ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 494/2020

Ședința publică din data de 28 februarie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 23 decembrie 2005 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a Comercială, sub număr de dosar x/2005, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., Societatea Națională de Compensare, Decontare și Depozitare și pentru opozabilitate S.C. C., solicitând instanței obligarea pârâtului B. să-i cesioneze 3.860.920 acțiuni ale S.C. C., reprezentând 53,0547% din capitalul social, sub sancțiunea plății daunelor cominatorii de 2000 RON/zi de întârziere și amenzi civile de 50 RON/zi de întârziere, până la încheierea contractului de cesiune și obligarea pârâtei Societății Naționale de Compensare, Decontare și Depozitare să opereze transferul de acțiuni în patrimoniul reclamantei.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 109 C. proc. civ. de la 1865, art. 1077 C. civ. de la 1864, precum și textele de lege indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

La 25 ianuarie 2006, pârâta CASA DE COMPENSARE BUCUREȘTI S.A. (fosta SOCIETATEA NAȚIONALĂ DE COMPENSARE, DECONTARE ȘI DEPOZITARE) a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepțiile prematurității și lipsei calității procesuale pasive cu privire la cel de al doilea capăt de cerere.

La 26 ianuarie 2006, pârâtul B. a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepțiile insuficientei timbrări, prematurității, inadmisibilității, tardivității, lipsei calității procesuale pasive și nulității absolute, iar pe fond a solicitat respingerea cererii, ca neîntemeiată.

La 26 ianuarie 2006, pârâta S.C. C. S.A. (fosta S.C. C. SA) a depus la dosar întâmpinare prin care a invocat excepțiile insuficientei timbrări, lipsei calității procesuale pasive și lipsei de interes, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Prin precizarea acțiunii formulată la termenul de judecată din 27 ianuarie 2006, reclamanta a arătat că solicită în subsidiar, față de cererea principală, obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD (3.249.950 RON) și 100.000 Euro (361.740 RON), achitate acestuia fără a fi datorate.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 132 C. proc. civ. din 1865 și art. 992 C. civ. din 1864.

La 20 februarie 2006, pârâtul B. a depus la dosar completare la întâmpinare prin care a invocat excepțiile insuficientei timbrări, prematurității, inadmisibilității, prescripției, lipsei calității procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 115, art. 132 alin. (1), art. 580

2

- art. 580

3

, art. 720

1

C. proc. civ. de la 1865, art. 20 din Legea nr. 146/1997, art. 3 din Decretul nr. 167/1958, art. 1079 C. civ. de la 1864.

La 24 februarie 2006, reclamanta A. a depus la dosar o cerere precizatoare a capătului de cerere subsidiar prin care și-a majorat câtimea pretențiilor cu suma de 212.409,77 USD și 19.309,97 Euro, reprezentând dobânda legală calculată pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2006, calculată conform O.G. nr. 9/2000.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. de la 1865.

La 20 martie 2006, pârâtul B. a depus la dosar completare la întâmpinare prin care a invocat excepțiile insuficientei timbrări, prematurității, inadmisibilității, nulității, iar pe fond a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 105 alin. (2), art. 112 alin. (1) pct. 4 și 5, art. 115, art. 132 alin. (1), art. 720

1

C. proc. civ. de la 1865, art. 20 din Legea nr. 146/1997.

Ulterior, prin cererea depusă la 10 decembrie 2010, reclamanta a formulat o nouă precizare a câtimii pretențiilor capătului doi de cerere și a dobânzilor aferente fiecărei sume solicitate pârâtului.

Prin sentința comercială nr. 8165 din 17 iunie 2011, Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a admis excepția insuficientei timbrări a capătului 1 de cerere, care a fost anulat ca insuficient timbrat, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea completatoare, cu consecința respingerii acesteia ca fiind prescrisă și a respins capătul doi de cerere, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B. și 17.850 RON către S.C. C..

În motivare, cu privire la capătul unu de cerere (obligarea pârâtului B. să cesioneze reclamantei un număr de 3.860.920 acțiuni) s-a reținut că, prin încheierea de ședință din 17 noiembrie 2006, tribunalul a stabilit că taxa de timbru total datorată de reclamantă pentru cererile formulate până la acea dată este de 142.579,61 RON. Instanța a avut în vedere timbrarea primului capăt de cerere la valoarea acțiunilor a căror proprietate s-a urmărit a se dobândi, respectiv 2,50 RON/acțiune potrivit Certificatului constatator eliberat de ORCTB.

S-a constatat că reclamanta nu s-a conformat obligației legale de a completa taxa judiciară de timbru de 8 RON, arătând în mod expres că nu înțelege să timbreze acțiunea privitor la primul capăt de cerere, aspecte față de care în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 146/1997, Tribunalul București a admis excepția insuficientei timbrări a capătului 1 de cerere și, în consecință, l-a anulat ca insuficient timbrat.

Raportat la modul de soluționare a capătului 1 de cerere, prima instanță a arătat că nu se mai impune analizarea celorlalte excepții invocate de pârâți cu privire la acesta referitoare la prematuritate, inadmisibilitate, tardivitate, nulitate, lipsa calității procesuale pasive a pârâților B., S.C. C. și S.C. Casa de Compensare București S.A., lipsa interesului cererii.

Cu privire la cererea completatoare din 27 ianuarie 2006 (cu majorările ulterioare) tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, reținând, în esență, că potrivit acestei cereri, pretențiile se întemeiază pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâtului B., respectiv art. 992 C. civ., iar în raport cu data introducerii acțiunii, 23 decembrie 2005 și data depunerii sumelor de bani (când reclamanta, prin efectuarea plăților, a cunoscut faptul micșorării patrimoniului său, al măririi patrimoniului pârâtului), s-a prescris dreptul material la acțiune.

S-a precizat că acțiunea în restituire este supusă termenului general de prescripție de 3 ani care curge din momentul în care cel care și-a micșorat patrimoniul (reclamanta) a cunoscut sau trebuia să cunoască atât faptul măririi altui patrimoniu, cât și pe cel care a beneficiat de această mărire (pârâtul).

Având în vedere că plățile s-au efectuat către pârâtul B. instanța a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului cu privire la cererea completatoare.

Cu privire la excepția insuficientei timbrări s-a constatat că reclamanta a achitat pe parcursul procesului întreaga sumă datorată cu titlu de taxă judiciară de timbru pentru toate pretențiile sale din cererea completatoare (cu majorările ulterioare).

S-a apreciat ca fiind neîntemeiată și excepția prematurității cererii completatoare, întrucât procedura prealabilă prevăzută de art. 720 ind. 1 C. proc. civ. presupune o înștiințare a pârâtului despre pretențiile formulate împotriva lui și temeiul lor legal pentru a se realiza o eventuală conciliere, iar în cauză urmarea acestei proceduri nu ar fi reprezentat decât o simplă formalitate față de faptul că părțile s-au judecat și anterior în legătură cu pretinsele sume achitate de reclamantă, titlul cu care au fost achitate, convențiile intervenite.

Totodată, s-a constatat că nu există motive de fapt și de drept care să poată fi reținute de instanță pentru admiterea excepției inadmisibilității cererii completatoare sau a nulității acesteia, excepții care nici nu au mai fost susținute la ultimul termen de judecată.

Cu privire la capătul doi de cerere (obligarea S.C. Casa de Compensare București S.A. să opereze transferul de acțiuni de la pârâtul B. în patrimoniul reclamantei) tribunalul a reținut netemeinicia acestuia raportat la faptul că reclamanta nu a înțeles să timbreze capătul 1 de cerere, iar acesta a fost anulat.

Tribunalul a reținut netemeinicia excepțiilor invocate de fosta SNCDD pe acest capăt de cerere, întrucât dreptul de a cere să se opereze transferul acțiunilor depindea de soluția dată primului capăt de cerere (deci, nu se putea pune problema unui drept nenăscut, inactual), obligației de transfer nu i se aplică prevederile art. 720

1

C. proc. civ., iar pârâta nu a probat în nici un fel că registrul acționarilor al fostei S.C. C. este ținut de o altă societate de registru.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 157 din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins ca nefondat.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a arătat că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind îndeplinite.

Critica referitoare la încuviințarea și administrarea probelor a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu a solicitat încuviințarea probei testimoniale, iar cererea pentru efectuarea unei contraexpertize a fost respinsă având în vedere că nu s-a achitat taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere pentru dovedirea căruia s-a solicitat această probă. Dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. au fost respectate de prima instanță care a administrat probele necesare soluționării cauzei.

Prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997 au fost corect aplicate și s-a dispus anularea primului capăt al cererii în condițiile în care reclamanta a arătat că nu înțelege să achite taxa judiciară de timbru datorată.

Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect admisă, deoarece data distribuirii acțiunilor către pârâtul B., respectiv 30 iunie 2004, nu poate fi considerată ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru restituirea sumelor solicitate acesteia.

Deși convenția de prete nom nu este prin ea însăși ilicită, în ipoteza în care a fost încheiată în scopuri ilicite prin încălcarea sau eludarea unor dispoziții legale imperative sau prohibitive, atât convenția dintre mandant și mandatarul ocult, cât și actul încheiat cu terțul cocontractant vor fi nule.

Conform susținerilor reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta a arătat că neavând calitatea de salariat al S.C. C., nu putea dobândi acțiuni la această societate. Prin urmare, cunoscând prevederile Legii nr. 77/1994 privind asociațiile salariaților și membrilor conducerii societății comerciale care se privatizează, rezultă că reclamanta prin convenția încheiată cu pârâtul a încălcat dispozițiile art. 969 și art. 968 C. civ., cu consecința că un contract fondat pe o cauză ilicită este sancționat cu nulitatea absolută.

În aceste condiții, dreptul material la acțiune al reclamantei pentru restituirea sumelor solicitate s-a prescris, fiind irelevantă data distribuirii acțiunilor către pârât, deoarece condiția pentru validarea contractului secret, ca efect al admiterii simulației, este ca acesta să fi fost valabil la data încheierii sale.

Prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2005, s-a admis recursul declarat de reclamanta A., s-a casat decizia civilă nr. 157 din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2005, și s-a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru a decide astfel, motivele de nelegalitate ale deciziei derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 au fost înlăturate de instanța de recurs cu motivarea că reclamanta a arătat că nu înțelege să timbreze primul capăt al cererii și pe de altă parte, aceasta nu a formulat o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru.

Au fost considerate ca fiind fondate criticile referitoare la calificarea dată de instanță contractelor ce fac obiectul acțiunii și a modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune.

S-a reținut că, deși sunt corecte argumentele instanței de apel cu privire la regimul juridic al convenției de interpunere de persoane, prin decizia recurată s-a omis a se avea în vedere că regulile ce guvernează acest tip de convenție nu sunt aplicabile contractelor intuitu personae.

Astfel, contractul încheiat în considerarea persoanei mandatarului fără reprezentare va produce efecte numai față de acesta, el devenind titular al drepturilor și obligațiilor asumate prin contractul încheiat, cu consecința că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă ca efect al mandatului poate solicita transmiterea dreptului de proprietate printr-un nou act de înstrăinare valabil, iar în ipoteza în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptățit să primească de la acesta sumele plătite.

Prin urmare, dreptul reclamantei de a cere restituirea sumelor plătite în baza convenției s-a născut la data la care pârâtul putea să-i transmită valabil acțiunile, respectiv la data de 30 iunie 2004, când acesta a devenit proprietarul acțiunilor, dată în raport de care înregistrarea cererii de chemare în judecată la 27 ianuarie 2000 se situează în termenul general de prescripție de 3 ani.

Înalta Curte a înlăturat argumentele instanței de apel referitoare la incidența art. 968-969 C. civ. și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casând decizia, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în privința soluției date cererii completatoare precizate.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 470 din 26 noiembrie 2013, pronunțată în dosarul nr. x/2005, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul reclamantei A., a schimbat în parte sentința, a admis în parte cererea cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 525.000 USD, reprezentând debit principal, în echivalent în RON la cursul BNR din data plății, s-a respins cererea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata diferenței de debit principal și dobândă, reclamanta fiind obligată la 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B. și 17.850 RON către pârâta S.C. C., s-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și s-a luat act că reclamanta a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

Instanța de apel a arătat că raportat la dispozițiile date prin decizia de casare va analiza direct fondul cererii completatoare precizată de reclamantă la data de 10 decembrie 2010, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD și 100.000 Euro cu dobânda legală de 212.409,77 USD și 19.309,97 Euro. Nu s-a analizat și soluția de respingere a excepțiilor invocate de pârâți cu privire la acest capăt de cerere, deoarece pârâții nu au declarat apel conform art. 293 C. proc. civ. și nici nu le-au reiterat prin întâmpinările formulate.

În considerarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a arătat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că raporturile juridice dintre reclamantă și pârât derivă dintr-un contract de mandat fără reprezentare, că reclamanta a recurs la această formulă de dobândire a acțiunilor la S.C. C. pentru a nu fi cunoscută de părți și cunoscând că potrivit Legii nr. 77/1994 nu se încadrează în categoria persoanelor care pot face parte din asociațiile salariaților. S-a dezlegat și problema de drept privind dreptul mandantului de a primi de la mandatarul ocult sumele plătite, dacă retransmiterea bunului nu mai este posibilă.

În consecință, analizând probele administrate în cauză, instanța de apel a arătat că sunt fondate pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 525.000 USD achitată acestuia, conform expertizei la data de 10 noiembrie 2000, respectiv anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni la data de 28 decembrie 2000, astfel încât se naște prezumția simplă în sensul art. 1203 C. civ. că plata s-a făcut în vederea dobândirii de acțiuni de la S.C. C..

S-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumelor pretins achitate către D. cu motivarea că pârâții au personalitate juridică proprie și sunt subiecte de drept distincte cu patrimonii diferite, astfel că pârâtul B. nu poate fi obligat la plata unor sume care nu au intrat în patrimoniul său. Pentru suma de 55.000 USD nu există confirmarea băncii plătitorului, motiv pentru care pârâtul nu poate fi obligat nici la plata acestei sume.

Pretențiile reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului B. la plata dobânzii legale pentru debitul principal acordat au fost respinse de instanța de apel în considerarea faptului că art. 3 din O.G. nr. 9/2000 este aplicabil doar în cazul debitelor exprimate în moneda națională nu și a monedelor altor state, iar dispozițiile art. 4 din același act normativ se aplică în situațiile expres prevăzute, dar care nu sunt incidente în speță.

Prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2005, s-au admis recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 470 din 26 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, care a fost casată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. C., conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997.

Pentru a pronunța această soluție s-a reținut, cu titlu preliminar că, potrivit art. 315 C. proc. civ., dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin decizia de casare nr. 1737 din 23 aprilie 2013 sunt obligatorii și au intrat în puterea de lucru judecat, motiv pentru care s-a înlăturat orice critică prin care pârâtul încearcă repunerea acestora în discuție.

Prin urmare, în speță s-a stabilit că reclamanta și pârâtul au încheiat un contract de mandat fără reprezentare, în considerarea persoanei mandatarului care devine titularul drepturilor și obligațiilor asumate prin contractul încheiat, cu consecința că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă ca efect al mandatului poate solicita să-i fie transmis dreptul de proprietate printr-un nou act de înstrăinare, iar în ipoteza în care retransmiterea bunului nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptățit să primească sumele plătite.

În raport de aceste dezlegări în drept, s-a reținut prin decizia de casare că instanța de apel în rejudecare trebuia să stabilească cu exactitate raporturile juridice dintre părți, relevanța contractelor de cesiune încheiate între acestea, în special a contractului de cesiune nr. x din 14 februarie 2003 prin care s-a cesionat creanța împotriva Asociației D., în sumă de 385.000 USD precum și clarificarea scopului încheierii acestui act în ansamblul operațiunilor dintre părți, legătura acestuia cu sumele solicitate de reclamantă și efectuarea unor plăți de către pârât în contul acesteia și cu ce titlu.

S-a apreciat ca fiind necesare aceste verificări având în vedere că potrivit expertizei efectuate în cauză, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr.x din 28 decembrie 2000, reclamanta A. se afla pe lista membrilor Asociației D., subscriind un număr de 886.528 acțiuni, pe care le-a deținut până la data încheierii contractului de cesiune nr. x/2003 încheiat cu pârâtul și respectiv cu E., deși tocmai lipsa calității de membru D. a fost invocată de reclamantă ca fiind determinantă pentru încheierea contractului prin interpunere de persoane.

S-a reținut totodată, că dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000, deși abrogată prin O.G. nr. 13/2011, sunt aplicabile în speță raportat la data la care debitorul obligației de plată se afla în întârziere, iar pe de altă parte pretențiile reclamantei au fost cuantificate în RON, iar instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 525.000 USD.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a V-a civilă sub număr de dosar x/2005

Prin decizia civilă nr. 2016 din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2005, s-a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 8165 din 17 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, care a fost schimbată în parte în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă cu consecința obligării pârâtului B. la plata sumei de 394.753,05 USD în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, precum și a dobânzii legale eferente sumei în RON, calculată de la data de 30 iunie 2004 și până la plata efectivă și 12.212,67 RON cheltuieli de judecată după compensare. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și s-a luat act că intimatul-pârât va solicita cheltuieli de judecată aferente apelului pe cale separată.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel în rejudecare după casare, în al treilea ciclu procesual, arată că potrivit dezlegărilor în drept date prin decizia de casare, nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în speță s-a încheiat un contract de mandat fără reprezentare pentru a dobândi acțiuni la S.C. C. deoarece reclamanta nu avea calitatea de salariat și nici pe aceea de membru în conducerea societății. Statuările instanței de recurs referitore la calificarea juridică a convenției încheiate între reclamantă și pârât au fost confirmate și de actul recognitiv din data de 25 iulie 2002 prin care pârâtul B. a recunoscut că a folosit sumele virate în contul său bancar și contul D. de către reclamantă și soțul ei, în baza mandatului tacit potrivit căruia, după dobândirea acțiunilor S.C. C., se obligă să cedeze celor doi soți toate aceste acțiuni precum și activele societății pentru a se elibera de obligațiile decurgând din contractul de mandat. Deși, contestat de pârât, instanța de apel a arătat că nu există nici un element care să conducă la concluzia că actul nu ar exista sau nu ar fi fost valabil încheiat.

Instanța de apel a arătat că reclamanta a făcut dovada că a transferat pârâtului B. suma de 615.000 USD și respectiv 350.000 USD și 100.000 Euro Asociației D..

În privința sumelor virate în contul pârâtului, s-a reținut că au fost avute în vedere expertiza efectuată în cauză și decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nu este întemeiată opinia expertului potrivit căreia nu ar fi fost confirmată virarea sumei de 55.000 USD la data de 5 octombrie 2002.

S-au înlăturat susținerile reclamantei referitoare la virarea altor sume de bani în contul pârâtului cu motivarea că acestea nu au făcut obiectul ultimei precizări a cererii completatoare, astfel încât reclamanta tinde la modificarea obiectului acestei cereri, încălcând dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere scopul urmărit prin încheierea contractului de mandat fără reprezentare, instanța de apel a apreciat că toate sumele de bani pe care reclamanta le-a transmis pârâtului B. și Asociației D. au fost destinate achiziționării acțiunilor la S.C. C. (în prezent S.C. C. SA) și distribuirii acțiunilor, ulterior îndeplinirii obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr.x din 28 decembrie 2000, către membrii Asociației.

Prin urmare, reclamanta ar fi putut dobândi acțiuni doar după distribuirea acestora către membrii Asociației D., iar pentru sumele - virate pârâtului și Asociației - care nu au fost folosite în acest scop sau nu i-au fost restituite, reclamanta este îndreptățită la restituirea acestora de către pârâtul B..

S-a reținut că la data de 15 noiembrie 2002, reclamanta A. figura pe lista membrilor Asociației D. cu un număr de 886.528 acțiuni subscrise, ceea ce dovedește că o parte din banii transferați pârâtului și Asociației D. au fost folosiți pentru achiziționarea de acțiuni în beneficiul reclamantei, motiv pentru care aceasta nu mai poate solicita restituirea sumei de 220.246,95 USD pentru că a beneficiat de dreptul de a subscrie un număr de 869.230 acțiuni astfel cum rezultă implicit și din contractul de cesiune nr. x din 21 februarie 2002 și nr. 5628 din 19 februarie 2002 prin care pârâtul a cesionat reclamantei aceste acțiuni.

Totodată, reclamanta a valorificat drepturile de creanță deținute împotriva Asociației D., izvorâte din subscrierea acțiunilor la S.C. C. prin contractele de cesiune de creanță nr. x și nr. 97 din 8 februarie 2003.

Aceste contracte au avut ca obiect creanțele reclamantei împotriva Asociației D. ca urmare a subscrierii celor 886.528 acțiuni nu și creanțele deținute împotriva pârâtului B. de la care reclamanta nu mai poate pretinde restituirea sumelor transferate asociației în vederea dobândirii de acțiuni deoarece conform clauzelor contractelor nr. x din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003, reclamanta nu mai are nicio pretenție de la cesionari, decât prețul cesiunii, în legătură cu Asociație D. și S.C. C..

Nu există nicio clauză prin care reclamanta nu ar mai avea pretenții în legătură cu sumele de bani transferate pârâtului, care nu va putea fi însă obligat la plata unei eventuale diferențe din prețul cesiunii pentru că reclamanta nu și-a întemeiat pretențiile pe contractul de cesiune de creanță nr. x din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003 încheiate cu pârâtul ci a susținut că a pus la dispoziția acestuia și a Asociației D. sume de bani în vederea achiziționării de acțiuni la S.C. C. și că pârâtul nu i-a transferat acțiunile.

Prin acest contract de cesiune a intervenit o modificare a rapoartelor juridice anterioare în sensul că reclamanta a acceptat că nu va mai avea nicio pretenție de la pârât, decât prețul cesiunii, în legătură cu Asociația D. și S.C. C..

În schimb, contractele de cesiune nr. x din 8 februarie 2003, nr. 97 din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003 nu au produs nicio modificare cu privire la dreptul reclamantei de a pretinde de la pârât restituirea sumelor transferate acestuia în vederea dobândirii de acțiuni la S.C. C. și care nu au fost folosite în acest scop, deoarece nu există nicio clauză din care să rezulte că reclamanta nu ar mai avea nicio pretenție în legătură cu sumele de bani transferate acesteia, motiv pentru care s-a admis acțiunea în limitele arătate.

Având în vedere dezlegările instanței de recurs referitoare la incidența O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, instanța de apel a obligat pârâtul și la plata dobânzilor aferente debitului principal.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâtul B., invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1369 din 3 octombrie 2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2005, au fost admise recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 2016 din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În motivare, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că reclamanta A. a învestit prima instanță cu o cerere de chemare în judecată, precizată succesiv, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor virate acesteia și Asociației D. în scopul achiziționării acțiunilor la S.C. C.), susținând că pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație și nici nu i-a restituit banii.

Această operațiune juridică a fost calificată prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă - ale cărei dezlegări sunt obligatorii în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - ca fiind un contract de mandat fără reprezentare, încheiat între reclamantă și pârât, în considerarea persoanei mandatarului, care va produce efecte numai față de acesta, el devenind titular al drepturilor și obligațiilor asumate, cu consecința că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit. Însă, ca efect al mandatului, mandantul poate solicita să-i fie transmis dreptul de proprietate printr-un nou act de înstrăinare, iar în ipoteza în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptățit să primească de la acesta sumele plătite.

Termenul de prescripție pentru restituirea acestei sume de la mandatar începe să curgă de la data de 30 iunie 2006, data la care pârâtul a devenit proprietarul acțiunilor.

Prin decizia pronunțată în recurs s-a dispus, potrivit art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii completatoare precizate, având în vedere că aceasta nu a fost soluționată pe fond, ci ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei.

Ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamantă și pârât împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în rejudecare după casare, prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu motivarea că instanța a analizat cererile precizatoare formulate de reclamantă la termenul din 27 ianuarie 2006, având ca obiect suma de 1.100.000 USD și 100.000 euro și cea depusă la data de 24 februarie 2006 pentru suma de 212.409,77 USD și 19.309,97 euro, reprezentând dobândă pentru suma datorată, pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2006. Aceste cereri au fost înlocuite ulterior, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cu cererea depusă în dosarul tribunalului.

S-a stabilit prin decizia de casare că instanța de apel nu a stabilit cu exactitate raporturile juridice dintre părți, stare de fapt reținută fiind incompletă, nu au fost analizate toate actele depuse de părți în probațiune.

În consecință, s-a dispus, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și 5 C. proc. civ., ca în rejudecarea apelului să se clarifice scopul și relevanța contractelor de cesiune dintre părți, în special a contractului autentificat sub nr. x din 14 februarie 2003 și legătura acestuia cu plățile solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată precizată.

În același context se impunea analiza documentelor din care rezulta că reclamanta se afla pe lista membrilor Asociației D., deși, tocmai lipsa calității de membru D. a fost invocată de reclamantă ca determinând necesitatea încheierii contractului prin interpunere de persoane.

Prin aceeași decizie s-a dezlegat și problema aplicării dispozițiilor O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 11/2013, dispoziție de asemenea obligatorie, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Reluarea problemelor dezlegate prin decizia de casare anterioară evidențiază faptul că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor date de instanța de recurs prin ultima decizie de casare, pe de o parte, iar pe de altă parte raționamentul insuficient dezvoltat și contradictoriu împiedică exercitarea controlului judiciar.

Astfel, deși instanța de apel analizează și explică într-o anumită măsură concluzia potrivit căreia pârâtul datorează reclamantei suma la plata căreia a fost obligat, Înalta Curte a observat că verificările efectuate pornesc de la o premisă greșită, în condițiile în care aceste verificări au vizat doar scopul urmărit de părți prin încheierea contractului de mandat fără reprezentare și nu au fost avute în vedere toate actele succesiv încheiate de acestea, de natură să modifice în substanță conținutul înțelegerii inițiale.

Această chestiune a fost irevocabil stabilită prin prima decizie pronunțată în recurs. Îndrumările date prin decizia de casare nr. 3914 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au vizat explicit necesitatea examinării scopului urmărit de părți prin contractele de cesiune succesive încheiate între părți și în special a contractului autentificat sub nr. x/2003.

Deși, prin decizia recurată, instanța de apel face trimitere la clauzele tuturor contratelor de cesiune dintre părți, în absența unei analize riguroase a acestora, în ordine cronologică, pentru a se stabili dacă înțelegerea inițială dintre părți - materializată într-un contract de mandat fără reprezentare - a fost înlocuită prin contractul de cesiune de creanță nr. x, care reprezintă ultima înțelegere dintre părți, Înalta Curte constată ca nefiind îndeplinite condițiile art. 314 C. proc. civ., iar exercitarea controlului judiciar, nu este posibilă, starea de fapt nefiind deplin stabilită.

Cu alte cuvinte, pentru o deplină clarificare a stării de fapt, trebuie lămurite circumstanțele încheierii contractelor de cesiune, ultimul în cronologia întregului complex de înțelegeri bilaterale, scopul real urmărit de părți, obiectul acestuia, dar și legătura dintre actele juridice succesive și limita efectelor fiecăruia dintre ele.

În egală măsură, constatarea instanței de apel că reclamanta figura la data de 15 noiembrie 2002 pe lista membrilor Asociației D. cu un număr de 869.230 acțiuni și referirea la contractele de cesiune de creanță nr. x din 21 februarie 2001 și nr. 5628 din 19 noiembrie 2002, în legătură cu care părțile au convenit ulterior, că nu mai produc efecte prin încheierea contractelor de cesiune de creanță nr. x din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003, nu este suficientă prin ea însăși și nu explică în ce măsură susținerea reclamantei că a încheiat contractul de mandat fără reprezentare pentru că nu avea calitatea necesară pentru a cumpăra direct acțiuni, este compatibilă cu prezența acesteia pe lista membrilor Asociației D... Necesitatea dezlegării acestei chestiuni de fapt a fost stabilită prin ultima decizie de casare, dar, instanța de apel, prin prezentarea conținutului acestor înscrieri nu elucidează aspectul menționat.

Aceste lămuriri sunt necesare în contextul în care o distribuție reală de acțiuni era posibilă - cum s-a mai reținut în chiar considerentele Curții de Apel București - numai la data îndeplinirii obligațiilor stabilite în condițiile contractului de privatizare. Și tot în acest context va trebui analizat și stabilit cu claritate dacă și cum s-a realizat o distribuție de acțiuni anterior acestui moment și care a fost scopul tuturor contractelor de cesiune succesive. În plus se impune lămurirea stării de fapt în sensul de a se clarifica distincția dintre sumele virate de reclamantă în contul D. și cel al pârâtului, utilizarea lor efectivă prin raportare la actele succesiv încheiate ulterior contractului de mandat.

Pe de altă parte, deși se reține în considerentele deciziei atacate că prin contractele de cesiune de creanță nr. x din 8 februarie 2003, nr. 97 din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003 a intervenit o modificare a raporturilor anterioare, în sensul că reclamanta nu va mai avea nicio pretenție de la pârât decât prețul cesiunii în legătură cu Asociația D. și S.C. C., instanța de apel arată - fără a dezvolta această concluzie - că în absența unei clauze din care să rezulte că nu mai are nicio pretenție față de pârât, acesta rămâne obligat la restituirea sumelor care nu au fost folosite în vederea dobândirii de acțiuni de către reclamantă.

Interpretarea convențiilor dintre părți trebuie efectuată în acord cu regulile stabilite prin art. 977 și urm. C. civ. pentru a se stabili voința reală a părților, sensul și scopul încheierii contractelor de cesiune, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare anterioară pentru a se stabili dacă și în ce măsură raporturile juridice inițiale au fost modificate, dacă și în ce măsură au fost efectuate plăți, și cu ce titlu.

În acest context, se impune precizarea că, contrar celor reținute de instanța de apel, prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, nu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta a virat pârâtului suma de 55.000 USD. Referirile instanței de recurs la concluziile expertizei au fost făcute, cu titlu exemplificativ, astfel cum rezultă explicit din considerentele deciziei, pentru a se argumenta insuficienta cercetare a fondului și respectiv a probelor administrate în cauză. În recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac este exclusă analizarea probelor, motiv pentru care, de altfel, s-a și dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Totodată, s-a apreciat că trebuie precizat ca fiind corectă motivarea instanței de apel în sensul că o eventuală diferență a prețului cesiunii de creanță care nu ar fi fost achitat de pârât, nu a făcut obiectul cererii completatoare precizate, iar solicitarea sumelor derivate din acest contract ar echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată și încalcă dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

În concluzie, reținând că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ., deoarece fondul cauzei nu a fost efectiv cercetat, instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor date prin decizia de casare, soluția care se impune este aceea de admitere a recursurilor, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, instanța de apel va stabili starea de fapt, analizând contractele de cesiune dintre părți, în ordinea lor cronologică pentru a verifica dacă și în ce măsură acestea au modificat raportul juridic inițial dacă ultima înțelegere a părților o reprezintă contractele de cesiune încheiate în 2003, ipoteză în care nici actul recognitiv din 2002, fiind anterior nu poate constitui un just temei în ansamblul probelor.

S-a mai reținut că analiza contractelor de cesiune prezintă relevanță pentru a se stabili dacă pretențiile ce formează obiectul cererii completatoare precizate au drept cauză contractul de mandat fără reprezentare sau derivă din contractele de cesiune, care nu formează obiectul acestui litigiu, având în vedere că modificarea cauzei cererii nu este compatibilă cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ.

Prin decizia civilă nr. 2358 din 16 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în dosarul nr. x/2005, a fost respins ca nefondat apelul formulat de apelanta - reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 8165 din 17 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2005, în contradictoriu cu intimații - pârâți B., CASA DE COMPENSARE BUCUREȘTI S.A. și S.C. C. S.A. prin administrator judiciar F.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut că, la soluționarea cauzei în calea de atac, cercetarea trebuie să se efectueze doar în relație cu aspectele nesoluționate anterior pe cale jurisdicțională, respectiv capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor de bani, respectiv suma 980.000 USD și 100.000 Euro precum și dobânda aferentă.

S-a constatat că prin dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 s-a stabilit că, în speță, este vorba despre un contract de mandat fără reprezentare încheiat între apelanta - reclamantă A. și intimatul-pârât B., la care a recurs apelanta-reclamantă pentru a dobândi acțiuni la societatea C., întrucât nu avea calitatea de salariat la aceasta și nici pe aceea de membru în conducerea societății.

Totodată, s-a reținut că acest contract încheiat în considerarea persoanei mandatarului fără reprezentare va produce efecte numai față de acesta, el devenind titular al drepturilor și obligațiilor asumate prin contractul încheiat, ceea ce înseamnă că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă, ca efect al mandatului poate solicita să-i fie transmis dreptului de proprietate printr-un nou act de înstrăinare valabil.

Mai mult, în situația în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptățit să primească de la acesta sumele plătite.

Din probele dosarului, așa cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a apreciat că rezultă existența mandatului tacit, respectiv din plățile efectuate în anul 2000 către intimatul B., înainte de încheierea contractul de vânzare cumpărare de acțiuni între FPS și D., coroborat cu actul recognitiv din anul 25.07.2002 și cesiunile încheiate în anul 2001.

Actul recognitiv a fost considerat de către instanță ca fiind semnat de către intimatul B., cât timp partea căreia i se opune un act este dator fie să îl recunoască fie să tăgăduiască scrisul ori semnătura sa (art. 177 alin. (1) din C. proc. civ.). Partea a avut o atitudine care poate fi caracterizată cel puțin oscilantă. Astfel actul a fost depus la data de 24.09.2015, la termenul ulterior din data de 22.10.2015 nu este contestat, pentru a fi contestat direct în calea de atac, cât timp a fost considerat relevant de către instanța de apel.

Instanța de apel a arătat că probele dosarului relevă că înțelegerea inițială a fost executată.

Astfel, s-a reținut că inițial prin contractele de cesiune nr. x/21.02.2001 și nr. y/21.02.2001 apelanta și E. primesc drepturile asupra unei părți a acțiunilor la care intimatul urma să fie îndreptățit în temeiul contractului nr. x/28.12.2000 și al Statutului asociației D..

Se face referire și la contactele de cesiune încheiate cu E., cât timp tot apelanta a susținut încă din cererea introductivă, teză necontrazisă de partea adversă, că împrumutase bani de la această persoană pentru a-i da intimatului și că aceasta a fost cauza pentru care s-a încheiat contractul de cesiune inițial cu această persoană, deci, tot în executarea mandatatului tacit.

Or, părțile au înțeles să execute înțelegerea anterioară (mandatul tacit) prin aceste acte de cesiune, apelanta primind un număr de 869.230 acțiuni și E. un număr de 1.338.462 acțiuni, din cele 3.076.923 pe care intimatul B. afirma că le deține. Aceste contracte relevă și numărul de acțiuni pentru care s-au plătit sumele inițiale și asupra cărora părțile s-au înțeles.

Instanța de apel a apreciat în acest sens, cât timp evoluțiile ulterioare ale situației faptice reținute și analizate demonstrează această afirmație.

Pe de altă parte, s-a constatat că nici măcar partea nu a susținut în mod constat aceeași variantă, prin concluziile în acest stadiu procesual a indicat întreg pachetul de acțiuni (peste 5.700.000), deși în cererea inițială se face referire la numărul indicat în contractul de vânzare cumpărare încheiat între D. și FPS.

Într-adevăr, ulterior, în anul 2002, dreptul asupra acțiunilor au fost returnate prin noi contracte de cesiune și, cel puțin în cazul apelantei, părțile au prevăzut o nulitate amiabilă prin contractul de cesiune din data de 08.02.2003.

Chiar acceptând susținerea apelantei, în sensul că motivul returnării drepturilor asupra acțiunilor prin contractele de cesiune nr. x și 5627 din data 19.11.2002 a fost faptul că părțile au realizat nelegalitatea operațiunii, neexistând calitatea prevăzută de lege pentru a subscrie acțiuni, părțile revenind în situația anterioară primei cesiuni, explicații, de altfel, pertinente, se reține că, ulterior, într-o manieră ingenioasă, s-a reușit evitarea restricțiilor legale.

Atât E., cât și apelanta au fost aleși în Consiliu de administrație condus de intimatul B. al S.C. C., calitate care le-a permis conform art. 1 și 3 din Legea nr. 77/1994 să facă parte din D..

Totodată, s-a mai reținut că potrivit art. 10 din Statutul Asociației D., membrii conducerii societății pot participa la asociație.

În această calitate apar ca subscriind un număr aproximativ de acțiuni ca cel indicat în contractele de cesiune inițiale, respectiv 886.528 acțiuni apelanta și 1.362.336 E..

Nu s-au dat alte explicații referitor la acest aspect și, în ședința publică din 14 septembrie 2018, întrebat fiind direct de către instanță, apărătorul apelantei a indicat că partea pe care o reprezintă nu știe cum a apărut pe lista membrilor.

Or, această alegere în consiliul de administrație al C. care a permis subscrierea de acțiuni în cadrul D. reprezintă, în esență, tot o modalitate de executare a mandatului tacit, neindicându-se nici un moment că, pentru această operațiune au fost achitate noi sume de bani. Deci, prin aceste operații, s-au transmis drepturile asupra cărora părțile s-au înțeles.

Ulterior acestui moment, dreptul asupra acțiunilor subscrise a fost înstrăinat de către apelantă către E. și către intimatul B., iar la rândul său E. înstrăinând toate drepturile către aceeași parte, apelanta declarând că nu mai are nici o pretenție de la cesionar în legătură cu asociația D. și S.C. C.. Or, prin propria voință partea, printr-un înscris autentificat, atestă faptul că toate drepturile asupra acțiunilor subscrise au fost înstrăinate și că nu mai sunt alte pretenții în legătură D. și S.C. C..

Deci, mandatul inițial a fost executat, partea a subscris acțiunile asupra cărora s-au înțeles și, totodată, ulterior, a înțeles să înstrăineze aceste drepturi. La fel și E.. Or, mandatul fiind executat, cererea introductivă nu poate fi admisă și nici calea de atac, prețul rezultat din contractul de cesiune autentificat sub nr. x/14.02.2003, nefăcând obiectul prezentei cauze, așa cum a stabilit și Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 1369/03.10.2017.

Nu a putut fi primită apărarea apelantei în sensul că menționatele contracte de cesiune nu pot face obiectul analizei, cât timp primele contracte au fost indicate chiar de către parte ca susținând pretențiile sale privind existența mandatul tacit, iar intimatul a făcut referire la contractele de cesiune din anul 2003 pentru a susține apărarea sa privind schimbarea înțelegerii părților, însăși Înalta Curte de Casație și Justiție stabilind, nu doar odată, că este necesară analiza acestora pentru a dezlega adevăratele raporturi între părți și a se vedea dacă înțelegerea inițială nu a fost înlocuită.

Nu se poate face raportarea în deslușirea adevăratelor raporturi între părți doar de la termenul la care s-a făcut distribuția efectivă a acțiunilor, respectiv 30.06.2004. Aceasta pentru că înțelegere inițială a părților a suferit modificări anterior acestui moment, fiind aspecte total diferite, respectiv momentul de la care curge termenul de prescripție pentru pretenția astfel cum a fost formulată de către apelantă, pe de o parte, și înlocuirea înțelegerii inițiale anterior acestui moment, pe de altă parte. În plus, stabilind termenul de la care prescripția începea să curgă Înalta Curte de Casație și Justiție a decis, totodată, că trebuie deslușite adevăratele raporturi între părți prin analiza acestor cesiuni. A proceda altfel, ar însemna să se ignore ceea ce a stabilit chiar instanța supremă și, totodată, a lăsa neanalizate apărările pârâtului asupra schimbării situației de fapt și de drept.

S-a mai reținut că părțile nu au furnizat material probator necesar pentru a se determina în mod exact, matematic, destinația plăților efectuate de către apelantă către intimat și D., însă instanța de apel a apreciat, că, în parte, sumele au fost folosite pentru subscrierea de acțiuni și, în parte, pentru efectuarea investițiilor care se aflau în sarcina asociației și, în final, al persoanelor care au subscris acțiunile.

S-a mai subliniat că, dată fiind modalitatea în care părțile au înțeles să acționeze în obținere de acțiuni, acest aspect le-a determinat să dezvăluie doar crâmpeie ale situației faptice în susținerea pretențiilor și apărărilor; însă din probele relevate rezultă executarea contractului de mandat tacit, subscrierea acțiunilor și înstrăinarea drepturilor asupra acțiunilor subscrise.

Având în vedere aceste aspecte, apelul a fost respins și partea apelantă obligată la cheltuieli de judecată făcute de către părțile adverse, conform art. 274 C. proc. civ.

S-a precizat că nu se impune reducerea sumelor achitate cu titlu de onorariu de avocat având în vedere durata litigiului, complexitatea acestuia, numărul de termene, valoarea obiectului, apreciindu-se că acestea sunt deplin justificate în acest context.

În termen legal, împotriva deciziei civile nr. 2358 din 16 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, reclamanta A. a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 304 alin. (1) pct. 8 și 9 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței nr. 8165 din 17 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a Comercială și, în consecință, admiterea acțiunii.

În dezvoltarea motivelor de recurs, după prezentarea istoricului cauzei și a relațiilor contractuale dintre părțile aflate în litigiu, subsumat motivului de recurs reglementat de prevederile art. 304 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. critică decizia atacată pentru nelegalitate, susținând, în esență, că instanța de apel a interpretat greșit contractul de mandat.

În opinia recurentei, instanța de apel a reținut în mod greșit că probele dosarului relevă că înțelegerea inițială a fost executată.

Astfel, în raport cu considerentele reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție în decizia de casare nr. 1737 din 23 aprilie 2013 la pagina 11 și prevederile art. 9.1 din contract, apreciază că instanța a reținut în mod greșit că pentru sumele virate și înmânate intimatului B. recurenta a subscris un număr de 886.528 acțiuni, că prin această modalitate s-a executat mandatul, cu alte cuvinte că B. și-ar fi îndeplinit obligațiile izvorâte din contractul de mandat. Aceasta, cu atât mai mult cu cât cu sumele depuse numai în anul 2002 (an în care recurenta a figurat pe lista membrilor D. ca urmare a sumelor depuse în acel an) în