ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1016/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București 15 februarie 2018, sub număr de dosar x/2018, reclamanta DIRECTIA PIEȚE și GESTIONARE ACTIVITĂȚI COMERCIALE SECTOR 4 a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L. solicitând instanței să fie obligată pârâta la plata sumei de 505.774 RON reprezentând diferență cotă asociere în cotă de 46% din profitul net și penalități aferente calculate conform contractului de asociere în participațiune nr. x/17.09.1999 pentru anii 2009-2014.

Pârâta A. S.R.L. a depus întâmpinare la cererea de chemare în judecată formulată de către Direcția Piețe și Gestionare Activități Comerciale Sector 4, solicitând, în esență, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal ca prescrisă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Prin sentința civilă nr. 8932 din 4 iulie 2018, Judecătoria Sectorului 4 București a admis excepția necompetenței materiale a judecătoriei și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă cauza a fost înregistrată la 9 august 2018, sub număr de dosar x/2018

Prin sentința civilă nr. 2057 din 9 iulie 2019, Tribunalul București – secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției și a respins cererea de chemare în judecată, ca prescrisă. A respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâtă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel Sectorul 4 al Municipiului București, care a solicitat schimbarea în tot a hotărârii apelate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 14 A din 8 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelantul SECTORUL 4 al MUNICIPIULUI BUCUREȘTI prin PRIMAR împotriva sentinței civile nr. 2057 din 9 iulie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata A. S.R.L.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., SECTORUL 4 al MUNICIPIULUI BUCUREȘTI PRIN PRIMAR a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 14 A din 8 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

În argumentarea recursului, critică decizia atacată, susținând, în esență, că hotărârea a fost dată cu nerespectarea regulilor de procedură.

Curtea de Apel București, apreciază recurentul, a reținut în mod eronat faptul că acesta nu a formulat critici în legătură cu aplicarea de către prima instanță a art. 201 din Legea nr. 71/2011.

Este de netăgăduit faptul că prescripțiile începute și neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. sunt și rămân supuse dispozițiilor legale care le-au instituit.

Prin Contractul de Asociere în Participațiune nr. x/17.09.1999, arată recurentul, la art. 8 alin. (6) s-a stabilit obligația pârâtei de a plăti reclamantei sumele cuvenite la data de 10 ale lunii imediat următoare celei pentru care se plătește. Fiind în prezența unui contract cu executare succesivă, pentru fiecare drept de creanță curge un termen de prescripție propriu, scadența operând de fiecare dată în luna următoare celei pentru care se datorează cota din beneficiile realizate, respectiv pe data de 10.

Cu alte cuvinte, creanțelor devenite exigibile până la data de 1 octombrie 2011 (data intrării în vigoare a Noului C. civ.) le sunt aplicabile regulile instituite de Decretul nr. 167/1958 în materie de prescripție, iar creanțelor născute ulterior le sunt aplicabile dispozițiile privitoare la prescripție din Noul C. civ.

Astfel, atât în vechea reglementarea, cât și în dispozițiile Noului C. civ., nu vorbim despre o singură prescripție care a început să curgă din anul 2009, ci despre termene succesive de prescripție.

Unor astfel de prestații succesive, menționează recurentul, le sunt aplicabile normele în vigoare la data începutului cursului termenului de prescripției, norme care, în cazul de față, sunt după caz prevederile Decretului 167/1958 sau ale Noului C. civ.

Recurentul arată că a criticat statuările primei instanțe referitoare la stricta aplicabilitate a Decretului nr. 167/1958, subliniind omisiunea acesteia de a aplica și dispozițiile Noului C. civ. și arătând argumentat modul în care acestea din urmă ar guverna raportul juridic dedus judecății.

Astfel, în opinia sa, instanța de apel nu a rejudecat fondul în limitele stabilite de către acesta, încălcând regulile de procedură instituite de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care solicită admiterea recursului și casarea deciziei recurate, în baza art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., cu consecința trimiterii spre rejudecare.

Subsumat pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., consideră că instanța de apel s-a aflat în eroare atunci când a reținut că situației de față i se aplică prevederile alin. (2) al aceluiași art. 16.

Aceasta întrucât, prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea.

În opinia recurentului, în mod greșit a considerat instanța de apel că efectul întreruptiv este condiționat de admiterea cererii, existând o jurisprudența bogată, bazată pe prevederile Decretului nr. 167/1958, care statua contrariul.

Or, și în cazul creanțelor născute sub egida Decretului nr. 167/1958 vorbim de o întrerupere a termenului de prescripție prin constituirea ca parte civilă în procesul penal, întrerupere care operează și în cazul adoptării unei soluții de clasare, fiind eronat raționamentul instanței de fond care a aplicat în mod greșit normele de drept material și a reținut numai aplicabilitatea Decretului nr. 167/1958, bazându-se doar pe data încheierii Contractului de Asociere în Participațiune, respectiv anul 1999.

Astfel, consideră că instanța de apel a procedat la aplicarea greșită a normelor de drept material prevăzute în Decretul nr. 167/1958.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.

Prin încheierea din 15 decembrie 2021 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 2 martie 2022 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta și a fost acordat termen pentru soluționarea acestuia.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Subsumat acestui motiv de casare, recurentul a susținut, în esență, că instanța de apel nu a rejudecat fondul în limitele stabilite de către acesta, încălcând regulile de procedură instituite de art. 477 alin. (1) C. proc. civ., iar criticile formulate sub acest aspect se constată ca fiind fondate.

Înalta Curte subliniază că în mod greșit instanța de prim control judiciar a reținut că apelantul nu ar fi formulat critici în legătură cu aplicarea de către prima instanță a art. 201 din Legea 71/2011; că premisa de la care trebuie plecat în soluționarea apelului este aceea a aplicabilității Decretului nr. 167/1958, iar nu a C. civ. în vigoare, întrucât statuările primei instanțe referitoare la legea aplicabilă nu au fost atacate și au intrat în puterea lucrului judecat.

Astfel cum rezultă din cuprinsul memoriului de apel, SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, PRIN PRIMAR a susținut că prima instanță ar fi omis aplicarea prevederilor art. 2537 pct. 3 C. civ., referitoare la întreruperea prescripției prin constituirea ca parte civilă pe parcursul urmăririi penale; că termenul de prescripție a început să curgă odată cu rămânerea definitivă a soluției de drept penal, respectiv la data de 05.10.2017; că termenul de prescripție nu era îndeplinit, în condițiile în care acțiunea a fost promovată la 09.08.2018, prin urmare la mai puțin de un an de la data pronunțării soluției definitive în penal etc. (pag. 3-4 din cererea de apel).

Potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ.: "Instanța de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum și cu privire la soluțiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată".

În atare condiții, se constată că instanța de apel a restrâns în mod nelegal cadrul procesual obiectiv al judecății, prin excluderea aspectelor referitoare la legea aplicabilă litigiului în condițiile în care apelantul a stabilit implicit limitele rejudecării fondului din această perspectivă.

Nu poate fi ignorat nici faptul că în cuprinsul cererii de apel s-a arătat că reclamantul "(...) a constatat în cursul anului 2013 că are un debit de recuperat, tot în 2013 a introdus plângere penală, inclusiv pentru recuperarea debitului; în acest fel, începând cu același an s-a întrerupt termenul de prescripție, iar, ulterior în 2017, acesta a început să curgă din nou".

Or, în funcție de normele legale incidente (Decretului nr. 167/1958, respectiv C. civ.), și soluțiile erau diferite.

În considerarea celor evocate, Înalta Curte constată că instanța de apel a încălcat normele de procedură, respectiv dispozițiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității deciziei atacate, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. și invocat de recurent.

Constatând că se confirmă motivul de nelegalitate reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., examinarea celorlalte critici invocate de recurent devine de prisos, astfel că incidența art. 304 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu se mai impune a fi analizată, de vreme ce se propune stabilirea normelor legale incidente.

În consecință, în temeiul art. 496 alin. (2) și art. 497 C. proc. civ., raportate la art. 488 alin. (1) pct. 5 din același cod, Înalta Curte de Casație și Justiție va admite recursul declarat de recurentul SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 14 A din 8 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă, va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul SECTORUL 4 AL MUNICIPIULUI BUCUREȘTI, PRIN PRIMAR împotriva deciziei civile nr. 14 A din 8 ianuarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VI-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2022.