ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 911/2022

Ședința publică din data de 13 aprilie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 23 august 2017, reclamanții A. S.A. și B., în contradictoriu cu pârâta DEPOZITARUL CENTRAL S.A., au solicitat: să se constate intervenit transferul acțiunilor deținute de A. către acționarii persoane fizice ai societății A. S.A.; să fie obligată pârâta la înscrierea acțiunilor rezultate din transferul acțiunilor de la A. S.A. în registrul acționarilor societății; să se constate că reclamantul B. este acționarul societății A. S.A., cu un număr de 2.151.794 acțiuni, reprezentând 84,82% din capitalul social.

În urma solicitărilor instanței de judecată, cererea de chemare în judecată a fost precizată, arătatându-se că cele 2 capete de cerere - nr. 1 și 3, nu reprezintă o acțiune în constatare a unui drept patrimonial, ci constatări de fapt, prealabile, în baza cărora se solicită obligarea pârâtei la înscrierea acțiunilor în registrele publice gestionate de aceasta.

Prin sentința civilă nr. 3880 din 20 decembrie 2018, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale active, a fost respinsă cererea, astfel cum a fost precizată.

Prin decizia civilă nr. 785/A din 6 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți A. S.A. și B., în contradictoriu cu intimata-pârâtă DEPOZITARUL CENTRAL S.A., împotriva sentinței civile nr. 3880 din 20 decembrie 2018, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamanții A. S.A. și B. au formulat două cereri de recurs, prin apărători diferiți.

În susținerea recursului, astfel cum acesta a fost declarat prin C., recurenții-reclamanți arată că instanța de apel s-a contrazis în susținerile sale, pe de o parte reținând că refuzul A.A.A.S. de a-și da acordul scris pentru confirmarea încheierii monitorizării postprivatizare este nejustificat, în condițiile în care exista decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3307/2006, prin care s-a constatat că toate obligațiile din contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni au fost respectate și, pe de altă parte, a arătat că pârâta Depozitarul Central S.A. nu poate să ignore lipsa inscrisului constatator al faptului încetării monitorizării postprivalizare.

Din această perspectivă, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, nu mai exista vreun aspect litigios asupra căruia tribunalul ar fi trebuit să se pronunțe, întrucât acesta fusese soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel trebuia să rețină că, potrivit art. 31 din Legea nr. 77/1994, acțiunile dobândite de asociație sunt transmise de drept în proprietatea membrilor asociației, instituția implicată în privatizarea societății, respectiv Fondul Proprietății de Stat (F.P.S.), ale cărei atribuții au fost preluate de A.A.A.S. (fosta A.V.A.S.), neexercitând opoziție la lichidarea și radierea A..

Instanța de apel, ca și prima instanță, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, a omis să analizeze și cele două împrejurări/constatări de fapt, prealabile, în baza cărora au solicitat obligarea pârâtei la înscrierea acțiunilor în registrele publice gestionate de aceasta.

În opinia recurenților-reclamanți, instanța de apel trebuia să analizeze argumentele pe care le-au invocat cu privire la aplicarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 77/1994, cu atât mai mult cu cât instanța de fond a primit apărarea pârâtei, potrivit căreia transferul acțiunilor nu se realizează de drept, ca efect al dizolvării și radierii asociației.

Recurenții-reclamanți mai arată și că Înalta Curte de Casație și Justiție, în decizia nr. 3307 din 01 noiembrie 2006, în considerente, a constatat cu autoritate de lucru judecat că intimata-pârâtă A. a demonstrat în mod clar și concludcnt că programul investițional a fost realizat la termenul contractual.

Ca urmare, recurenții-reclamanți apreciază că A. nu i se mai putea imputa neîndeplinirea vreunei clauze contractuale, iar A.V.A.S./A.A.A.S. avea obligația de a emite acel înscris despre care vorbesc atât Tribunalul București, cât și Curtea de Apel București.

În opinia recurenților-reclamanți, lipsa acestui inscris constatator, pe care A.A.A.S. nu dorește să-l elibereze, era însă suplinită de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3307/2006, împrejurare pe care ambele instanțe au ignorat-o.

Recurenții-reclamanți mai susțin și că A.A.A.S. nu dorește să emită înscrisul constatator, motivat de faptul că A. figurează în evidentele A.A.A.S. cu o datorie de 90.000 RON, stabilită printr-o hotărâre judecătorească, pentru a cărei executare s-a implinit termenul de prescripție de aproape 15 ani. Ceea ce dorește A.A.A.S. este ca societatea A. S.A. să plătească această datorie în locul A., cunoscând faptul că această creanță nu mai poate fi recuperată, deoarece a intervenit prescripția dreptului de a cere executarea silită, iar debitorul nu mai există, fiind radiat.

De altfel, astfel cum arată recurenții-reclamanți, Tribunalul București, respingând excepția lipsei calității procesuale active invocată de pârâtă, a reținut că titularul dreptului la acțiune este deținătorul instrumentelor financiare al căror transfer se solicită, adică A., care a fost radiată și, ca urmare, nu au interesul să promoveze o astfel de acțiune.

Recurenții-reclamanți mai susțin și că, având în vedere legislația în materia valorilor mobiliare și atribuțiile societății Depozitarul Central S.A., ținând seama de faptul că evidența acțiunilor societății A. S.A. nu este conformă cu situația de fapt, au solicitat de mai multe ori pârâtei să rezolve problema înregistrării corecte a acționarilor societății și că nici până la această dată evidențele acționarilor nu sunt actualizate.

Recurentul-reclamant B. arată că deține peste 84% din numărul total de acțiuni și că pârâta a recunoscut în întâmpinarea depusă că i s-a cerut de mai multe ori să actualizeze informațiile publice cu privire la acționarii reali ai societății, justificându-și inacțiunea prin aceea că a solicitat date, informații și declarații de la A., care a fost radiată. Mai mult decât atât, societatea A. S.A. nu poate funcționa în condiții normale pentru că organul său de conducere nu poate lua hotărâri, neputând fi asigurat cvorumul necesar validării hotărârilor, din cauza evidențelor eronate din registrul public deținut de Depozitarul Central, multe din hotărârerile adunării generale fiind anulate de instanțele de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cererea de recurs formulată de recurenții-reclamanți prin D., au fost expuse următoarele motive de casare:

Sub un prim aspect, recurenții-reclamanți invocă insuficienta motivare a hotărârii recurate, instanța de apel preluând în cuprinsul deciziei doar apărările formulate de Depozitarul Central și citând prima instanță, fără a face o analiză proprie și a analiza efectiv motivele invocate de aceștia.

În opinia recurenților-reclamanți, motivarea instanței de apel este extrem de succintă față de complexitatea cauzei, situația de fapt și argumentele formulate de către părți.

Recurenții-reclamanți mai arată și că instanța de apel, chiar dacă a reținut că motivarea sentinței primei instanțe este o preluare integrală a argumentelor Depozitarului Central, a apreciat că o astfel de abordare este corectă și a constatat că hotărârea este suficient motivată.

La fel ca și prima instanță, instanța de apel a înlăturat, fără a face un raționament propriu, toate argumentele din apel cu privire la necesitatea unei actualizări a înregistrărilor de la Depozitarul Central privind pe A., efectele hotărârilor judecătorești depuse la dosarul cauzei, efectele dispariției A. și imposibilitatea de aplicare exactă a normei din Codul Depozitarului, precum și aplicarea prevederilor art. 31 din Legea nr. 77/1994 privind dizolvarea A..

Recurenții-reclamanți apreciază că instanța de apel a ignorat complet argumentele prezentate prin apel sau prin celelalte acte de procedură pe care le-au depus, această situație echivalând cu o lipsă a motivării.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea recurată este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenții-reclamanți arată că mențiunile instanței de apel privind faptul că Depozitarul Central nu ar fi decât un registrator, care nu este îndreptățit să analizeze decât aspectele formale ale înregistrării, sunt greșite în contextul reglementării activității acestui depozitar și a efectelor pe care le au înregistrările efectuate cu privire la transferul activelor mobiliare.

Refuzul Depozitarului Central de a efectua transferul pentru că nu a fost prezentată o confirmare a încetării monitorizării postprivatizare a contractului încalcă, în opinia recurenților-relamanți, autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești depuse la dosar și este incompatibilă cu situația dedusă judecății.

În acest sens, recurenții-reclamanți arată că prin decizia nr. 3307/2006, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a constatat realizarea de către A. a obligațiilor investiționale din contractul de privatizare, aceasta fiind opozabilă părților, în raport de prevederile art. 435 alin. (2) C. proc. civ.

În opinia recurenților-reclamanți, atât timp cât cea mai Înalta Curte de Casație și Justiție a tranșat irevocabil problema obligațiilor din contractul de privatizare, prezentarea unui act formal de încetare a monitorizării postprivatizare nu ar mai putea constitui o condiție esențială pentru transferul acțiunilor de la A. către membrii săi și actualizarea informațiilor privind registrul acționarilor societății A..

Totodată, în această analiză ar fi trebuit avut în vedere faptul că această condiție impusă de Depozitarul Central este o condiție raportată la o legislație adoptată la mulți ani după încheierea contractului de privatizare (și anume Ordonanța de Guvern nr. 25/2002) și care stabilește un proces de monitorizare postprivatizare care nu a fost avut în vedere la încheierea acestui contract.

În opinia recurenților-reclamanți, este eronată analiza instanței de apel în sensul că solicitarea Depozitarului Central de prezentare a confirmării încetării monitorizării postprivatizare s-ar baza pe prevederea contractuală care impune "acordul scris al vânzătorului" la transferul acțiunilor către terți, această motivare fiind contradictorie. Astfel, se susține întâi că Depozitarul Central acționează după norme stricte fără a se putea adapta la situații de fapt specifice, ceea ce ar implica proceduri generale aplicabile oricărei situații, pentru ca mai apoi să se aprecieze de către instanța de apel că solicitarea Depozitarului Central se bazează pe o anumită prevedere contractuală care nu are cum să fie identică în toate contractele de privatizare încheiate cu asociații de tip PAS.

Potrivit recurenților-reclamanți, analiza coroborată a contractului de privatizare, a Legii nr. 77/1994 și a Statutului A., conduce la concluzia că instanța a interpretat greșit sensul și efectele prevederii contractuale menționate de aceasta în motivare, întrucât această clauză nu se referă decât la transferurile către terți și nu poate să fie aplicabilă transferurilor către membrii asociației, situații care sunt reglementate distinct.

O altă critică vizează faptul că instanța de apel a înlăturat în mod nejustificat argumentele privind aplicarea art. 31 din Legea nr. 77/1994, potrivit căruia acțiunile dobândite de o asociație sunt transmise de drept în proprietatea membrilor asociației.

Atât Depozitarul Central, cât și instanțele de judecată au susținut că dreptul de proprietate asupra instrumentelor financiare se transmite în conformitate cu prevederile Legii nr. 297/2004 și ale Regulamentului nr. 13/2005 și că alte reglementări nu sunt relevante pentru soluționarea cauzei, însă aspectul invocat ține doar de formalismul transferului de proprietate (prin deschiderea de conturi individuale ale membrilor asociației) și nu de condițiile de fond pentru validitatea unui astfel de transfer.

Soluția instanței de apel, în opinia recurenților-reclamanți încalcă prevederile art. 5 din C. proc. civ., fiind în sine o denegare de dreptate.

Obligația judecătorului de a primi și soluționa cererile formulate în cadrul procesului civil este ridicată de noul C od de procedură civilă la rang de principiu fundamental, având o importanță deosebită.

Odată primită și înregistrată cererea pe rolul instanței judecătorești, judecătorul are obligația de a o soluționa, în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile. Chiar și în ipoteza în care legea nu prevede dispoziții exprese pentru rezolvarea cererii respective sau este incompletă, judecătorul va trebui să recurgă la alte norme juridice sau principii de drept incidente, pronunțând o soluție. Dacă legea este neclară, judecătorul are obligația de a o interpreta în conformitate cu principiile de drept pentru a o putea aplica în cazul dedus judecății.

În cauza de față, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, aceste principii nu au fost respectate de către instanțe, cererile nefiind soluționate prin raportare la dispozițiile legale invocate, aplicabile cu privire la transferul acțiunilor de la A. la membrii PAS, ci strict prin raportare la procedurile instituite de Codul Depozitarului.

S-a constatat astfel că situația de fapt în care se află recurenții-reclamanți după lichidarea și radierea A. nu este reglementată de către procedurile Codului Depozitarului, așa că solicitarea acestora nu poate fi soluționată, indiferent de autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești sau de caracterul abuziv al refuzului A.A.A.S. de eliberarea a confirmăm de încetare a monitorizării postprivatizare

Judecătorii cauzei, astfel cum susțin recurenții-reclamanți, nu au analizat dacă sunt totuși îndreptățiți, prin raportare la legislația pieței de capital, legislația privatizării și cea privind asociațiile de tip PAS să obțină înregistrarea transferului și menționarea ca acționari a membrilor fostei Asociații PAS.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Prin adresa depusă la dosar la data de 23 septembrie 2020, recurenții-reclamanți au arătat că își însușesc ambele recursuri, solicitând instanței să aibă în vedere argumentele expuse prin cele două cereri.

Intimatul-pârât DEPOZITARUL CENTRAL S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat nulitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenții-reclamanți au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, pentru a depune puncte de vedere.

Recurenții-reclamanți au depus punct de vedere.

Analizând recursul declarat de recurenții-reclamanți sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5), aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde motive ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Prin urmare, controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă se aduc critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de art. 488 menționat mai sus.

Aceasta întrucât recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel că autorii acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege.

În speță, Înalta Curte constată că prin memoriul de recurs recurenții-reclamanți, deși au indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținerile pe care le-a dezvoltat nu se încadrează în niciunul dintre motivele de recurs de la art. 488.

În susținerea motivului de casare reglementat de preverile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenții-reclamanți invocă motivarea succintă a hotărârii, faptul că instanța de apel nu a dat curs propriei interpretări a acestora și că a ignorat complet argumentele prezentate prin apel sau prin celelalte acte de procedură pe care le-au depus.

Înalta Curte arată că în cazul motivării succinte a hotărârii nu se poate reține motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ca de altfel nici în cazul în care părțile își exprimă, de fapt, nemulțumirea cu privire la soluția dată de instanța de prim control judiciar.

Și motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a fost invocat formal, deoarece prin argumentele expuse, recurenții-reclamanți urmăresc o nouă judecată a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei, inclusiv din perspectiva îndeplinirii obligațiilor din contractul de privatizare, sens în are recurenții-reclamanți invocă decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 3307/2006.

Înalta Curte reține că argumentele prin care recurenții-rclamanți au susținut încălcarea de către instanța de apel a prevederilor legale referitoare la rolul și activitatea Depozitarului Central, inaplicabilitatea prevederilor O.G. nr. 25/2002, dispoziție ulterioară momentului încheierii cotractului, analiza contractului de privatizare și a Statului A. sunt invocate omisso medio, astfel că nu pot face obiectul analizei instanței de recurs.

Totodată, faptul că instanța de apel a reținut că dreptul de proprietate asupra instrumentelor financiare se transmite în conformitate cu prevederile Legii nr. 297/2004 și ale Regulamentului nr. 13/2005 și că, în raport de situația de fapt reținută, art. 31 din Legea nr. 77/1994 nu este aplicabil, nu poate atrage incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Totodată, argumentele ce vizează neactualizarea structurii acționariatului, imposibilitatea desfășurării activității societății A. S.A. constituie critici de netemeinicie și nu de nelegalitate. Reiese astfel că recurenții-reclamanți tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac.

Înalta Curte reține că și încălcarea de către instanța de apel a prevederilor art. 5 C. proc. civ. este formală, în condițiile în care cererea de chemare în judecată a fost soluționată.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte de Casație și Justiție, raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursul declarant de recurenții-reclamanți A. S.A. și B. împotriva deciziei civile nr. 785/A din 6 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A. S.A. și B. împotriva deciziei civile nr. 785/A din 6 iulie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 13 aprilie 2022.