ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 470/2013

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel Brașov, printre altele, în baza art. l60 8a alin. (6) C. proc. pen., a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpatul C.A., de liberare provizorie sub control judiciar. În baza art. 139 alin. (l) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, cererea formulată de inculpatul C.A., deținut în Penitenciarul Codlea, având ca obiect înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea în care acesta locuiește. În baza art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. l60 b alin. (3) C. proc. pen. , a menținut măsura arestării preventive luată față de inculpatul C.A., deținut în Penitenciarul Codlea.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel Brașov a reținut următoarele: Asupra cererii de liberare provizorie a constatat că lăsarea în libertate a inculpatului ar aduce atingere scopului procesului penal, astfel cum acesta este reglementat prin dispozițiile art. 136 alin. (l) C. proc. pen. În acest sens a avut în vedere încheierea de ședință din data de 05 decembrie 2011 a Tribunalului Brașov prin care s-a dispus liberarea provizorie sub control judiciar a inculpatului C.A., măsură care a fost revocată prin încheierea de ședință din data de 30 martie 2012. Revocarea liberării provizorie sub control judiciare a fost dispusă ca urmare a adresei nr. l96D/P/2011 din 28 martie 2012 a D.I.I.C.O.T. - Serviciul Teritorial Brașov prin care se arăta faptul că în dosarul penal nr. 2583/P/2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Brașov s-a dispus, la data de 09 februarie 2012, începerea urmăririi penale față de C.A.

pentru săvârșirea a două infracțiuni de loviri prevăzute de art. 180 alin. (2) C. pen. (parte vătămată A.A., martoră în dosarul nr. 9031/62/2011) și o infracțiune de ultraj la bunele moravuri prevăzută de art. 321 C. pen. (una din agresiuni a fost comisă în loc public și în prezența mai multor persoane); în aceeași cauză erau efectuate cercetări față de A.N. pentru distrugerea prin incendiere a autoturismului părții vătămate A.A., faptă prevăzută de art. 217 alin. (4) C. pen. S-a mai arătat că în dosarul penal nr. 716211/2012 al Poliției Municipiului Brașov - Secția 4 Poliție (numărul unic urmează a fi atribuit la Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov) erau efectuate cercetări față de C.A.

relativ la săvârșirea infracțiunii de loviri prevăzută de art. 180 C. pen. (încadrarea juridică finală va fi stabilită după eliberarea certificatului medico-legal), constând în aceea că la data de 25 martie 2012, pe fondul unui conflict verbal cu A.A., inculpatul a agresat persoana vătămată A.C., ce intervenise pentru aplaharea conflictului menționat. Urmare a agresiunii, persoană vătămată a suferit un traumatism cranio-cerebral nivel 1 (pierdere de cunoștință de câteva minute amnezie retrogradă, cefalee persistentă și vărsături).

În raport de precizările inculpatului C.A., care în susținerea cererii de liberare provizorie a arătat că anterioara revocare a liberării provizorii ar fi avut la bază unele acuzații care s-au dovedit a fi neîntemeiate dată fiind revocarea măsurii arestării preventive dispusă față de acesta într-o altă cauză penală, Curtea, analizând susținerile inculpatului în raport de decizia penală nr. 239/ R din 15 iunie 2012 a Tribunalului Brașov invocată, prin care a fost respins recursul declarat de Parchetul de pe lângă Judecătoria Brașov împotriva încheierii de ședință a Judecătoriei Brașov, pronunțată în dosarul penal nr. 9104/197/2012, a constata că revocarea măsurii arestării preventive în dosarul 9104/197/2012 aflat pe rolul Judecătoriei Brașov, a avut la baza faptul că, în dosarul 9031/62/2011, ce se afla la data respectivă pe rolul Tribunalului Brașov, a fost revocată liberarea provizorie sub control judiciar, iar nu motivele indicate de inculpat în cuprinsul cererii de liberare provizorie aflată în examinare în prezentul dosar.

Astfel, Curtea de Apel Brașov a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de inculpatul C.A., raportându-se la modul în care s-ar fi desfășurat activitatea presupus infracțională, participarea la activitățile presupus infracționale și a altor persoane care au calitatea de inculpat în aceeași cauză, faptul că inculpatul nu este la primul conflict cu legea penală, faptul că acesta, pe parcursul prezentului proces penal a beneficiat de o liberare provizorie sub control judiciar care a fost revocată și pericolul social al faptelor pentru care este judecat inculpatul și care este exprimat prin modalitatea concretă de săvârșire a acestora.

În ceea ce privește cererea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea în care acesta locuiește, aceasta a fost respinsă ca nefondată în aprecierea faptului că măsurile preventive au drept scop asigurarea bunei desfășurări a procesului penal, iar acestea sunt adaptate în funcție de temeiurile de fapt și de drept ale cauzei, asigurându-se o flexibilitate a acestora în raport de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală și persoana celui față de care a fost luată o astfel de măsură. Legiuitorul român impune ca, pentru a se dispune înlocuirea unei măsuri preventive cu o alta, să se fi schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii.

În cauză s-a constatat că temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea față de inculpatul C.A. a măsurii arestării preventive, nu s-au schimbat mai ales că în cauză a intervenit și o soluție de condamnare față de inculpat. Mai mult decât atât, de la ultima verificare a legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, cauza ajungând în recurs, sub acest aspect la Înalta Curte de Casație și Justiție, nu au putut interveni elemente noi de probațiune, neadministrându-se nici un mijloc de probă. În privința termenului rezonabil invocat de inculpat, s-a apreciat că acesta trebuie raportat la circumstanțele fiecărei cauze în parte, stabilirea limitelor rezonabile ale arestării preventive raportându-se atât la complexitatea cauzei și atitudinea inculpatului, cât, mai ales, la modul în care este instrumentat de către autoritățile judiciare.

Or, nu se poate susține că această cauză nu ar prezenta o complexitate ridicată, și nici faptul că autoritățile judiciare ar fi manifestat o delăsare în instrumentarea acesteia, astfel că nu se poate susține că durata arestării preventive ar fi depășit un termen rezonabil. Totodată, în raport de dispozițiilor art. 300 2 C. proc. pen., raportat la art. l60 b alin. (2) și (3) C. proc. pen., Curtea de Apel a apreciat că în cauză se impune menținerea măsurii arestării preventive fiind incident, în continuare, cazul reglementat de art. 148 alin. (l) lit. f) C. proc. pen., având în vedere că pedeapsa prevăzută de lege în cazul infracțiunii imputate inculpatului este mai mare de 4 ani, iar lăsarea în libertate a acestuia prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

La aprecierea acestei din urmă condiții, Curtea a avut în vedere împrejurările cauzei, pericolul pentru ordinea publică pe care îl constituie inculpatul, gravitatea deosebită a faptelor reținute în sarcina acestuia care poate fi suficientă pentru a contura aprecierea că acesta, prezintă pericol pentru ordinea publică. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul C.A. criticând-o pentru netemeinicie. În susținerea recursului, apărătorul ales a arătat că în cauză nu se mai impune menținerea stării de arest preventiv deoarece inculpatul nu prezintă pericol pentru ordinea publică și nu poate influența buna desfășurare a procesului penal.

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de liberare provizorie sub control judiciar, apărătorul ales al recurentului inculpat a arătat că motivarea instanței de apel nu este întemeiată, faptul că inculpatul a mai beneficiat de o liberare provizorie care i-a fost revocată, nu constituie motiv de respingere a unei noi cereri în acest sens. Înalta Curte, examinând recursul declarat de inculpat, pe baza lucrărilor și a materialului din dosarul cauzei, constată că acesta nu este fondat pentru următoarele considerente: În fapt, se reține, în esență, că începând cu luna ianuarie 2011, numitul, C.Șt. a constituit un grup criminal organizat al cărui principal scop a fost obținerea unor sume importante de bani din activități ilicite.

În intervalul ianuarie - aprilie 2011, inculpatul C.A. s-a implicat împreună cu alți inculpați în activitățile infracționale de șantaj revenindu-i un rol esențial în derularea activităților infracționale de violență. Față de critica referitoare la respingerea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, Înalta Curte constată că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 alin. (2) C. proc. pen., pentru a fi dispusă liberarea provizorie sub control judiciar.

Înalta Curte, în verificarea recursului va avea în vedere dispozițiile Deciziei nr. 17/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii care a statuat că: „Instanța de judecată, în cadrul examenului de temeinicie a cererii de liberare provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune, în cazul în care constată că temeiurile care au determinat arestarea preventivă subzistă, verifică în ce măsură buna desfășurarea procesului penal este ori nu împiedicată de punerea în libertate provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune a învinuitului sau inculpatului. Temeiurile avute în vedere la momentul dispunerii sau prelungirii unei măsuri restrictive de libertate trebuie să se bazeze pe probele existente la dosar, de natură să creeze convingerea judecătorului că o astfel de măsură este necesar a fi luată.

Modificarea temeiurilor, presupune modificarea elementelor pe care acestea se bazează, respectiv existența unor probe sau împrejurări noi de natură să determine convingerea judecătorului că, față de probele sau situațiile noi apărute, măsura restrictivă de libertate dispusă nu mai este necesară sau poate fi înlocuită. Astfel, în aprecierea subzistenței temeiurilor care au stat la baza arestării preventive, Înalta Curte va avea în vedere situația de fapt, gravitatea faptelor, consecințele acestora, gradul de implicare al inculpatului în ansamblul activităților infracționale desfășurate, precum și stadiul procesual al cauzei. Î n cauză, inculpatul C.A. a fost condamnat nedefinitiv, prin sentința penală nr. 131 din 28 mai 2012 a Tribunalului Brașov, la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza II, lit. b) C. pen., pe o durată de 5 ani după executarea pedepsei principale.

Astfel, se constată că există suficiente probe în accepțiunea dată de art. 143 C. proc. pen., că inculpatul a săvârșit faptele reținute în sarcina sa și pentru care a suferit deja o condamnare nedefinitivă. În acest context, Înalta Curte va avea în vedere declarațiile părților vătămate, declarațiile martorilor, procesele verbale de redare a interceptărilor convorbirilor telefonice și ambientale, a comunicațiilor scrise între membrii grupului, cât și între unii dintre aceștia și părțile vătămate, procesele-verbale de supraveghere a inculpaților și procesele-verbale întocmite cu ocazia efectuării perchezițiilor. Înalta Curte va mai avea în vedere și faptul că recurentul inculpat a mai fost anterior liberat condiționat, măsură ce a fost revocată ca urmare a încălcării de către inculpat a obligațiilor impuse de instanță.

Este adevărat că în aprecierea unei noi cereri de liberare provizorie sub control judiciar, instanța nu trebuie să aprecieze doar din perspectiva faptului că o anterioară liberare provizorie a fost revocată ca urmare a acțiunilor ilicite desfășurate de inculpat în perioada cât a beneficiat de liberarea provizorie însă, nici nu poate face abstracție de această stare de fapt. Astfel, față de antecedentele inculpatului, există prezumția rezonabilă că acesta lăsat în libertate poate continua activitatea infracțională având în vedere pe de o parte faptul că acesta este recidivist și pe de altă parte încălcarea obligațiilor impuse de instanță pe perioada anterioarei liberări provizorii sub control judiciar.

Înalta Curte apreciază că raportat la stadiul procesual și față de natura infracțiunilor reținute în sarcina inculpatului obligațiile impuse în condițiile admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar prevăzute de art. 160 2 alin. (3) C. proc. pen., nu sunt suficiente pentru garantarea bunei desfășurări a procesului penal și împiedicării inculpatului de a mai săvârși alte fapte de natură penală. În ceea ce privește menținerea măsurii arestării preventive, Înalta Curte reține că inculpatul C.A. este acuzat de săvârșirea infracțiunilor de șantaj, lipsire de libertate în mod ilegal și vătămare corporală, săvârșite în stare de recidivă post executorie. Constatând că în cauză subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive astfel cum s-a arătat anterior, Înalta Curtea va avea în vedere faptul că în speță sunt întrunite și condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., respectiv inculpatul este judecat pentru infracțiuni pentru care legea prevede pedeapsa mai mare de 4 ani si acesta prezintă pericol concret pentru ordinea publică. În aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică, Înalta Curte are în vedere jurisprudența C.E.D.O. care a definit noțiunea de pericol concret pentru ordinea publică ca „reacția colectivă față de infracțiunea săvârșită”, care, prin rezonanța ei, afectează echilibrul social firesc, creează o stare de indignare și dezaprobare, de temere și insecuritate socială, stimulează temerea că justiția nu acționează eficient de ferm împotriva unor manifestări infracționale de accentuat pericol social și poate încuraja alte persoane să comită fapte asemănătoare.

În speță, se constată faptul că inculpatul este cercetat pentru săvârșirea unor fapte deosebit de grave îndreptate împotriva unora dintre cele mai importante valori protejate de legea penală și anume dreptul la viață și libertatea persoanei. Modalitatea în care se presupune că au fost săvârșite faptele, care denotă o periculozitate sporită a inculpatului, atitudinea de nerecunoaștere a faptelor precum și starea de recidivă a acestuia, denotă lipsa* de respect a inculpatului față de valorile sociale și o atitudine de dispreț față de lege.

În ceea ce privește rezonabilitatea perioadei de detenție, Înalta Curte apreciază că nu a fost depășită durata rezonabilă astfel cum aceasta este definită în jurisprudența C.E.D.O., având în vedere faptul că durata acesteia nu poate fi judecată ut singuli doar prin prisma duratei în sine, ci trebuie privită în contextul procesual, având în vedere natura și gravitatea faptelor reținute în sarcina inculpatului, modalitatea în care se presupune că au fost comise, toate acestea justificând temerea că, pus în libertate, se poate crea în rândul opiniei publice un sentiment de insecuritate și de neîncredere în activitatea justiției. Ca atare, detenția provizorie este licită, fiind respectate atât exigențele ce decurg din legea internă, cât și cele prevăzute de art. 5 paragraful 1 lit. a din C.E.D.O.L.F., impunându-se menținerea în continuare a acesteia.

Așa fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul formulat de inculpatul C.A. Conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul C.A. împotriva încheierii din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel Brașov, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în dosarul nr. 9031/62/2011. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 125 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 februarie 2013.