ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4750/2018

Asupra recursului de față:

Din examinarea actelor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtului Municipiul București prin Primar General la plata sumei de 1.095.775,18 RON reprezentând prejudiciul suferit reprezentând lucrări executate, recepționate și neachitate din culpa exclusivă a pârâtului, cu obligarea la plata dobânzii legale calculate de la data de 15.06.2011 și până la plata efectivă.

Temeiul în drept al acțiunii l-au reprezentat dispozițiile art. 998-999 C. civ., art. 1864 și 1640 C. civ.

Prin încheierea de ședință din 14.02.2014, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins excepțiile invocate de pârâtul Municipiul București prin Primar General privind necompetența funcțională a secției a VI-a Civilă a Tribunalului București, privind prescripția dreptului material la acțiune și a autorității de lucru judecat.

Prin sentința civilă nr. 193 din 25 ianuarie 2017 Tribunalul București, secția a VI-a Civilă, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă A. S.R.L. și a obligat pârâtul Municipiul București prin Primar General la plata sumei de 949.681,55 RON, a dobânzii legale aferente sumei de 949.681,55 RON începând cu data de 22.10.2013 și a cheltuielilor de judecată în cuantum de 18.377,17 RON.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâtul Municipiul București prin Primar General, precum și împotriva încheierii de ședință din 14.02.2014 solicitând în principal schimbarea în tot a încheierii de ședință, ca urmare a admiterii excepțiilor invocate de pârât și care au fost respinse de instanța de fond și trimiterea cauzei spre competentă soluționare secției de contencios administrativ și fiscal a Tribunalului București, iar în subsidiar, admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate, iar pe fond admiterea excepțiilor invocate de Municipiul București și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă prin decizia civilă nr. 1725A din 18 octombrie 2017 a admis apelul formulat de pârâtul Municipiul București prin Primar General, a schimbat în tot sentința atactă în sensul că a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca prescrisă.

Referitor la excepția prescripției dreptului material la acțiune, Curtea a reținut următoarele:

Potrivit cererii de chemare în judecată, lucrările suplimentare a căror contravaloare este solicitată de către intimata reclamantă au fost realizate până în anul 2008, respectiv data de 13.06.2008 data sistării lucrărilor.

Având în vedere că s-a dedus judecății un drept de creanță, dreptul material la acțiune este prescriptibil conform art. 1 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripția extinctivă, iar termenul este cel prevăzut în art. 3, și anume cel de 3 ani.

Având în vedere că în cauză nu a existat un proces-verbal de recepție lucrări, ci doar un Ordin de sistare lucrări cu nr. 10802 din 13.06.2010, potrivit art. 45 alin. (1) și 46 din contract, termenul de la care a început să curgă prescripția poate fi considerat ca fiind cel mai târziu data promovării acțiunii în contencios administrativ și anume - 14.04.2010. Astfel că devin aplicabile prevederile art. 8 alin. 1 și 2 din Decretul nr. 167/1958.

Curtea reține că momentul de început al termenului de prescripție de 3 ani prevăzut de Decretul nr. 167/1958 se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ. astfel că, prescripția este supusă prevederilor Decretului nr. 167/1958 având în vedere și prevederile art. 201 din legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicarea Legii nr. 287/2009 privind C. civ. Se reține că în cauză nu a fost invocată vreo cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripției dintre cele prevăzute expres și limitativ de art. 13-16 din Decretul nr. 167/1958.

Termenul de prescripție în cazul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză începe să curgă, în condițiile art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, de la momentul la care cel al cărui patrimoniu s-a micșorat a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire. Atât Decretul nr. 167/1958 (art. 8), cât și noul C. civ. (art. 2517 C. civ. și art. 2523) prevăd pentru acțiunea de îmbogățire fără justă cauză un termen de prescripție de 3 ani, care începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Decizia civilă cu nr. 541/06.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal nu poate constitui nici cauză de întrerupere în temeiul art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ., care prevede următoarele:

"Prescripția nu este întreruptă dacă cel care a făcut cererea de chemare în judecată sau de arbitrare ori de intervenție în procedura insolvenței sau a urmăririi silite a renunțat la ea, nici dacă cererea a fost respinsă, anulată ori s-a perimat printr-o hotărâre rămasă definitivă. Cu toate acestea dacă reclamantul, în termenul de 6 luni de la data când hotărârea a rămas definitivă, introduce o nouă cerere de chemare în judecată sau de arbitrare precedentă, cu condiția însă ca noua cerere să fie admisă". Astfel pentru a putea opera cazul de întrerupere prevăzut de art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. este necesar să existe identitate între cele două cereri și nu cum e cazul de față când cererile sunt diferite. În prima cerere fiind invocată răspunderea contractuală iar în cea de a doua obligarea la despăgubiri întemeiată pe îmbogățire fără justă cauză .

Față de considerentele expuse având în vedere data introducerii cererii de chemare în judecată, respectiv 22.10.2013, termenul de prescripție a fost depășit, motiv pentru care instanța a admis excepția analizată și a respins cererea ca fiind prescrisă.

Împotriva deciziei civile nr. 1725A din 18 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., actualmente B. S.R.L.

Cererea de recurs a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În raport de acest motive de nelegalitate, recurenta-reclamantă a solicitat casarea deciziei recurate și în rejudecare menținerea sentinței de fond ca legală și temeinică.

În raport de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, aplicând greșit normele de drept material referitoare la prescripție, respectiv art. 7 din Decretul nr. 167/1958.

În preambulul cererii, reclamanta prezintă situația de fapt care nu va fi reluată în sinteză în prezentarea memoriului de recurs.

În ceea ce privește motivele de recurs, reclamanta prezintă următoarele critici:

Astfel, reclamanta arată că prin cererea de chemare în judecată a solicitat instanței să dispună obligarea pârâtului la plata daunei cauzată prin îmbogățirea fără justă cauză prin folosirea unor lucrări executate de reclamantă și neachitate de pârâtă.

Prin sentința civilă nr. 2499 din 15.06.2011 instanța a respins capătul de cerere privind obligarea la plata facturii pe motiv că nu poate obliga pârâtul neexistând act adițional la contract, temei juridic pentru obligarea la plată. A admis în parte capătul IV din cerere și a obligat pârâta să ia măsurile necesare constituirii comisiei de recepție a lucărărilor până la data de 13.06.2008 și să întocmească procesul-verbal de recepție.

Pârâtul nu s-a conformat acestor obligații, situație în care data de la care ar fi cunoscut prejudiciul nu este cunoscută. Cel mult pârâtul putea invoca excepția prematurității acțiunii.

Cum la data de 06.02.2012 contractul a încetat de drept, reclamanta a fost îndreptățită să introducă acțiunea privind îmbogățirea fără justă cauză.

Recurenta susține că în aplicarea regulii stabilită prin art. 8 din Decretul nr. 167/1958 Înalta Curte are o practică constantă, în sensul că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data când cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, adică data de la care actul juridic a fost desființat ori, după caz s-a constatat desființarea lui.

În cazul în care actul a fost desființat ori s-a constatat desființarea lui prin hotărâre judecătorească, prescripția începe să curgă de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătorești.

Recurenta citează și dispozițiile art. 2525 C. civ. referitoare de la prescripția dreptului material la acțiune în restituirea prestațiilor.

Recurenta susține în finalul recursului că instanța de apel a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, aplicând greșit normele de drept material referitoare la prescripție, respectiv art. 7 din Decretul nr. 167/1958, considerând în mod greșit că dreptul la acțiune s-a născut cel mai târziu la data promovării acțiunii în contencios administrativ.

La data promovării acțiunii în contencios administrativ, contractul de execuție lucrări era în vigoare, Tribunalul București a constatat încetat contractul de execuție din culpa pârâtului la data rămânerii definitive a hotărârii, respectiv la data de 06.02.2012. În consecință, promovarea acțiunii a fost făcută în termenul de prescripție de 3 ani, potrivit art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 03.05.2018 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Potrivit dovezilor de comunicare aflate la dosar raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților.

Prin încheierea din data de 4.06.2018 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1725A din 18 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a Civilă.

Analizând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte va reține că este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pornind de la obiectul acțiunii reclamantei, Înalta Curte constată că acesta este reprezentat de acțiunea în pretenții prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor efectuate de reclamantă în temeiul contractului de antrepriză nr. x din 04.11.2006, în sumă de 1.095.775,18 RON și la plata dobânzii legale, până la data plății efective a debitului.

Reclamanta a arătat în susținerea acțiunii că au fost derulate raporturi comerciale între părți, în baza Contractului de antrepriză nr. x din 04.11.2006. Reclamanta a executat lucrări suplimentare pentru care nu s-a încheiat act adițional și nu s-a efectuat recepția lucrărilor realizate, decontate și nedecontate.

Prin sentința civilă nr. 2499 din 15.06.2011 pronunțată în dosarul nr. x/2009 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă în parte acțiunea, astfel cum a fost precizată și completată, s-a constatat încetat de drept contractul de execuție lucrări sus menționat la data rămânerii definitive a hotărârii, a fost admis în parte capătul II de cerere și obligată pârâta să plătească reclamantei suma totală de 428.608 RON cu TVA inclus, reprezentând cheltuieli de conservare și protejare a lucrărilor executate, s-a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata debitului neachitat în sumă de 1.095.775,18 RON.

Sentința pronunțată în primă instanță a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 541 din 06.02.2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Temeiul juridic al acțiunii este reprezentat de dispozițiile art. 998-999 și 1000 C. civ. - îmbogățire fără justă cauză.

Potrivit cererii de chemare în judecată, lucrările suplimentare au fost realizate de reclamantă până la data de 13.06.2008 - data sistării lucrărilor, astfel încât prescripția în cauză este supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958 având în vedere că acestea se situează anterior intrării în vigoare a noului C. civ.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2) din Decretul nr. 167/1958, care se vor raporta în lipsa unui cadru contractual și a unei anexe la data introducerii acțiunii în contencios administrativ.

Prin urmare, instanța a apreciat că termenul de prescripție a fost depășit în raport de data introducerii acțiunii, respectiv 22.10.2013.

Având în vedere aceste precizări, privind conținutul cererii formulată în cauză, precum și al considerentelor instanței de apel, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este legală pentru următoarele considerente:

În mod legal, instanța de apel a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale în vigoare, referitoare la prescripția extinctivă, aplicată în speța de față, care privește despăgubiri bănești pentru acoperirea prejudiciului produs reclamantei de fapta ilicită a pârâtei, cerere pe care reclamanta a întemeiat-o în drept pe dispozițiile art. 998-999 C. civ. și următoarele, instanța analizând cauza în acest context, conform principiului disponibilității, obiectului și temeiului cu care a fost investită.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată, despăgubiri bănești pentru acoperirea unui fapt ilicit, întemeiat pe dispozițiile art. 998 și 999 C. civ., norme de drept comun, se constată că dreptul pretins de reclamantă este un drept de creanță, deci unul patrimonial. Dreptul la acțiune, având un obiect patrimonial, se stinge prin prescripție, dacă nu a fost exercitat în termenul stabilit în lege și orice clauză care se abate de la reglementarea legală a prescripției este nulă, în conformitate cu disp. art. 1 alin. (1) și 3 din Decretul nr. 167/1958, iar termenul general de prescripție este de 3 ani, potrivit art. 3 din același act normativ.

Problema care se pune este aceea care se referă la momentul când s-a născut dreptul la acțiune și data când începe să curgă termenul prescripției extinctive, când și, dacă, a intervenit întreruperea sau suspendarea cursului prescripției. (art. 8 Decr. nr. 167/1958).

Reglementarea instituției prescripției extinctive este exclusiv de competența legiuitorului, iar nu de domeniul voinței părților, fiind interzise clauze derogatorii de la regimul prescripției extinctive.

Astfel, părțile, prin voința lor, nu vor putea să schimbe momentul începerii cursului prescripției prevăzut de lege.

Momentul calculării termenului prescripției ar putea avea loc, fie la momentul introducerii cererii de chemare în judecată în contencios administrativ- 14.04.2010, fie la data constatării încetării de drept a contractului de antrepriză -06.02.2012.

Așadar, dacă despre fapta ilicită și urmările ( paguba) produse, reclamanta a aflat cel mai târziu la momentul introducerii acțiunii în contencios administrativ, aceasta este data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Criticile recurentei-reclamantă, potrivit cărora momentul curgerii termenului de prescripție trebuie raportat la dispozițiile sentinței nr. 2499 din 15.09.2011, prin care s-a constatat încetarea de drept a contractului de antrepriză nu pot fi reținute, fiind lipsite de relevanță, esențial fiind momentul la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul măririi patrimoniului și pe cel care răspunde de ea.

Cum de la acest moment, cel mai târziu, curge termenul de prescripție de trei ani, s-a reținut în mod corect, în raport de data introducerii acțiunii, că dreptul reclamantei la acțiune s-a prescris, în raport de dispozițiile Decretului nr. 167/1958.

Dintr-un alt punct de vedere se constată că prescripția extinctivă nu a fost întreruptă în raport de decizia civilă nr. 541 din 06.02.2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, fiind necesar să existe identitate între cele două cereri de chemare în judecată, potrivit dispozițiilor art. 2539 alin. (2) teza a II-a C. civ. Astfel cum a reținut instanța de apel, față de excepția autorității de lucru judecat, nu există identitate de obiect între cele două pricini, temeiurile juridice fiind diferite.

Pentru aceste considerente, cum motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reținut, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L., actualmente B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1725A din 18 octombrie 2017 a Curții de Apel București, secția a VI-a Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1725 A din 18 octombrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 noiembrie 2018.