ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1576/2023

Ședința publică din data de 21 iunie 2023

Asupra recursului de față, din actele dosarului, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1783 din 9 octombrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu consecința respingerii cererii, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1424 A din data de 14 octombrie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a fost respins apelul reclamantei ca nefondat.

După prezentarea situației de fapt, în dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a invocat încălcarea dispozițiilorart. 22 alin. (4) și art. 14 C. proc. civ., susținând că, prin apelul formulat, a criticat recalificarea obiectului cererii de către instanța de judecată, fără ca acest aspect să fi fost pus în discuția părților, ambele instanțe ignorând acest aspect.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a criticat decizia recurată, în esență, sub două aspecte.

Sub un prim aspect, s-a arătat că, drept consecință a calificării eronate a cererii, instanța de apel a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 35 C. proc. civ., precum și a art. 1.266 și art. 1.267 C. civ.

S-a susținut că instanța de apel, reținând că reclamanta a formulat "o veritabilă acțiune în realizare, mai exact o cerere în obligarea pârâtului la plata sumei de 73.073 euro întemeiată pe art. 1.350 C. civ. ", a ignorat dispozițiile art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., procedând peste voința părților, care stabiliseră un mecanism contabil simplu în ceea ce privește sumele achitate în avans pe perioada realizării lucrărilor de reconstrucție a complexului.

S-a arătat că părțile au stabilit metoda de înregistrare a sumelor achitate în avans, prin scăderea acestora din eventualele datorii viitoare.

Potrivit recurentei, contrar celor agreate de părți, instanța de apel a considerat ca în cauză s-ar fi aplicat mecanismul compensării, iar acțiunea introductivă ar consta în pretenții de plată întemeiate pe art. 1.350 C. civ.

A concluzionat recurenta că interpretarea instanței referitoare la obiectul acțiunii ca fiind solicitarea plații sumei achitate în avans este vădit contrară voinței părților, cu consecința incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un alt aspect, s-a invocat că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 2.524 alin. (1) C. civ., potrivit căruia "Dacă prin lege nu se prevede altfel, în cazul obligațiilor contractuale de a da sau de a face, prescripția începe să curgă de la data când obligația devine exigibilă și debitorul trebuia astfel să o execute."

A afirmat recurenta că instanța de apel, pornind de la premisa eronată că, prin cererea dedusă judecății, s-a solicitat restituirea unor sume achitate nedatorat în anul 2015, iar nu că s-ar fi efectuat plăți în avans pentru care părțile au stabilit un mecanism contractual de reglare contabilă, a stabilit greșit momentul de început al cursului prescripției extinctive, fiind aplicate în mod eronat prevederile art. 2.524 C. civ.

S-a susținut în acest sens că instanța de apel a apreciat fără temei că dreptul reclamantei la stingerea avansurilor achitate s-a născut la momentul efectuării acestor plăți în avans, începând cu luna 2015.

Or, potrivit recurentei, părțile au avut în vedere că avansul va fi scăzut din datorii viitoare, datorii pe care reclamanta a început să le înregistreze în anul 2018, fapt confirmat de către pârâtă, care ar fi trebuit să efectueze operația de scădere în evidențele contabile a datoriei înregistrate.

S-a apreciat că, prin raportare la convenția părților, situația de fapt și art. 2.524 C. civ., obligația care trebuia îndeplinită de pârâtă este reprezentată de diminuarea debitelor, prin scăderea acestora din sumele achitate în avans, respectiv efectuarea înregistrărilor contabile corespunzătoare, data la care această obligație a devenit exigibilă fiind data înregistrării de debite de către reclamantă, respectiv mai 2018. În consecință, termenul de prescripție extinctivă împlinindu-se în mai 2021, rezultă că acțiunea a fost introdusă cu respectarea acestuia.

Prin urmare, în mod eronat instanța de apel a analizat existența/inexistența unor acte întrerupătoare de prescripție, întrucât termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată.

A mai arătat recurenta că instanța de apel a interpretat greșit răspunsul intimatei-pârâte, apreciind că " pretinsa recunoaștere, pentru a putea constitui cauză de întrerupere a cursului prescripției, trebuia să se refere la obligația concretă de recuperare a sumelor achitate în perioada ianuarie- decembrie 2015, pe care însă pârâta le apreciază corect efectuate în derularea contractului de asociere (adresa nr. x/13.06.2019) și, ca atare, în mod just a reținut instanța de fond ca în cauză nu s-a făcut dovada unor astfel de acte ".

Potrivit recurentei, instanța a considerat acest răspuns drept o contestare de către intimată a achitării sumelor în avans, aspect care nu este real, având în vedere răspunsul explicit al pârâtei la interogatoriul încuviințat reclamantei.

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., susținând încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și aplicarea greșită a normelor de drept material.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta afirmă încălcarea dispozițiilor art. 22 alin. (4) și art. 14 C. proc. civ., criticând considerentele instanței de apel prin care s-a reținut că prima instanță nu a încălcat limitele învestirii.

Se susține că, prin apelul formulat, a fost criticată recalificarea obiectului cererii de chemare în judecată, ca urmare a faptului că nu a fost pusă în discuția părților de către tribunal, instanța de apel ignorând acest aspect.

Critica este nefondată.

Astfel cum rezultă din încheierea din 17 iulie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, cu prilejul discutării excepției prescripției dreptului material la acțiune, reclamanta, prin avocat, a precizat că cererea are ca obiect o obligație de a face, arătând că a solicitat diminuarea soldului debitor cu care figurează în evidențele pârâtei în anul 2018.

La interpelarea instanței, care a solicitat reclamantului să specifice în temeiul cărei instituții juridice a avut loc diminuarea, reclamanta a invocat o înregistrare contabilă, în confirmarea unei situații de fapt.

Instanța a învederat că nu este doar o înregistrare contabilă, ci o imputație a plății sau o compensație, întrucât operația tehnică a înregistrării în contabilitate trebuie să aibă la bază o operațiune juridică.

În continuare, la interpelarea instanței, reclamanta a arătat că operațiunea juridică este ordinea stingerii plății prevăzută atât de C. civ., cât și de contractul dintre părți, solicitând să se facă imputația plății cu sumele achitate pe tot parcursul contractului. Pretinde inexistența unui drept de creanță al pârâtei pentru perioada ianuarie- decembrie 2015 și nu contestă datoriile înregistrate începând cu anul 2018.

Instanța, după punerea în discuția prealabilă a părților, a dispus unirea excepției prescripției cu fondul cauzei, aratând că soluționarea excepției ar putea antama chestiuni legate de fondul cauzei și de calificarea acțiunii.

Totodată, cu ocazia discutării probelor, tribunalul a apreciat că, față de limitele învestirii, obiectul cererii de chemare în judecată și precizările reclamantei din ședință, proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamantă, nu este utilă soluționării cauzei, partea având posibilitatea să probeze plățile efectuate cu înscrisuri, precum și să prezinte modul în care consideră că trebuia efectuată imputația plății sau eventuala compensare a creanțelor reciproce.

Cu privire la precizarea reclamantei în sensul că nu poate fi vorba despre compensare, datoriile nefiind reciproce, tribunalul a învederat că, din motivarea în fapt a cererii, rezultă că sumele achitate pretins nedatorat reprezintă creanța pârâtei față de reclamantă.

Față de lămuririle solicitate reclamantei, precizările acesteia din urmă și constatările instanței din cadrul ședinței din 17 iulie 2020, Înalta Curte constată că prima instanță a pus în discuția părților obiectul cererii, prefigurând necesitatea calificării acesteia, în conformitate cu art. 22 alin. (4) C. proc. civ.

Prin apelul formulat reclamanta a invocat încălcarea limitelor învestirii, respectiv a dispozițiilor art. 9 și art. 22 C. proc. civ., susținând că prima instanță nu ar fi pus în discuția părților schimbarea obiectului și temeiului cererii de chemare în judecată.

Or, în cuprinsul deciziei recurate, instanța de apel a analizat în concret critica apelantei-reclamante, constatând caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, a arătat curtea că, referitor la încălcarea limitelor învestirii, respectiv a dispozițiilor art. 9 și art. 22 C. proc. civ., prin faptul că instanța de fond nu ar fi pus în discuția părților schimbarea obiectului și temeiului cererii de chemare în judecată, critica apelantei-reclamante este nefondată. A reținut în acest sens că prima instanță nu a schimbat nici obiectul și nici temeiul juridic al cererii de chemare în judecată, ci a dat eficiența juridică prevederilor art. 22 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că a dat calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire.

În raport cu aceste considerente, Înalta Curte găsește judicioase constatările instanței de apel, impunându-se concluzia că, în mod corect instanța de apel, respingând apelul reclamantei, a constatat că tribunalul nu a încălcat dispozițiile art. 9 și 22 C. proc. civ.

Prin urmare, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu sunt incidente în cauză.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta invocă într-o primă critică aplicarea greșită a prevederilor art. 35 C. proc. civ., precum și a dispozițiilor art. 1.266 și art. 1.267 C. civ.

S-a arătat că instanța de apel, reținând că reclamanta a formulat "o veritabilă acțiune în realizare, mai exact o cerere în obligarea pârâtului la plata sumei de 73.073 euro întemeiată pe art. 1.350 C. civ. ", a ignorat dispozițiile art. 1.266 și art. 1.267 C. civ., trecând peste voința părților, care stabiliseră un mecanism contabil simplu în ceea ce privește sumele achitate în avans.

Potrivit recurentei, interpretarea instanței referitoare la obiectul acțiunii ca fiind obligarea pârâtei la plata sumei achitate în avans este vădit contrară voinței părților, cu consecința incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Critica este nefondată, urmând a fi înlăturată.

Cu titlu prealabil, se impune a fi arătat că, în aplicarea art. 22 alin. (1) și (4) C. proc. civ., deși reclamantul este suveran în privința modului în care formulează obiectul cererii, revine instanței dreptul și, totodată, obligația de a da calificarea juridică corectă acțiunii deduse judecății, în raport cu adevărata natură a litigiului.

Astfel, calificarea juridică a cererii, expresie a exercitării rolului activ al judecătorului, urmărește pronunțarea unei soluții temeinice și legale.

Prin cererea dedusă judecății, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la diminuarea soldului debitului cu care reclamanta figurează în baza contractului de asociere nr. x/07.04.1997 cu sumele achitate în avans în perioada ianuarie- decembrie 2015, pentru care nu datora plăți.

Temeiul de drept indicat de reclamantă în susținerea cererii este art. 1.350 C. civ., referitor la răspunderea contractuală.

În susținerea cererii, reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 9 alin. (2) teza finală din contractul de asociere nr. x/07.04.1997, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x din 09.02.2006.

Prin întâmpinare, pârâtul a contestat dreptul de creanță pretins de apelanta-reclamantă și s-a opus solicitării de a se constata intervenită compensația între datoriile reciproce afirmate, invocând prescripția extinctivă a dreptului material la acțiune în privința creanței pe care reclamanta susține că o deține împotriva pârâtei.

Prin sentința primei instanțe s-a stabilit că cererea reclamantei nu are ca obiect o obligație de a face, ci realizarea unui drept de creanță, respectiv dreptul la restituirea de către pârâtă a sumelor achitate de reclamantă în perioada ianuarie - decembrie 2015, restituirea fiind solicitată sub forma compensației cu debitele înregistrate ulterior în derularea contractului.

Prin decizia instanței de apel s-a reținut că acțiunea reclamantei, prin care urmărește să se diminueze cuantumul creanței deținute de pârâtă împotriva sa prin recunoașterea faptului că reclamanta nu ar datora plăți în perioada ianuarie - decembrie 2015, plățile efectuate în această perioadă în valoare de 73.073 euro reprezentând, de fapt, un avans în contul debitelor ulterioare, este o acțiune în realizare prescriptibilă în termenul legal de 3 ani.

În acest sens, s-a arătat că, deși acțiunea introductivă a avut ca obiect "obligarea pârâtei de operare în registrele sale contabile a diminuării soldului cu care reclamanta figurează restantă", existența expresiei "obligație de a face, de operare" în formularea primului petit al acțiunii nu are semnificația juridică a formulării unei acțiuni în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în condițiile art. 35 C. proc. civ. sau a unei acțiuni având ca obiect o obligație de a face. Dimpotrivă, cererea reclamantei este o veritabilă acțiune în realizare, respectiv o cerere în obligarea pârâtei la plata sumei de 73.073 euro, întemeiată pe prevederile art. 1.350 C. civ., solicitându-se stingerea parțială a obligațiilor prin modalitatea specifică a compensării, calificarea acțiunii de către prima instanță fiind corectă.

S-a concluzionat că, față de obiectul cauzei, acțiunea apelantei este una în realizare, reclamanta urmărind, în esență, recuperarea sumei în cuantum de 73.073 euro, achitate într-o perioadă în care plățile ar fi fost sistate conform art. 9 alin. (2) din contract, prin mecanismul contractual al compensării reglementat prin actul adițional nr. x/09.02.2006 la contractul de asociere, cap. III, art. 9 alin. (2) teza finală.

Înalta Curte găsește judicioase argumentele instanței de apel în ceea ce privește calificarea dată cererii de chemare în judecată de către prima instanță.

Reclamanta a solicitat instanței obligarea pârâtului să opereze în registrele sale contabile diminuarea soldului debitului cu care reclamanta figurează înregistrată în baza contractului de asociere nr. x/07.04.1997 cu sumele achitate în avans în perioada ianuarie- decembrie 2015, interval de timp în care plățile au fost sistate.

Instanța de recurs constată că, deși petitul cererii este exprimat în sensul unei obligații de a face, formularea reclamantei nu ilustrează riguros pretenția dedusă judecății, prin urmare, s-a impus calificarea acesteia de către prima instanță.

În realitate, demersul judiciar al reclamantei, în substanța sa, a vizat, pe fondul neînțelegerilor dintre părți, realizarea dreptului său de creanță împotriva pârâtei în valoare de 73.073 euro, reprezentând plăți efectuate în avans, fără a fi datorate, în perioada ianuarie- decembrie 2015 și, totodată, compensația acestei creanțe cu datoria înregistrată ulterior față de pârâtă, conform art. 9 alin. (2) teza finală din contract.

Astfel, pretinzând existența unor plăți nedatorate, reclamanta afirmă practic un drept de creanță împotriva pârâtei, în baza căruia aceasta poate solicita restituirea respectivelor sume ori compensarea cu datoriile înregistrate față de pârâtă prin imputația plăților. În acest sens, însăși reclamanta a solicitat în fața primei instanțe realizarea imputației plăților efectuate pe durata contractului or, potrivit art. 1.620 C. civ., atunci când mai multe obligații susceptibile de compensație sunt datorate de același debitor, regulile stabilite pentru imputația plății se aplică în mod corespunzător.

Apoi, diminuarea valorii debitelor înregistrate de reclamantă cu sumele plătite în avans, solicitată prin acțiune, mai înainte de a presupune o reglare din punct de vedere contabil, astfel cum susține reclamanta, are la bază o operațiune juridică, respectiv compensația.

Compensația este un mijloc de stingere a obligațiilor existente între două părți, fiecare dintre acestea fiind creditor și debitor al celeilalte, principalul efect al acesteia constând în stingerea datoriilor până la concurența obligației care are valoarea cea mai mică.

Clauza de la art. 9.2 teza finală din contract, astfel cum a fost modificat, care, în opinia recurentei, stabilește un simplu mecanism contabil de reglare a sumelor plătite în avans, reprezintă, în realitate, o clauză de compensare a creanțelor, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Prin urmare, cererea reclamantei are ca obiect o acțiune în realizarea unui drept pretins, astfel că, în mod corect a înlăturat instanța de apel criticile apelantei reclamante în sensul greșitei calificări a cererii, constatând că, în realitate, reclamanta nu a dedus judecății o acțiune în constatarea existenței sau inexistenței unui drept, în condițiile art. 35 C. proc. civ. și nici o acțiune având ca obiect obligația de a face.

Ca o consecință, instanța de apel nu a încălcat nici dispozițiile art. 1.266 C. civ., "contractele se interpretează după voința concordantă a părților" ori ale art. 1.267 C. civ., "clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înțelesul ce rezultă din ansamblul contractului", criticile recurentei sub acest aspect fiind, de asemenea, nefondate.

Sub un alt aspect, s-a invocat, în esență, că instanța de apel a făcut aplicarea greșită a art. 2.524 alin. (1) C. civ., în ceea ce privește stabilirea momentului de început al termenului de prescripție extinctivă.

A afirmat recurenta că instanța de apel, pornind de la premisa eronată că, prin cererea dedusă judecății, s-a solicitat restituirea unor sume achitate nedatorat în anul 2015, iar nu diminuarea debitelor existente cu sumele plătite în avans prin mecanismul contractual de reglare contabilă, a stabilit în mod eronat momentul de început al cursului prescripției extinctive.

S-a susținut în acest sens că instanța de apel a apreciat fără temei că dreptul reclamantei la stingerea avansurilor achitate s-a născut la momentul efectuării acestor plăți în avans, respectiv în anul 2015.

Potrivit recurentei, obligația care trebuia îndeplinită de pârâtă este reprezentată de diminuarea debitelor, prin scăderea sumelor achitate în avans, respectiv efectuarea înregistrărilor contabile corespunzătoare, această obligație devenind exigibilă la data înregistrării de noi debite (mai 2018).

În consecință, termenul de prescripție extinctivă împlinindu-se în mai 2021, rezultă că acțiunea a fost introdusă cu respectarea acestuia (24.10.2019).

Prin urmare, în mod eronat instanța de apel a analizat existența/inexistența unor acte întrerupătoare de prescripție, întrucât termenul de prescripție de 3 ani nu era împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată.

A mai invocat recurenta că instanța de apel a interpretat greșit răspunsul intimatei-pârâte, apreciind că "pretinsa recunoaștere, pentru a putea constitui cauză de întrerupere a cursului prescripției, trebuia să se refere la obligația concretă de recuperare a sumelor achitate în perioada ianuarie- decembrie 2015, pe care însă pârâta le apreciază corect efectuate în derularea contractului de asociere (...) și, ca atare, în mod just a reținut instanța că nu s-a făcut dovada unor astfel de acte ".

Criticile sunt nefondate.

Premisa încălcării art. 2.524 alin. (1) C. civ., cu privire la momentul de început al termenului de prescripție extinctivă, astfel cum a fost indicată de recurentă, o reprezintă calificarea greșită a cererii deduse judecății.

În opinia recurentei, obligația pârâtei de a diminua debitele cu sumele achitate în avans a devenit exigibilă în mai 2018, când reclamanta a început să înregistreze noi datorii, în raport cu scadența acestei obligații dreptul material la acțiune nefiind prescris.

Or, așa cum s-a arătat anterior, instanța de apel în mod corect a respins apelul reclamantei, calificarea dată cererii, de acțiune în realizare, iar nu de obligație de a face, fiind judicioasă, cu consecința că dispozițiile art. 2.524 alin. (1) C. civ. nu sunt incidente în cauză.

Prin urmare, în ceea ce privește dreptul reclamantei în realizarea creanței sale, fie prin restituirea sumelor achitate cu titlu de avans, fie prin compensarea acestora cu debite ulterioare, a stabilit instanța devolutivă, în cadrul situației de fapt, că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție este data realizării plăților invocate de reclamantă, respectiv ianuarie- decembrie 2015.

Recurenta nu poate pretinde în calea de atac a recursului, în cadrul căreia se analizează exclusiv aspectele de legalitate a hotărârii, că punctul de plecare a termenului de prescripție este altul decât cel reținut de instanțele de fond în etapele devolutive ale procesului, în cadrul stabilirii situației de fapt, pe baza probelor administrate.

Astfel cum a reținut instanța de apel, în raport cu data de început a termenului de prescripție, reprezentată de data realizării plăților, dreptul la acțiune al reclamantei s-a prescris anterior introducerii cererii de chemare în judecată (24.10.2019).

Ca o consecință, fiind împlinit termenul de prescripție și având în vedere efectele pe care cauzele de întrerupere sau de suspendare le antrenează asupra cursului prescripției extinctive, potrivit art. 2.541 și 2.534 C. civ., în mod corect se impunea ca instanța de apel să analizeze eventuala incidență a acestor cauze.

Cu privire la faptul că instanța de apel ar fi interpretat greșit răspunsul intimatei-pârâte, prin care aceasta a recunoscut plățile efectuate de reclamantă, în sensul că recunoașterea nu ar constitui cauză de întrerupere a prescripției, critica vizează interpretarea probatoriului or, situația de fapt și probele administrate nu pot face obiectul reevaluării în recurs.

Prin urmare, se reține caracterul nefondat al criticilor subsumate motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, constatând lipsa incidenței dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca, nefondat, recursul formulat de recurenta-reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1424 A din 14 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1424 A din 14 octombrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 iunie 2023.