ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2120/2024

Deliberând asupra recursului, constată următoarele:

La 4 ianuarie 2021, reclamanta a depus precizări de acțiune, prin care a indicat obiectul cererii de chemare în judecată și valoarea acestuia.

Prin încheierea de ședință din 17 noiembrie 2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței sale materiale și s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile din cadrul aceleiași instanțe.

Prin sentința civilă nr. 2378 din 8 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., după expunerea obiectului cererii de chemare în judecată și parcursul litigiului până în calea extraordinară de atac, recurenta a criticat decizia instanței de apel pentru lipsa dezvoltării unui raționament propriu în raport cu situația de fapt, probele administrate în cauză, susținerile părților și dispozițiile legale incidente, contrar dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind ignorate clauza inserată la art. 21 pct. 21.1 din contractele în discuție și prevederile art. 221 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 98/2016 privind achizițiile publice.

De asemenea, aceasta a susținut că prima instanță de control judiciar devolutiv nu a analizat în mod corect probele aflate la dosarul cauzei, respectiv contractele a căror adaptare s-a solicitat, decizia pronunțată în apel fiind în contradicție cu aceste înscrisuri, reținând, însă, că a intervenit rezilierea unor acte juridice ce nu fac obiectul acțiunii și fără a exista o solicitare în acest sens.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a arătat că prevederile art. 1.166 și ale art. 1.270 alin. (1) raportat la art. 1.271 alin. (2) lit. a) C. civ. nu au fost aplicate în cauză, stabilindu-se în mod greșit, în urma unei analize eronate a materialului probator și a situației de fapt, că impreviziunea nu poate opera asupra unor contracte reziliate care, în opinia sa, erau în vigoare la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018.

S-a mai susținut că instanța de apel a interpretat în mod greșit data de la care se aplică acest act normativ raportat la momentul efectuării lucrărilor de reabilitare termică, a căror dovadă, contrar celor reținute prin decizia recurată, a fost făcută prin înscrisurile atașate cererii de apel care atestă desfășurarea lucrărilor conform termenelor contractuale.

Totodată, plățile efectuate de intimatul-pârât Sectorul 2 al Municipiului București nu au fost analizate de către instanța de apel, voința părților fiind interpretată contrar acțiunilor și intenției beneficiarului de a încheia acte adiționale prin care să fie majorate costurile privind manopera.

Evocând dispozițiile art. 71 alin. (1) din O.U.G. nr. 114/2018, care au constituit premisa legislativă pentru solicitarea adaptării contractelor, autoarea memoriului de recurs a criticat decizia recurată pe motiv că dispozițiile contractuale au fost interpretate în mod eronat atunci când s-a dat eficiență clauzei prevăzute de art. 20.1, fiind, astfel, încălcate dispozițiile art. 1.166 raportat la art. 1.270 C. civ. privind voința părților manifestată în art. 21 pct. 21.1.

Astfel, a considerat că în speță sunt incidente dispozițiile art. 221 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 98/2016 care, coroborate cu prevederile O.U.G. nr. 114/2018 și Instrucțiunile nr. 2/2018 și nr. 1/2019 ale președintelui Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, cu aplicarea art. 14, art. 15, art. 1.166-1.167 și art. 1.169-1.170 C. civ., constituie o cauză autorizată de lege pentru a justifica intervenția instanței în sensul aplicării teoriei impreviziunii contractelor aflate în derulare.

O ultimă critică vizează împrejurarea că în mod greșit instanța de apel nu a aplicat prevederile Instrucțiunii nr. 1/2019 deoarece a intrat în vigoare ulterior încheierii contractelor, contrar dispozițiilor art. 6 și art. 7 alin. (1) din acest act administrativ prin care este definită "situația imprevizibilă", apreciind că modificările legislative privind creșterea salariului se circumscriu acestei noțiuni și nu puteau fi anticipate de societate.

Intimatul-pârât Sectorul 2 al Municipiului București a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, susținând că instanța de apel a reținut în mod corect faptul că notificările de reziliere a contractelor și-au produs efectele și că nu sunt aplicabile prevederile O.U.G. nr. 114/2018 și Instrucțiunea nr. 1/2019, analizând în mod corespunzător dispozițiile legale invocate în cauză, raportat la situația de fapt stabilită pe baza probelor administrate, astfel că nu sunt fondate motivele de casare pe care s-a întemeiat calea de atac.

În cauză, recurenta-reclamantă A. S.R.L. și-a întemeiat calea de atac pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază că se impune delimitarea cadrului obiectiv al litigiului dedus judecății, determinant pentru stabilirea parametrilor în funcție de care se va analiza legalitatea hotărârii atacate.

Astfel, pe parcursul judecării procesului, s-a discutat indirect despre contractul de achiziție publică încheiat între autoritatea contractantă și antreprenorul general, însă obiectul litigiului nu îl constituie soluționarea unui diferend generat de executarea contractului administrativ, supus unor dispoziții legale speciale, ci acțiunea întemeiată pe dreptul comun care vizează aplicarea teoriei impreviziunii raporturilor juridice dintre antreprenor și subantreprenor.

Invocarea motivului de casare prevăzut la 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. necesită individualizarea ipotezei reglementate de această dispoziție legală de care se prevalează autorul căii de atac, dar dacă este vizat caracterul contradictoriu ori străin al considerentelor, se impune precizarea cu claritate a argumentelor reținute prin decizia recurată împotriva cărora se îndreaptă critica și identificarea divergenței ivite în raționamentul instanței de natură a face nelegală hotărârea pronunțată.

Prin recursul declarat, recurenta-reclamantă a criticat decizia atacată întrucât instanța de apel nu a expus un raționament propriu în analiza motivelor căii ordinare de atac, prin raportare la circumstanțele factuale dovedite, ignorând unele clauze contractuale și prevederile legale invocate în cauză.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte constată că, după stabilirea situației de fapt pe baza probelor administrate, prima instanță de control judiciar a dat eficiență dispozițiilor art. 1.166 și art. 1.270 alin. (1) C. civ., reținând, pe de o parte, că raporturile juridice între societățile A. S.R.L. și B. S.R.L. au încetat anterior pornirii litigiului, ceea ce a împiedicat analiza intervenirii impreviziunii, iar pe de altă parte, că art. 20.1 din contractele a căror adaptare s-a solicitat și prevederile Legii nr. 98/2016, forma în vigoare la data inițierii procedurii de atribuire a lucrărilor, se opun modificării contractelor de achiziție publică și a celor de subantrepriză.

Cu privire la această critică, Înalta Curte constată că teza unei motivări improprii nu este întemeiată, având în vedere că din considerentele hotărârii atacate rezultă că instanța de apel a structurat decizia adoptată într-o manieră inteligibilă, expunând un raționament adecvat ca volum și conținut, prin care a justificat pe deplin soluția pronunțată sub toate aspectele relevante.

Contrar celor susținute de recurenta-reclamantă, nu poate fi primită teza conform căreia instanța de apel s-ar fi pronunțat asupra intervenirii rezilierii contractelor în absența unei solicitări, întrucât chestiunile cu a căror dezlegare a fost învestită nu putea fi realizată făcând abstracție de toate circumstanțele dovedite ale cauzei, aceasta doar constatând o stare de fapt pentru a stabili premisa minoră de care depindea aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în cauză.

Așadar, prima instanță de control judiciar a avut în vedere obiectul și cauza acțiunii deduse judecății și, raportat la criticile formulate în apel, a aplicat dispozițiile legale incidente în cauză, fără a putea fi identificată vreo eroare de argumentare, ci dimpotrivă, silogismul instanței de apel este exprimat cu claritate, logic, în acord cu exigențele impuse de art. 425 alin. (1) C. proc. civ. și de art. 6 par. 1 din Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților fundamentale.

Referitor la susținerea potrivit căreia decizia atacată ar fi în contradicție cu probele administrate în cauză, Înalta Curte constată că o astfel de critică nu poate fi analizată din perspectiva ipotezei unei motivări contradictorii întrucât, pentru a se reține astfel, ar trebui să se constate existența unei divergențe între considerentele pe care se fundamentează soluția pronunțată sau între considerente și dispozitivul hotărârii recurate, însă în cauză nu se invocă un asemenea viciu de nelegalitate.

De altfel, se observă că, prin intermediul criticilor formulate, recurenta-pârâtă încearcă să provoace invalidarea deciziei pronunțate în apel pe baza unor argumente care, în realitate, constituie expresia nemulțumirii sale privind modul de stabilire a situației de fapt și interpretarea probelor în exercitarea atribuțiilor devolutive ale instanței de apel.

Or, aceste chestiuni excedează limitele analizei de legalitate, situându-se în planul temeiniciei, care se află în afara controlului exercitat de către instanța de recurs, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod este nefondat, urmând a fi înlăturat ca atare.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, și urmează a fi analizat prin prisma criticilor de nelegalitate ale deciziei recurate, iar aspectele de netemeinicie, care depășesc cadrul examinării recursului, vor fi excluse.

O primă critică îndreptată împotriva deciziei atacate se referă la aplicarea greșită sau lipsa aplicării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1.166 și art. 1.270 alin. (1) raportat la art. 1.271 alin. (2) lit. a) C. civ., dispozițiile contractuale și voința părților fiind interpretate în mod greșit.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă susține că teoria impreviziunii nu a fost aplicată contractelor de achiziție publică încheiate între intimatele-pârâte și nici contractelor de subantrepriză ale căror părți contractante sunt societățile litigante, afirmând că actele juridice nu erau reziliate la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 114/2018, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei.

Examinând hotărârea pronunțată în etapa procesuală anterioară, Înalta Curte constată că instanța de apel a reținut că probele administrate în cauză atestă faptul că atât contractele de executare a lucrărilor, cât și de subantrepriză au încetat ca efect al voințelor neechivoce ale părților, manifestate sub forma denunțării unilaterale, a rezilierii pe cale amiabilă sau a pactului comisoriu de ultim grad, ceea ce a făcut să dispară obiectul premisă, convenția asupra căruia puteau fi aplicate dispozițiile legale privind impreviziunea.

Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat în mod corect la principiul forței obligatorii a contractului, reglementat de art. 1.270 C. civ., iar faptul că nu a dat prevalență clauzei inserate la art. 21 pct. 21.1 nu poate conduce la o altă concluzie, în condițiile în care doar părțile erau cele care puteau conveni activarea mecanismul de modificare a convențiilor scrise, atunci când considerau că se impune amendarea contractelor.

Cu privire la susținerea potrivit căreia instanța de apel nu ar fi aplicat normele de drept material, Înalta Curte constată că din considerentele deciziei supuse examinării rezultă cu evidență că, pentru a răspunde criticilor formulate prin cererea de apel, dispozițiile legale pretins încălcate au făcut obiectul analizei în apel, acestea reprezentând motivarea în drept pe care a fost construit raționamentul ce fundamentează soluția de respingere a apelului.

De asemenea, se constată că susținerile titularei recursului, reluate în această etapă procesuală, se raportează la elemente temporale de referință, respectiv la aspectul derulării în continuare a raporturilor contractuale cărora le asociază normele legale apreciate ca fiind aplicabile în speță și la determinarea voinței părților în funcție de care au fost interpretate dispozițiile contractuale.

Totuși, raportat la modalitatea în care recurenta-reclamantă a înțeles să își contureze criticile, se observă că ceea ce se contestă este aprecierea suverană a instanței de apel privind probele în raport cu care s-a stabilit situația de fapt și interpretarea pretins eronată a dispozițiilor contractuale, în dezacord cu viziunea atribuită de societatea A. S.R.L. acestor aspecte.

Deci, ceea ce se critică prin recurs nu vizează aplicarea greșită a prevederilor indicate, ci o serie de elemente de fapt care reprezintă chestiuni de netemeinicie asupra cărora instanța de recurs nu este abilitată de lege să intervină.

În egală măsură, în cadrul stabilit în preambulul motivării prezentei decizii, eventuala incidență a impreviziunii asupra contractelor de achiziție publică nici nu trebuia analizată, având în vedere calitatea recurentei-reclamante de terț față de raporturile juridice desfășurate între intimatele-pârâte, care o împiedică să solicite modificarea unui act juridic la a cărui încheiere nu a fost parte, întrucât i se opune principiul relativității efectelor contractului prevăzut de art. 1.280 C. civ.

În privința contractelor de subantrepriză, argumentul instanței de apel conform căruia situația premisă pentru constatarea intervenirii impreviziunii ar presupune existența unui contract în derulare nu echivalează cu aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează această instituție de drept civil, ci o condiție sine qua non în absența căreia nici nu se poate activa procesul de verificare a îndeplinirii condițiilor legale.

Subsumat aceluiași motiv de casare, titulara memoriului de recurs a susținut că prin decizia recurată s-a interpretat în mod greșit data de la care se aplică O.U.G. nr. 114/2018 și că în mod eronat nu a fost aplicată Instrucțiunea nr. 1/2019 emisă de președintele Agenției Naționale pentru Achiziții Publice, considerând că modificările legale privind majorarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată se circumscrie unei cauze autorizate de lege care justifică intervenția instanței în sensul adaptării contractelor.

Verificând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel a răspuns punctual tuturor criticilor formulate în etapa anterioară. Astfel, s-a reținut că dispozițiile O.U.G. nr. 114/2018 nu sunt incidente în cauză, întrucât finalizarea lucrărilor trebuia realizată anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, obligație a cărei neîndeplinire a determinat încetarea raporturilor juridice dintre autoritatea contractantă și antreprenorul general și, subsecvent, a celor dintre acesta din urmă și subantreprenor. Din cauza intrării în vigoare a Instrucțiunii nr. 1/2019 ulterior încheierii contractelor și efectuării lucrărilor de către apelanta-reclamantă, acest act administrativ nu a putut fi aplicat în cauză.

Nici susținerile reluate în recurs privind incidența în cauză a prevederilor O.U.G. nr. 114/2018 și ale Instrucțiunii nr. 1/2019 nu constituie veritabile critici de nelegalitate, acestea fiind raportate la aspecte privind data finalizării lucrărilor de reabilitare termică, conform înscrisurilor atașate cererii de apel, și momentul încheierii contractelor, chestiuni care se plasează în sfera netemeiniciei situate în afara controlului de legalitate specific recursului.

În acest context, Înalta Curte constată că majoritatea motivelor pentru care s-a respins apelul reclamantei au fost deja cenzurate în calea de atac devolutivă, instanța de apel argumentând netemeinicia demersului juridic promovat, care este negat de autoarea căii extraordinare de atac prin încercarea de a modifica situația de fapt și a impune propria interpretare a probelor în scopul considerării contractelor în discuție ca fiind active și a li se putea aplica teoria impreviziunii.

Reiterând susținerile din apel, recurenta-reclamantă ignoră existența judecății anterioare și decizia recurată, făcând abstracție, totodată, de natura și limitele căii de atac extraordinare a recursului, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., în cadrul căreia nu pot face obiectul examinării situația de fapt, stabilită pe baza probelor administrate în cauză, și nici alte elemente factuale producătoare de consecințe juridice, pe baza cărora autoarea căii de atac își argumentează o parte semnificativă a recursului pendinte.

Cum niciuna dintre criticile formulate prin recursul declarat în cauză nu relevă încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material prin decizia atacată, rezultă că nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu este fondat.

Pentru rațiunile înfățișate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1938 din 8 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1938 din 8 decembrie 2023 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 19 noiembrie 2024.