ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1415/2023

Ședința publică din data de 31 mai 2023

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23.09.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și B. S.R.L., a solicitat să se constate nulitatea Actelor Adiționale nr. 2-7 la Contractul de Asociere nr. 1839 din data de 12.07.1995, deoarece ar fi fost încheiate fără consimțământul A. și fără să fi existat aprobarea Consiliului General al Municipiului București.

Prin sentința civilă nr. 1125 din 23.04.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă excepția lipsei de interes, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Municipiul București, B. S.R.L., ca neîntemeiată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâta B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 63.261,46 RON.

Prin decizia civilă nr. 1221 A din 16 septembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1125 din 23.04.2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019, ca nefondat; a obligat apelanta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă B. a sumei de 35014,2 RON, cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs A., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei recurate și, în rejudecare, admiterea apelului și a cererii de chemare în judecată astfel cum au fost formulate; totodată, a solicitat obligarea intimaților-pârâți la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de prezenta cauză, precum și a celor din apel și primă instanță, în condițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar cele expuse în considerente sunt contradictorii.

După expunerea unor considerente teoretice referitoare la motivarea hotrârii, recurenta arată că în analiza primului motiv de nulitate absolută a actelor adiționale nr. 2-7 la Contractul de asociere - lipsa consimțământului - instanța pleacă de la premisa greșită că o astfel de cauză de nulitate nu poate opera decât în raporturile dintre părțile unui act juridic, considerând, fără temei, că recurenta nu ar avea calitatea de parte în Actele adiționale 2-7 cu privire la care a solicitat constatarea nulității absolute, ci calitatea de terț.

În ceea ce privește calificarea juridică a calității recurentei în Contractul de asociere ulterior încheierii Actului adițional, hotărârea cuprinde motive contradictorii, raportându-se când la calitatea recurentei de garant, când la cea de debitor, deși acestea sunt instituții juridice distincte care nu pot coexista cu privire la aceeași obligație.

Totodată, se arată că nu se poate vorbi nici de o motivare a hotărârii din apel din această perspectivă, dat fiind că, în ceea ce privește premisa esențială în soluționarea calității recurentei în Contractul de asociere, cele statuate de instanța de apel au la bază doar opinia intimatei Mol, nefiind indicate motivele de fapt și/sau de drept care pot susține o astfel de soluție.

Recurenta-reclamantă A. susține și că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește susținerea instanței de apel legată de faptul că nu s-ar putea vorbi de o lipsă a consimțământului, întrucât recurenta nu ar fi menționată ca parte în Actele adiționale nr. 2-7 a căror nulitate absolută s-a solicitat a fi constatată, instanța de apel a făcut o interpretare greșită a prevederilor art. 948 pct. 2 din C. civ. din 1864, această normă juridică nefăcând o astfel de distincție.

În analiza acestei condiții, arată că actele adiționale nr. 2-7 modifică/sting raporturile juridice obligaționale din Contractul de asociere, iar părțile din Contractul de asociere sunt Consiliul General al Municipiului București și cei doi debitori - C. și recurenta A., fiind un contract tripartit; de aceea, actele adiționale la Contractul de asociere nu pot avea existență de sine stătătoare în afara acestui contract, fiind încheiate în temeiul Contractului de asociere și cu referire la acesta. Prin urmare, este greșit raționamentul instanței de apel de a le disocia de acesta.

Actele adiționale pentru a fi valabile trebuie să conțină consimțământul valabil exprimat al tuturor părților Contractului, pe care îl modifică sau îl completează. În concret, ceea ce recurenta contestă este tocmai faptul că deși ar fi trebuit să aibă calitatea de parte în Actele adiționale, CLMB și C. au înțeles să încheie aceste acte doar între ei.

Nu în ultimul rând, consideră că dispozițiile art. 948 pct. 2 din C. civ. din 1864 sunt aplicabile și din perspectiva faptului că, având calitatea de debitor în Contractul de asociere, prin definiție este "cel care se obligă", astfel că este incidentă și această condiție a lipsei consimțământului - respectiv de a lipsi consimțământul celui care se obligă.

În ceea ce privește motivele expuse de instanța de apel cu privire la corecta calificare juridică a Actului adițional, pe lângă faptul că acestea sunt contradictorii, din ansamblul considerentelor nefiind clar dacă instanța consideră că suntem în prezența unei cesiuni de creanță dublată de o delegație imperfectă sau în prezența unei cesiuni de contract și a unei fideiusiuni, este evident că soluția cu privire la acest aspect a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1132 și a celorlalte norme juridice incidente din C. civ. din 1864.

Astfel, în cazul în care s-ar putea considera, din economia argumentelor contradictorii expuse prin hotărârea atacată, că instanța de apel a considerat că ar fi operat o cesiune de contract, o astfel de soluție reprezintă o aplicare greșită a C. civ. din 1864, dat fiind că sub imperiul vechiul C. civ. nu era reglementată cesiunea de contract.

Susține recurenta că prin Actul Adițional la Convenția din 17 mai 1995 nu s-a realizat o cesiune de contract, ci două operațiuni juridice distincte: o cesiune a creanțelor/drepturilor prevăzute în Contractul de Asociere și o delegație imperfectă în ceea ce privește obligațiile/datoriile din Contractul menționat, recurenta rămânând în continuare parte a acestui Contract.

În aceste condiții, în urma încheierii Actului Adițional, creditorul inițial (CGMB) a dobândit doi debitori, recurenta A. (în calitate de debitor principal) și societatea C. (în calitate de delegat).

Prin urmare, și ulterior încheierii Actului Adițional la Convenția din 17 mai 1995 recurenta consideră că a rămas în continuare parte în cadrul Contractului de Asociere.

O altă critică se referă la interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1132 din C. civ. din 1864 de către instanța de apel.

Astfel, deși din economia textului de lege rezultă că se naște un nou raport obligațional între creditorul delegatar (CLMB/Mun. București) și delegat (C.), subzistând și raportul inițial dintre creditorul delegatar și debitorul inițial (recurenta A.), ambele rapoarte obligaționale având aceleași obligații, nu este susținută teoria potrivit căreia acest conținut al raporturilor obligaționale ar putea fi modificat de părțile fiecăruia dintre cele două rapoarte, așa cum greșit susține instanța de apel.

Prin delegația imperfectă, creditorul delegatar își asigură executarea obligațiilor din două surse, posibilitatea dezvoltării unor relații bilaterale fiind doar în sensul stingerii/executării obligațiilor, iar nu a modificării acestora.

Mai mult decât atât, o astfel de interpretare contravine regulilor elementare ale solidarității pasive prevăzute la art. 1039 și următoarele din C. civ. din 1864, care limitează acțiunea independentă a fiecăruia dintre debitori la efectuarea plății sau la reducerea nivelului obligațional și nu la extinderea acestor obligații sau la reducerea/modificarea drepturilor ce derivă din contractul existent.

Recurenta-reclamantă mai susține că argumentele instanței de apel conform cărora încheierea Actelor adiționale nr. 2-7 de către Municipiul București se putea face în lipsa unei hotărâri a CLMB/CGMB, reprezintă o aplicare greșită a dispozițiilor art. 21 lit. x) din Legea administrației publice locale nr. 69/1991.

Având în vederea că Asocierea dintre Municipiul București și recurentă rezultată ca urmare a încheierii Contractului de Asociere nr. 1839 din data de 12.07.1995 a fost întreprinsă de părți în scopul realizării și exploatării unor lucrări de interes comun, este evident că orice modificare privind termenii acestei asocieri (inclusiv cu privire la aportul unuia dintre asociați) trebuia aprobată de Municipiul București printr-o Hotărâre a Consiliului Local al Municipiului București (așa cum s-a întâmplat în cazul aprobării încheierii Contractului de Asociere).

În aceste condiții, este evident că modificarea Contractului de Asociere nr. 1839 din data de 12.07.1995 în lipsa aprobării Consiliului Local al Municipiului București, concretizată prin emiterea unor Hotărâri prin care să se aprobe încheierea fiecăruia dintre Actele Adiționale nr. 2-7, eludează atât prevederile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, cât și dispozițiile Legii nr. 69/1991.

În ceea ce privește temeinicia acțiunii, recurenta își menține argumentele invocate în fața instanței de fond și instanței de apel.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat în principal anularea recursului prin raportare la art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cu prioritate, conform dispozițiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ. excepția nulității invocată de intimata-pârâtă B., Înalta Curte constată că o parte dintre criticile formulate în termenul legal pot fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Drept consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata - pârâtă B..

Analizând recursul declarat, în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și a temeiurilor de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că este nefondat și urmează a fi respins, pentru considerentele care urmează:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecință, Curtea va reține spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce privește invocarea de către recurentă a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., instanța de recurs subliniază că ipoteza motivării contradictorii se referă la contradicția dintre considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii determină o anumită soluție, în timp ce dispozitivul conține soluția contrară, respectiv la contradicția dintre considerentele hotărârii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor deduse judecății, iar din altele, netemeinicia acestora.

Niciuna dintre cele două situații nu se regăsește în privința deciziei atacate. Argumentele hotărârii instanței de apel sunt în deplină concordnță unele cu altele și fundamentează în mod corespunzător soluția cuprinsă în dispozitiv, de respingere a apelului declarat de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe.

Astfel, instanța de apel a reținut în mod explicit că în ceea ce privește transmiterea drepturilor A. S.A. decurgând din contractul de asociere, aceasta operează prin cesiunea de creanță reglementată de art. 1391 -1398 și art. 1402-1404 din C. civ. de la 1864, iar în ceea ce privește obligațiile A. S.A. sunt incidente prevederile legale reglementate în cuprinsul art. 1132 C. civ. din 1864 vizând delegația imperfectă.

Pentru a susține incidența motivului de casare referitor la existența unor motive contradictorii, recurenta indică de fapt trunchiat pasaje din raționamentul instanței de apel, care tocmai pentru a justifica delegația imperfectă intervenită între părți a interpretat voința acestora ca fiind aceea de a păstra recurenta ca și garant al obligațiilor din contractul de asociere, alături de noul debitor, fără să opereze vreo substituire.

Din niciun considerent al hotărârii nu rezultă că instanța de apel ar fi reținut încheierea vreunui contract de fideiusiune, astfel că susținerea recurentei în sensul că i s-ar fi reținut atât calitatea de debitor cât și pe cea de fideiusor, în cadrul aceluiași raport juridic, este total nefondată.

A mai reținut instanța de apel, în mod expres, contrar primei instanțe, că "prin raportare la conținutul concret al clauzelor actului adițional din data de 3 noiembrie 1995 și al contractului de asociere nr. x/12.07.1995, între părțile acestui act juridic, respectiv al Actului adițional din 03.11.1995 încheiat între A. S.R.L. și S.C. C. S.A., nu s-a realizat o cesiune de contract, ci o cesiune de creanță dublată de o delegație imperfectă în ceea ce privește datoriile, apelanta A. S.A. rămânând în continuare în contractul de asociere doar "personal răspunzătoare pentru executarea obligațiilor din prezentul contract".

În consecință, câtă vreme în mod explicit, instanța de apel a reținut că între părți nu a intervenit o cesiune de contract, criticile recurentei sub acest aspect nu vor mai fi analizate.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta susține că în mod greșit ar fi interpretat instanța de apel dispozițiile art. 948 pct. 2 din C. civ. din 1864. Critica este însă nefondată, în raport cu situația de fapt reținută în cauză. Astfel, în condițiile în care instanța de apel a constatat că recurenta este terț față de actele adiționale, deci nu este parte "ce se obligă" în aceste contracte, în mod corect a concluzionat că nu se poate pune problema lipsei consimțământului acesteia.

Nici greșita interpretare a dispozițiilor art. 1132 din vechiul C. civ. nu poate fi reținută, câtă vreme, așa cum arată și recurenta, din economia textului de lege rezultă că se naște un nou raport obligațional între creditorul delegatar și noul debitor delegat. În acord cu instanța de apel, și instanța de recus apreciază că acest nou raport juridic, în lipsa unor prevederi legale contrare, poate fi modificat de către creditor și de noul debitor, în respectarea principiului libertății contractuale. Așadar, recurenta ar fi trebuit să indice textele de lege care ar interzice modificarea acordului de voință dintre părți, invocarea dispozițiilor art. 1039 din vechiul C. civ. fiind lipsite de relevanță în cauză, câtă vreme solidaritatea nu se prezumă, și nici nu a fost reținută în cază.

În realitate recurenta este nemulțumită de modalitatea în care instanța de apel a determinat natura obligațiilor asumate de părți. Temeinicia acestor constatări ale instanței de apel nu poate face însă obiectul controlului judiciar de nelegalitate în condițiile limitative prevăzute de at. 488 alin. (1) din C. proc. civ.. Aceasta deoarece determinarea naturii obligațiilor asumate de părți presupune cu precădere examinarea și interpretarea clauzelor contractului încheiat între părți, analizarea conținutului acestuia și totodată a contextului încheierii actelor juridice, a voinței părților.

Toate aceste elemente rezultă din probatoriul administrat în cauză și revin spre apreciere instanțelor de fond, instanța de recurs neputând face o reapreciere a acestora.

Mai critică recurenta și greșita interpretare a dispozițiilor art. 21 lit. x) din Legea nr. 69/1991, în sensul că în mod greșit s-ar fi apreciat că la încheierea actelor adiționle nu ar mai fi fost nevoie de aprobarea Consiliului General al Municipiului București.

În susținerea acestei critici recurenta pornește de la premisa că ar fi fost parte în actele adiționale a căror nulitate solicită să fie constatată. Însă, așa cum s-a arătat deja, sub aspectul situației de fapt, instațele de fond au reținut că recurenta este terț față de actele adiționale, astfel încât nu poate invoca o eventuală depășire a puterilor de reprezentare în privința semnatarilor acestor acte. În consecință, criticile formulate sub acest aspect sunt lipsite de relevnță și nu vor mai fi analizate.

De asemenea, nu pot fi analizate nici susținerile referitoare la temeinicia acțiunii, având în vedere specificul căii de atac extraordinare a recursului.

Față de toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reținută niciuna din criticile formulate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurenta reclamantă ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă B. S.R.L..

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1221 A din 16 septembrie 2022 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. S.R.L. la plata sumei de 35.165,33 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.R.L..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2023.