ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1582/2021

Ședința publică din data de 22 iunie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23 august 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Municipiul București a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. pentru pretenții în sumă totală de 834.197,60 RON, reprezentând: debit aferent semestrului II 2014 - semestrul II 2016, (5 semestre) în cuantum de 820.747,99 RON și penalități aferente perioadei 13.01.2015-31.01.2017 în cuantum de 13.449,61 RON.

Totodată, a solicitat să se prevadă în dispozitivul hotărârii că penalitățile sunt datorate până la data efectuării plății debitului principal, urmând ca, ulterior, cuantumul acestora să fie calculat la o rată anuală egală cu rata de credit financiară a B.N.R. Nu în ultimul rând, a solicitat și cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1270 C. civ., art. 1530, art. 1531 și următoarele, art. 1538 și următoarele C. civ., contractul de asociere închiriere nr. x/12.07.1995.

Pârâta a arătat (a se vedea dosar fond) că a fuzionat cu B. S.R.L., aceasta din urmă apărând în continuare ca pârâtă în prezenta cauză.

Prin încheierea din 15 februarie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a luat act de transmiterea calității procesuale pasive a societății pârâte conform dispozițiilor art. 28 C. proc. civ. ca urmare a fuziunii A. S.R.L. cu. B. S.R.L. și a radierii primei societăți (a se vedea dosar fond).

Prin sentința civilă nr. 2000/2018 din 21 iunie 2018, Tribunalul București, secția a VI-a Civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul Municipiul București, prin Primar, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. (fostă A. S.R.L.) având ca obiect pretenții, ca nefondată.

Împotriva sentinței primei instanțe, a declarat apel reclamantul Municipiul București, prin Primar General.

La 26 iunie 2019, societatea C. (fostă D. S.R.L.) a formulat, în temeiul art. 61 și art. 63 C. proc. civ., cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantului Municipiul București.

Ulterior, în data de 04.10.2019 intervenienta C. (fostă D. S.R.L.) a depus la dosar o cerere de renunțare la judecarea cererii de intervenție accesorie, față de care Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a luat act în ședința din 4 octombrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 1532 din 04 octombrie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă a respins apelul formulat de apelantul-reclamant Municipiul București, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 2000/21.06.2018 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, ca nefondat.

Împotriva deciziei instanței de apel, reclamantul Municipiul București a declarat recurs, prin care a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ., arătând, în esență, că decizia recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor art. 969 C. civ. (de la 1864), dar și cu încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că instanța a modificat obiectul procesului față de cel formulat de reclamant.

Detaliind, autorul arată că, în motivarea deciziei recurate, instanța începe a analiza sentința atacată din perspectiva art. 1.4 referitor la identificarea posibilelor amplasamente, cu toate că, prin acțiunea formulată, Municipiul București a arătat obiectul contractului "construirea și exploatarea stațiilor de carburanți" - art. 1.2.

Recurentul susține, în esență, că, în acest fel, instanța de apel a configurat greșit motivarea hotărârii, esența contractului fiind aceea de exploatare a stațiilor de carburanți și nu aceea de suprafață de teren.

Se mai arată că instanța a reținut și faptul că "suma minimă garantată a fost stabilită prin Anexa la contract în funcție de suprafața fiecărui amplasament" - ceea ce, în opinia recurentului, este o afirmație complet falsă/inexactă deoarece suma minimă garantată a fost stabilită prin art. 4.4 ca fiind garanția plății sumelor minime anuale menționate în art. 4.2. doar în cazul în care cota ce revine C.L.M.B. (stabilită la art. 4.3.1) rezultată din împărțirea venitului (suma dintre 3$ S.U.A./tona combustibil și 2% încasări anexe) va fi inferioară acestora.

Prin urmare, se arată că sumele garantate sunt sumele rezultate din împărțirea venitului realizat pentru fiecare stație și doar în situația în care încasările nu ar fi atât de "generoase" astfel încât să existe un rezultat al împărțirii venitului superior sumelor prevăzute în Anexă (sau dacă din împărțirea venitului nu ar rezulta o sumă superioară sumelor prevăzute în Anexa 1), atunci sumele minime datorate sunt cele garantate prevăzute în Anexă. (Anexa 1 fiind modificată doar prin Actul adițional nr. 6)

Totodată, recurentul învederează că, la art. 2 din contract, se menționează în mod expres faptul că "prețurile unitare menționate în Anexa 1 vor fi utilizate pentru stabilirea valorilor aferente fiecărei stații, aceste valori reprezentând sumele minime garantate pe care D. se angajează să le plătească anual C.L.M.B., în cazul în care cota ce revine C.L.M.B. conform art. 4.3 va fi inferioară acestor sume".

Față de cele mai sus învederate, recurentul afirmă că sintagma/raportarea folosită de instanța de apel:

"suma minimă garantată a fost stabilită în funcție de suprafața fiecărui amplasament" nu se regăsește în cuprinsul contractului și este complet eronată, astfel încât, în opinia acestuia, motivele de drept pe care instanța de apel își fundamentează soluția sunt inexacte și străine de natura pricinii.

În altă ordine de idei, se arată că Nota de fundamentare invocată de instanța de apel nu reprezintă un act semnat de părți, ci reprezintă o notă justificativă internă, ce nu poate fi avută în vedere de instanță pentru a motiva respingerea obligației de plată a pârâtei.

Din punctul de vedere al recurentului, relevant cu privire la Actul adițional nr. x, este faptul că se modifică obligația de plată a pârâtei atât pentru împărțirea profitului, cât și pentru suma minimă garantată.

Totodată, recurentul afirmă că Actul adițional nr. x și Actul adițional nr. x modifică obligația de plată a pârâtei doar și numai pentru sumele minime garantate, nu și pentru împărțirea profitului, sens în care menționează că, potrivit Actului adițional nr. x, "prevederile art. 4.3 din contract rămân valabile", iar potrivit Actului adițional nr. x, "Toate celelalte prevederi ale contractului rămân valabile."

Se arată, așadar, că este evidentă poziția părților cu privire la obligația de plată, în sensul că, deși suma minimă garantată prevăzută în Anexa 1 la contract a fost micșorată, cota de profit din împărțirea venitului a rămas aceeași. Recurentul pune, totodată, în discuție problema sensului pe care îl are precizarea valabilității împărțirii profitului din Actele adiționale 5 și 6, și anume acela de a se datora obligația de plată în considerarea celor prevăzute de art. 4.3 din contract.

Față de cele mai sus arătate, recurentul apreciază că hotărârea a fost dată cu încălcarea art. 969 C. civ., actul juridic dedus judecății - contractul - fiind interpretat greșit și de natură a schimba natura și înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al contractului.

Se mai arată că, în considerente, instanța de apel reține idei cu privire la suprafețe de teren, fără să aibă în vedere sumele minime garantate ca obligație prin Anexa 1 la contract modificată prin Actul adițional nr. x și fără să aibă în vedere că există un venit al pârâtei care, conform art. 4.3 din contract, urma să fie împărțit prin obligație procentuală, esența contractului fiind aceea de exploatare a stațiilor de carburanți și nu de plată a unei concesiuni pe teren.

În urma celor detaliate, recurentul afirmă că hotărârea pronunțată în apel cuprinde motive străine de natura cauzei, în temeiul cărora instanța și-a format convingerea care a stat la baza pronunțării hotărârii cu privire la respingerea sumelor datorate.

În altă ordine de idei, recurentul afirmă că instanța de apel nu poate iniția o relaționare a cotei datorate de pârâtă, stabilită clar prin contract, cu o cuantificare a unei sume ce s-ar putea datora pe o suprafață de teren.

Autorul recursului susține, în esență, că, în prezenta pricină, nu a existat vreo cerere cu care să fi fost învestită instanța în vederea stabilirii unor sume pe suprafețe de teren, astfel încât, în opinia sa, instanța de apel nu avea posibilitatea legală de a examina din oficiu o relaționare pe care nici părțile nu au cerut-o și pe care nici contractul nu o prevede.

În accepțiunea recurentului, acest fapt reprezintă o încălcare a principiului disponibilității - art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul cauzei fiind modificat față de cel formulat de reclamant.

În schimb, se arată că valorificarea suprafeței de teren poate face obiectul unei alte acțiuni, însă cum această cerere nu a fost formulată în prezenta cauză de niciuna din părți, recurentul afirmă că instanța trebuia să se limiteze la cererea cu care a fost învestită.

Astfel, se arată că, în prezenta cauză, instanța a fost chemată pentru a pronunța o hotărâre cu privire la sumele datorate de pârâtă în conformitate cu prevederile legale și în raport de prevederile contractuale.

Cu toate acestea, autorul recursului afirmă că hotărârea pronunțată vizează o cuantificare a unor suprafețe de teren ca și cum ar fi vorba de un contract de concesiune, ceea ce, în opinia recurentului, denotă existența unor motive contradictorii și străine de natura cauzei.

Arătând faptul că, respectiva cotă de profit nu a fost stabilită în raport de suprafețe, ci în raport de încasări, recurentul precizează că nu este vorba de un contract de concesiune, ci de un contract de asociere prin împărțirea profitului.

Ca și argument suplimentar, recurentul învederează faptul că, deși prin Anexa 1 la contract suprafețele sunt total diferite pentru fiecare stație de carburanți, obligația de plată din împărțirea venitului este aceeași - suma dintre 3$ S.U.A./tona combustibil și 2% încasări anexe.

Arată, așadar, că art. 4.3 din contract este valabil și pentru locația în suprafață de 948 mp din Anexa 1, dar în același timp și pentru suprafața de 3.855 mp, iar, în condițiile în care prevederile art. 4.3 din contract și Anexa 1 a contractului sunt în vigoare, rezultă că acel contract este valabil și trebuie respectat ca atare.

Față de cele mai sus arătate, autorul recursului afirmă că decizia instanței de apel cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

Cu referire la excepția de neexecutare a contractului, stabilită ca fiind neîntemeiată în dosarul nr. x/2011, recurentul arată că, potrivit celor reținute de instanța de apel, "hotărârile pronunțate în acest dosar sunt ulterioare... iar puterea de lucru judecat presupune obligativitatea și exclusivitatea primei hotărâri care statuează asupra raporturilor juridice dintre părți."

Față de considerentele instanței de apel mai sus redate, recurentul apreciază că nu poate fi primită o asemenea motivare, pe de o parte pentru că nu există o susținere legală a acestei judecăți, nu există niciun temei legal pe care instanța să-și bazeze principiul emanat, iar, pe de altă parte, motivarea instanței de apel desconsideră/ignoră hotărârea pronunțată de o instanță judecătorească.

În susținerea afirmațiilor sale, recurentul evocă decizia nr. 991/31.03.2015 pronunțată în dosarul nr. x/2011, în care, față de excepția de neexecutare a contractului invocată de pârâtă, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că aceasta a fost respinsă în mod temeinic și legal și că a fost dată cu respectarea art. 969-970 C. civ.

Cu referire la litigiul pendinte, recurentul susține, în esență, că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, întrucât aceasta s-a limitat la a reține doar că aspectele au fost soluționate irevocabil în sentința civilă pronunțată anterior, care se bucură de obligativitate și exclusivitate față de părți, respingând, așadar, puterea de lucru judecat pentru hotărârile pronunțate în dosarul nr. x/2011.

Astfel, redând cele reținute de instanță, se arată că, în accepțiunea acesteia, nu poate analiza criticile privind interpretarea clauzelor contractuale, modalitatea de calcul și de împărțire a profitului deoarece aspectele au fost soluționate irevocabil în sentința civilă pronunțată anterior celor din dosarul x/2011

Cu toate acestea, recurentul afirmă că aceste aspecte au fost soluționate irevocabil și prin hotărârile pronunțate în dosarul x/2011, ceea ce, în opinia recurentului, denotă faptul că instanța de apel a invalidat o hotărâre pronunțată nu numai de Înalta Curte de Casație și Justiție, dar și de o instanță de același grad.

Apreciind că modul de soluționare este unul contradictoriu, fără a cuprinde motivele pe care se sprijină, în încheiere, autorul prezentului demers judiciar solicită, având în vedere motivele invocate, admiterea recursului formulat, casarea în tot a deciziei civile nr. 1532/04.10.2019 și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 și următoarele C. proc. civ., art. 969, art. 970 C. civ. (de la 1864), art. 9 alin. (2) C. proc. civ.

La solicitarea Înaltei Curți, recurentul-reclamant Municipiul București a precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluționat în completul de filtru prevăzut de art. 493 C. proc. civ. în situația în care acesta va fi găsit admisibil în principiu. (a se vedea dosar recurs)

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. la 13 iulie 2020, respectiv la 16 iulie 2020 .

La 13 august 2020, intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care solicită instanței de recurs să respingă ca nefondat recursul formulat de PMB, cu obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată pe care intimata le va avansa pe parcursul soluționării prezentului litigiu, conform art. 453 din C. proc. civ., fără a fi depuse dovezi în acest sens.

Înalta Curte a procedat la efectuarea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., care a fost comunicat părților. Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 20 aprilie 2021, s-a admis în principiu recursul și s-a acordat termen la data de 22 iunie 2021, pentru judecata pe fond a recursului.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente:

Astfel cum a fost stabilit în etapele devolutive ale procesului, situația de fapt derivă din contractul de asociere nr. x/12.07.1995, încheiat între părți, având ca obiect cooperarea la construirea și exploatarea stațiilor de carburanți pe terenurile din asociere și in cadrul altor activități conexe, contract ce a fost modificat prin acte adiționale, prin care părțile au stabilit modul de calcul al cotei de profit, raportat la prestațiile fiecărei părți.

Litigiul dintre părți este generat de interpretarea divergentă a clauzelor contractuale, părțile contestând reciproc modalitatea de calcul aplicabilă cu privire la cota de profit cuvenită, în considerarea îndeplinirii obligațiilor contractuale asumate.

Se reține faptul că, între părți, au existat mai multe litigii derivate din interpretarea diferită a clauzelor contractului de asociere nr. x/12.07.1995, având ca obiect pretenții formulate de reclamantul Municipiul București, diferența dintre aceste litigii fiind perioada de calcul a pretențiilor reclamantului.

În speță, prin hotărârile instanțelor anterioare, a fost validată opinia intimatei.

Prin urmare, dezlegarea recursului presupune verificarea măsurii în care, în etapele procesuale anterioare, instanțele de fond au aplicat corect legea, în limitele cadrului contractual convenit de părți.

Recurenta a criticat decizia atacată prin prisma motivelor de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., susținând, pe de-o parte, că hotărârea pronunțată în apel nu cuprinde motivele de drept și de fapt pe care se sprijină și cuprinde motive contradictorii și străine față de natura cauzei, iar, pe de altă parte, că instanța de apel a încălcat prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și a aplicat greșit normele de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.); totodată, a formulat critici privind soluția instanței de apel cu privire la efectele puterii de lucru judecat, care pot fi integrate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Cu privire la criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acestea sunt invocate doar formal, întrucât invocarea unor motive contradictorii presupune o contradicție de asemenea amploare încât, să conducă spre concluzia că hotărârea este, practic, nemotivată; o astfel de situație ar fi aceea în care, de exemplu, considerentele hotărârii atacate ar justifica adoptarea unei soluții ce nu are corespondent în cea regăsită în dispozitiv sau cea în care considerentele ar reflecta caracterul întemeiat a două cereri, deși ele s-ar exclude reciproc.

Motivarea este, așadar, un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din C.E.D.O.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta a precizat, în esență, că hotărârea instanței de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină atunci când respinge puterea de lucru judecat și că reține motive contradictorii și străine de natura pricinii, întrucât modifică obiectul procesului și analizează pretențiile sale, decurgând din contractul de asociere, ca și cum acest contract ar avea natura unui contract de concesiune.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute întrucât instanța de apel și-a expus într-un mod clar și convingător argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice privind puterea de lucru judecat, analizând pretențiile și apărările părților raportat la clauzele contractului de asociere, în limitele determinate de ceea ce s-a solicitat prin cerere de chemare în judecată.

Se constată, așadar, că în cauză, instanța de apel a respectat exigențele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport și cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt și de drept care au condus la soluția pronunțată, care au legătură directă cu aceasta și care o susțin, astfel că nu se poate considera că în cauză este vorba de o nemotivare a hotărârii sau de reținerea unor motive contradictorii, cum susține recurenta.

Având în vedere că recurentul critică modul de aplicare a prevederilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ. și aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.), Înalta Curte reține că aceste critici pot fi subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și respectiv pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Potrivit art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților", iar articolul 397 alin. (1) C. proc. civ. reflectă unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul disponibilității.

În conformitate cu principiul disponibilității, părțile pot determina conținutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privința obiectului și al participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge. În aplicarea acestui principiu, instanța este obligată să se pronunțe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

În speță, în ceea ce privește obligațiile născute în baza contractului de asociere nr. x/1995, prin cererea de chemare în judecată s-a solicitat obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în temeiul art. 4 din acest contract.

Criticile recurentului-reclamant prin care se susține că instanța de apel a inițiat o modalitate de stabilire a cotei datorate de pârâtă prin cuantificarea unei sume ce s-ar putea datora pe o suprafață de teren, deși nu a fost învestită cu stabilirea unei sume pe suprafețe de teren și nici contractul părților nu prevede o astfel de relaționare, că a realizat această cuantificarea peste convenția părților, care prevede stabilirea cotei de profit în funcție de încasări, nu în funcție de suprafețe, ca și cum ar fi vorba despre un contract de concesiune, nu pot fi primite.

Și aceasta, întrucât, într-adevăr obiectul cererii de chemare în judecată îl constituie acțiunea în pretenții formulată de reclamant vizând obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, în temeiul art. 4 din contractul de asociere nr. x/1995, însă, potrivit dispozițiilor art. 397 alin. (1) C. proc. civ. coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., instanța este ținută să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății, în această noțiune fiind inclusă și întâmpinarea, astfel că instanța are obligația de a analiza pricina în ansamblul său, atât din perspectiva pretențiilor reclamantului, cât și a apărărilor pârâtei.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța de apel nu a modificat obiectul cererii de chemare în judecată, ci, în mod corect, a procedat la analiza cererilor cu care a fost învestită, a apărărilor pârâtei din perspectiva excepției de neexecutare a contractului.

Totodată, nu poate fi privită cu temei nici critica potrivit căreia suma minimă garantată, prevăzută în art. 4.2 din contract, nu poate fi impusă de către instanța de judecată, ci trebuie negociată între părți și că, atâta vreme cât există actele adiționale care modifică doar anumite sume din contract, nu și algoritmul de calcul a sumei datorate, alt raționament și alte sume luate în calcul sunt nelegitime și nu sunt conforme cu textul de lege prevăzut în art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.).

Astfel, se reține că, procedând la o analiză riguroasă a înscrisurilor dosarului și ținând cont, totodată, de clauzele contractului de asociere dintre părți, instanța de apel a constatat că, potrivit, art. 1.4 din contract, terenurile prezentate în anexă au fost identificate ca posibile amplasamente, iar în cazul în care, din motive juridice, urbanistice sau orice alt fel, amplasamentele selectate nu pot fi atribuite destinației propuse, părțile sunt de acord să le înlocuiască, fără a prejudicia în vreun fel derularea contractului, precum și că suma minimă garantată a fost stabilită prin anexa la contract în funcție de suprafața fiecărui amplasament. De asemenea, s-a reținut de instanța de apel, prin aprecierea probatoriului administrat, că suprafețele în raport de care s-au stabilit cotele de profit au fost diminuate semnificativ, fără ca apelanta reclamantă să își respecte obligația de a înlocui amplasamentele inutilizabile, asumată conform art. 1.4 din contractul de asociere.

Având în vedere natura juridică a contractului de asociere, se reține că, în situația în care împărțirea profitului nu depindea de suprafețele de teren puse la dispoziție inițial, asa cum sustine reclamantul, părțile nu ar fi prevazut obligatia suplimentară a reclamantului de înlocuire a terenurilor, în cazul diminuării suprafeței acestora.

De altfel, în considerarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat, s-a reținut corect că voința părților și dispozițiile contractuale se interpretează în sensul că împărțirea profitului se realizează în funcție de locațiile puse în mod efectiv la dispoziție și ținând cont de reducerea ulterioară a suprafețelor de teren.

Nemulțumirea recurentului-reclamant cu privire la cele reținute de instanța de apel nu justifică susținerea acestuia în sensul că instanța a transformat contractul de asociere între părți într-un contract de concesiune, în condițiile în care analiza efectuată relevă că dispozițiile contractului, raportate la modul de executare a acestuia, au fost corect interpretate și aplicate de către instanțele de fond și apel.

Potrivit art. 969 C. civ. de la 1864, convențiile legal făcute au putere de lege intre partile contractante.

În conformitate cu prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Dispozițiile anterior citate vizează aplicarea unui text de lege străin situației de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situații de fapt determinată, interpretarea și aplicarea greșită a textului de lege la o anumită situație de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

Examinarea deciziei atacate prin raportare la aceste critici relevă că instanța de apel a respectat dispozițiile de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.), procedând la o analiză riguroasă a contractului de asociere ținând cont de puterea de lege pe care acesta o are între părțile contractante, precum și de faptul că forța obligatorie a contractului determină și consecințele pentru neeexecutarea acestuia.

În acest sens, din considerentele deciziei recurate rezultă că s-a efectuat, analiza coroborată a clauzelor contractului de asociere, astfel cum au fost modificate prin actele adiționale semnate de părți, s-a reținut interdependența obligației pârâtei de a achita un procent din încasări/combustibilul livrat (art. 4.3.1.) de obligația reclamantului de a pune la dispoziție în integralitate suprafețele de teren convenite.

Prin urmare, în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, văzând considerentele și dispozitivul deciziei recurate, se constată că instanța de apel a respectat și a dat eficiență dreptului de dispoziție al părților, judecătorul pronunțându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăși limitele învestirii, astfel că nu se poate susține cu temei că instanța de apel s-a pronunțat asupra unor aspecte cu care nu a fost învestită și nici că au fost încălcate și aplicate greșit normele de drept material prevăzute de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.).

Criticile din cererea de recurs referitoare la nesocotirea efectului pozitiv al puterii de lucru judecat se încadrează în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În conformitate cu art. 431 alin. (1) C. proc. civ., "nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect", iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, "oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Textul art. 431 alin. (1) C. proc. civ. reglementează efectul negativ al autorității de lucru judecat, în manifestarea sa de excepție procesuală, de natură a opri a doua judecată, în măsura în care este îndeplinită cerința triplei identități de părți, obiect și cauză.

Pe de altă parte, textul art. 431 alin. (2) C. proc. civ. reglementează efectul pozitiv al autorității de lucru judecat. Conform acestui text de lege, hotărârea judecătorească ce statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată, autoritate de lucru judecat ce privește atât dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină.

Autoritatea lucrului judecat are la bază regula că o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată, dar și că o constatare făcută prin hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre, tocmai în scopul de a se realiza o administrare uniformă a justiției.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior, așa încât aceasta să nu mai poată fi contrazisă, indiferent dacă această rezolvare a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Prin urmare, se reține că, în speță, efectul pozitiv al autorității lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, ci și contrazicerile dintre două hotărâri judecătorești, în sensul că dacă s-a stabilit în mod irevocabil faptul că voința părților și dispozițiile contractuale se interpretează în sensul că împărțirea profitului se realizează în funcție de locațiile puse în mod efectiv la dispoziție și ținând cont de reducerea ulterioară a suprafețelor de teren, aceeași chestiune litigioasă ce a primit o dezlegare nu mai poate primi, într-un litigiu ulterior, o altă soluție.

Din această perspectivă, se constată că instanța de apel a reținut, în mod corect, efectul pozitiv al autorității lucrului judecat raportat la litigiile anterioare existente între părți.

Pentru a răspunde și celorlalte critici ale recurentului evidențiate în cuprinsul memoriului de recurs cu privire la autoritatea de lucru judecat, se cuvine a se menționa că doar efectul negativ al autorității de lucru judecat presupune îndeplinirea cerinței triplei identități de părți, obiect și cauză, nu și efectul pozitiv al autorității de lucru judecat.

Nu se poate susține aplicarea în mod discreționar a efectului pozitiv al autorității de lucru judecat prin raportare la faptul că în situația în care există două hotărâri diferite pe cauze diferite, dar asemănătoare, pentru o nouă cauză s-ar aplica soluția primei hotărâri pronunțate, în condițiile în care elementul temporal este primordial și definitoriu, iar puterea de lucru judecat impune consecvență în judecată, astfel că ceea ce s-a constatat și statuat printr-o hotărâre nu trebuie să fie contrazis printr-o altă hotărâre.

Prin urmare, raportat la aceste considerente, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a principiului puterii de lucru judecat raportându-se atât la decizia pronunțată în primul litigiu, respectiv în dosarul nr. x/2004, cât și la decizia pronunțată în dosarul nr. x/2015.

Cu privire la soluția din dosarul nr. x/2011, pe care recurentul o invocă în susținerea recursului său, Înalta Curte constată că soluția pronunțată în acest dosar nu poate fi asimilată unei schimbări în jurisprudența instanțelor cu privire la litigiile succesive desfășurate între aceleași părți, pentru pretenții decurgând din contractul de asociere nr. x/1995, întrucât problema de drept nu a fost dezlegată deosebit, efectului pozitiv al autorității de lucru judecat impunându-se cu aceeași forță în fiecare dosar, iar ulterior, instanțele au reținut, de asemenea, puterea de lucru judecat în privința excepției de neexecutare a contractului, după cum rezultă din soluțiile pronunțate în dosarul nr. x/2015. Nu se poate considera că, printr-un alt proces s-ar fi stabilit contrariul celor reținute de instanța de apel sau că excepția de neexecutare a contractului soluționată în favoarea recurentei într-un alt dosar, într-un anumit context, va fi de actualitate în continuare, indiferent de pretențiile formulate și de modul de derulare a convenției părților într-un alt proces și de circumstanțele factuale existente la data investirii instanței.

Analizând hotărârile pronunțate în dosare, rezultă că pretențiile recurentei au fost întemeiate pe aceleași dispoziții contractuale, argumentele invocate de aceasta fiind practic identice cu cele din prezentul dosar, singura diferență constând în perioada de calcul a pretinselor pretenții, respectivele cauze fiind soluționate în mod irevocabil/definitiv, cu putere de lucru judecat, în sensul respingerii cererilor de chemare în judecată formulate de Municipiul București.

Astfel, este lesne de observat că în prezenta cauză au fost ridicate aceleași probleme și au fost invocate de către societate aceleași apărări ca și în cauzele ce au făcut obiectul dosarelor anterior menționate, motiv pentru care devine incident, în prezenta speță, efectul pozitiv al lucrului judecat, întemeiat pe ceea ce s-a statuat prin hotărârile intrate în puterea lucrului judecat.

Principiul puterii de lucru judecat împiedică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească definitivă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară, dată în alt proces.

Chiar dacă hotărârile judecătorești nu sunt izvor de drept, totuși, asigurarea caracterului unitar al practicii judecătorești este impusă de principiul constituțional al egalității cetățenilor în fața legii și implicit în fața autorității judecătorești, precum și de principiul siguranței juridice, care este garantat de art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Aceste principii ar fi grav afectate dacă, în aplicarea aceluiași contract și acelorași principii de drept de interpretare a clauzelor acestuia, soluțiile instanțelor judecătorești, cu privire la anumite chestiuni dezlegate, ar fi diferite și chiar contradictorii.

Noțiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul problemelor de drept soluționate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securității raporturilor juridice, cu consecința generării incertitudinii jurisprudențiale.

În plus, practica neunitară este sancționată explicit prin jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauzele Beian contra României, Pilot Service contra României, Amurăriței contra României, Zazanis și alții contra Greciei, Driha contra României, Păduraru contra României, Statos Pintio contra Portugaliei, Baranowski contra Poloniei, Sovtransanto Holding contra Ucrainei, decizii prin care instanța europeană a condamnat statele pe motiv că sistemul judiciar nu asigură stabilitatea circuitului juridic, prin faptul că permit pronunțarea, în cauze identice, a unor soluții diametral opuse, aspect ce constituie o încălcare a art. 6.1 din Convenție, privind dreptul la un proces echitabil. Ca atare, practica unitară trebuie să înlăture incertitudinea juridică, asigurându-se dreptul justițiabililor la o interpretare unitară a legii, atât pentru respectarea art. 7 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și pentru garantarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

Așa fiind, Înalta Curte constată că din perspectiva cerințelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., care vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, a exigențelor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizeză hotărârile nemotivate sau pe cele care cuprind motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii, precum și din perspectiva motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care vizează încălcarea normelor de drept substanțial, decizia recurată este la adăpost de orice critică.

Pentru considerentele ce preced, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Municipiul București, prin Primarul General, împotriva deciziei civile nr. 1532 din 4 octombrie 2019, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 iunie 2021.