți într-un veritabil contract de concesiune cu valori calculate de ea însăși, nu poate fi susținută cu temei.

După cum nu poate fi privită cu temei nici critica potrivit căreia suma minimă garantată, prevăzută în art. 4.2 din contract, nu poate fi impusă de către instanța de judecată, ci trebuie negociată între părți și că, atâta vreme cât există actele adiționale care modifică doar anumite sume din cotract, nu și logica de calcul a sumei datorate, alt raționament și alte sume luate în calcul sunt nelegitime și nu sunt conforme cu textul de lege prevăzut în art. 1270 C. civ. (art. 969 C. civ. de la 1864).

Astfel, se reține că, procedând la o analiză riguroasă a înscrisurilor dosarului și ținând cont, totodată, de clauzele contractului de asociere dintre părți, instanța de apel a constatat, în mod corect, că prima instanță a respins cererea reclamantului, în limita pretențiilor neprescrise, avându-se în vedere diminuarea terenurilor puse la dispoziție de către reclamant, coroborat cu apărarea pârâtei referitoare la excepția de neexecutare.

În plus, în mod judicios, a constatat instanța de apel că potrivit, art. 1.4 din contract, terenurile prezentate în anexă au fost identificate ca posibile amplasamente, iar în cazul în care din motive juridice, urbanistice sau orice alt fel, amplasamentele selectate nu pot fi atribuite destinației propuse, părțile sunt de acord să le înlocuiască, fără a prejudicia în vreun fel derularea contractului, precum și că suma minimă garantată a fost stabilită prin anexa la contract în funcție de suprafața fiecărui amplasament.

Având în vedere natura juridică a contractului de asociere, se reține că, în situația în care împărțirea profitului nu depindea de suprafețele de teren puse la dispoziție inițial, asa cum sustine reclamantul, părțile nu ar fi prevazut obligatia suplimentară a reclamantului de înlocuire a terenurilor, în cazul dispariției acestora.

De altfel, în considerarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, s-a reținut corect că voința părților și dispozițiile contractuale se interpretează în sensul că împărțirea profitului se realizează în funcție de locațiile puse în mod efectiv la dispoziție și ținând cont de reducerea ulterioară a suprafețelor de teren.

Nemulțumirea recurentului-reclamant cu privire la cele reținute de instanța de apel nu justifică susținerea acestuia în sensul că instanța a transformat contractul de asociere între părți într-un contract de concesiune, în condițiile în care analiza efectuată relevă că dispozițiile contractului raportate la modul de executare a acestuia au fost corect interpretate și aplicate de către instanțele de fond și apel.

Potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal facute au putere de lege intre partile contractante.

In conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Instanța de apel a dovedit că a respectat întrutotul dispozițiile de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. (art. 1270 Noul C. civ.), procedând la o analiză riguroasă a contractului de asociere ținând cont de puterea de lege pe care acesta o are între părțile contractante, precum și de faptul că forța obligatorie a contractului determină și consecințele pentru neeexecutarea acestuia.

Astfel, analizand coroborat toate clauzele contractuale s-a reținut interdependența obligației pârâtei de a achita un procent din încasări/combustibilul livrat (art. 4.3.1.) de obligația reclamantului de a pune la dispoziție în integralitate suprafețele de teren convenite.

Prin urmare, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, văzând considerentele și dispozitivul deciziei recurate, se constată că instanța de apel a respectat și a dat eficiență dreptului de dispoziție al părților, judecătorul pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, astfel că nu se poate susține cu temei că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită și nici că au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. (art. 1270 Noul C. civ.).

Criticile din cererea de recurs referitoare la autoritatea de lucru judecat și efectele lucrului judecat se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 430 alin. (1) C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească ce soluționează în tot sau în parte fondul procesului ori statuează asupra unei excepții procesuale sau asupra oricărui alt incident are de la pronunțare autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată".

Această autoritate privește dispozitivul precum și considerentele pe care ea se sprijină inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Conform acestui text de lege, hotărârea judecătorească ce statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, autoritate de lucru judecat ce privește atât dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină.

Autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată, dar și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu mai poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, se reține că, în speță, efectul pozitiv al autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că dacă s-a stabilit în mod irevocabil faptul că voința părților și dispozițiile contractuale se interpretează în sensul că împărțirea profitului se realizează în funcție de locațiile puse în mod efectiv la dispoziție și ținând cont de reducerea ulterioară a suprafețelor de teren, aceeași chestiune litigioasă ce a primit o dezlegare nu mai poate primi, într-un litigiu ulterior, o altă soluție.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a reținut, în mod corect, efectul pozitiv al autorității lucrului judecat raportat la litigiile anterioare existente între părți.

Pentru a răspunde și celorlalte critici ale recurentului evidențiate în cuprinsul memoriului de recurs cu privire la autoritatea de lucru judecat, se cuvine a se menționa că doar efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, nu și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Nu se poate susține aplicarea în mod discreționar a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat prin raportare la faptul că în situația în care există două hotărâri diferite pe cauze diferite, dar asemănătoare, pentru o nouă cauză s-ar aplica soluția primei hotărâri pronunțate, în condițiile în care elementul temporal este primordial și definitoriu, iar puterea de lucru judecat impune consecvență în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului puterii de lucru judecat raportându-se la decizia pronunțată în primul litigiu, respectiv în dosarul nr. x/2004.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

Așa fiind, Înalta Curte constată că din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; precum și din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept substanțial, decizia recurată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul MUNICIPIUL BUCUREȘTI - PRIN PRIMARUL GENERAL împotriva deciziei civile nr. 1343 din 8 iunie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 octombrie 2019.