ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1369/2017

Prin sentința comercială nr. 8165 din 17 iunie 2011 Tribunalul București, secția a VI-a Comercială a admis excepția insuficientei timbrări a capătului 1 de cerere, care a fost anulat ca insuficient timbrat, a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune cu privire la cererea completatoare, cu consecința respingerii acesteia ca fiind prescrisă și a respins capătul doi de cerere, reclamanta fiind obligată la plata sumei de 10.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B. și 17.850 RON către S.C. E. S.A. (fosta S.C. C. SA). Pentru a pronunța această soluție prima instanță a arătat că prin precizările succesive ale cererii de chemare în judecată, reclamanta a învestit instanța cu următoarele cereri: - obligarea pârâtului B. să-i cesioneze 3.860.920 acțiuni emise de S.C. E. S.A. (fostă S.C. C. SA) sub sancțiunea plății de daune cominatorii de 2.000 RON/zi de întârziere și plata în temeiul art. 580 3 C. proc. civ. de amenzi civile în cuantum de 50 RON/zi, până la încheierea contractului de cesiune; - obligarea pârâtei F. să opereze transferul de acțiuni de la pârâtul B. către reclamantă; - obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD și 100.000 Euro, cu dobânzi de 212.409,77 USD și 19.309,97 Euro, potrivit dispozițiilor art. 992 C. civ. (îmbogățire fără justă cauză); - obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 980.000 USD și 100.000 Euro, la dobânda aferentă acestor sume în cuantum total de 1.024.723,63 USD și 84.522,48 Euro. În privința primului capăt de cerere s-a aplicat sancțiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997 având în vedere că reclamanta nu s-a conformat obligației legale de a completa taxa judiciară de timbru. În consecință, excepțiile invocate de pârâți cu privire la acest capăt de cerere, respectiv prematuritatea, inadmisibilitatea, tardivitatea și lipsa calității procesuale pasive nu au mai fost analizate. Cu privire la cererea completatoare depusă la data de 27 ianuarie 2006, cu precizările ulterioare, tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, cu motivarea că reclamanta și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile art. 992 C. civ. și nu pe existența unui mandat fără reprezentare. Prin urmare, raportat la data introducerii acțiunii, 23 decembrie 2005 și data depunerii sumelor de bani, respectiv 525.000 USD la data de 10 noiembrie 2000 și 55.000 USD la data de 15 octombrie 2002, rezultă că termenul general de prescripție de 3 ani s-a împlinit, motiv pentru care tribunalul a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune. Excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B., a fost respinsă în considerarea faptului că plățile a fost efectuate către acest pârât. Având în vedere că taxa judiciară de timbru s-a achitat în cuantumul datorat pentru pretențiile solicitate s-a respins excepția insuficientei timbrări precum și excepția prematurității cererii completatoare, deoarece procedura concilierii directe prevăzute de art. 720 1 C. proc. civ., ar fi avut un caracter formal, în condițiile în care părțile s-au judecat anterior în legătură cu pretinsele sume achitate de reclamantă. Excepțiile inadmisibilității și nulității cererii completatoare nu au mai fost susținute de pârâți, și prin urmare nici analizate de tribunal.

Apelul formulat de reclamanta A. împotriva aceleiași sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 157 din 29 martie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă. Pentru a pronunța această soluție instanța de apel a arătat că hotărârea atacată cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ. fiind îndeplinite motive pentru care a înlăturat această critică. Critica referitoare la încuviințarea și administrarea probelor a fost respinsă cu motivarea că reclamanta nu a solicitat încuviințarea probei testimoniale, iar cererea pentru efectuarea unei contraexpertize a fost respinsă având în vedere că nu s-a achitat taxa judiciară de timbru aferentă capătului de cerere pentru dovedirea căruia s-a solicitat această probă. Dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. au fost respectate de prima instanță care a administrat probele necesare soluționării cauzei. Prevederile art. 20 din Legea nr. 146/1997 au fost corect aplicate și s-a dispus anularea primului capăt al cererii în condițiile în care reclamanta a arătat că nu înțelege să achite taxa judiciară de timbru datorată. Excepția prescripției dreptului material la acțiune a fost corect admisă, deoarece data distribuirii acțiunilor către pârâtul B., respectiv 30 iunie 2004, nu poate fi considerată ca fiind momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție pentru restituirea sumelor solicitate acesteia. Deși convenția de prete nom nu este prin ea însăși ilicită, în ipoteza în care a fost încheiată în scopuri ilicite prin încălcarea sau eludarea unor dispoziții legale imperative sau prohibitive, atât convenția dintre mandant și mandatarul ocult, cât și actul încheiat cu terțul cocontractant vor fi nule. Conform susținerilor reclamantei din cuprinsul cererii de chemare în judecată, aceasta a arătat că neavând calitatea de salariat al S.C. C. S.A., nu putea dobândi acțiuni la această societate. Prin urmare, cunoscând prevederile Legii nr. 77/1994 privind asociațiile salariaților și membrilor conducerii societății comerciale care se privatizează, rezultă că reclamanta prin convenția încheiată cu pârâtul a încălcat dispozițiile art. 969 și art. 968 C. civ., cu consecința că un contract fondat pe o cauză ilicită este sancționat cu nulitatea absolută. În aceste condiții, dreptul material la acțiune al reclamantei pentru restituirea sumelor solicitate s-a prescris, fiind irelevantă data distribuirii acțiunilor către pârât deoarece condiția pentru validarea contractului secret, ca efect al admiterii simulației, este ca acesta să fi fost valabil la data încheierii sale.

Prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva acestei decizii cu consecința casării și trimiterii cauzei spre rejudecare. Motivele de nelegalitate ale deciziei derivate din aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 146/1997 au fost înlăturate de instanța de recurs cu motivarea că reclamanta a arătat că nu înțelege să timbreze primul capăt al cererii și pe de altă parte, aceasta nu a formulat o cerere de reexaminare a modului de stabilire a taxei judiciare de timbru. Au fost considerate ca fiind fondate criticile referitoare la calificarea dată de instanță contractelor ce fac obiectul acțiunii și a modului de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune. S-a reținut că deși sunt corecte argumentele instanței de apel cu privire la regimul juridic al convenției de interpunere de persoane, prin decizia recurată s-a omis a se avea în vedere că regulile ce guvernează acest tip de convenție nu sunt aplicabile contractelor intuitu personae. Astfel, contractul încheiat în considerarea persoanei mandatarului fără reprezentare va produce efecte numai față de acesta, el devenind titular al drepturilor și obligațiilor asumate prin contract încheiat, cu consecința că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă ca efect al mandatului poate solicita transmiterea dreptului de proprietate printr-un nou act de înstrăinare valabil, iar în ipoteza în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptățit să primească de la acesta sumele plătite. Prin urmare, dreptul reclamantei de a cere restituirea sumelor plătite în baza convenției s-a născut la data la care pârâtul putea să-i transmită valabil acțiunile, respectiv la data de 30 iunie 2004, când acesta a devenit proprietarul acțiunilor, data în raport de care înregistrarea cererii de chemare în judecată la 27 ianuarie 2000, se situează în termenul general de prescripție de 3 ani. Instanța de recurs a înlăturat argumentele instanței de apel referitoare la incidența art. 968-969 C. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casând decizia a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare în privința soluției date cererii completatoare precizate.

În rejudecare după casare, prin decizia civilă nr. 470 din 26 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a admis apelul reclamantei A., a schimbat în parte sentința, a admis în parte cererea cu consecința obligării pârâtului la plata sumei de 525.000 USD, reprezentând debit principal, în echivalent în RON la cursul BNR din data plății, s-a respins cererea reclamantei de obligarea a pârâtului la plata diferenței de debit principal și dobândă, reclamanta fiind obligată la 5.000 RON cheltuieli de judecată către pârâtul B. și 17.850 RON către pârâta S.C. E., s-au păstrat celelalte dispoziții ale sentinței și s-a luat act că reclamanta a arătat că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. Instanța de apel a arătat că raportat la dispozițiile date prin decizia de casare va analiza direct fondul cererii completatoare precizată de reclamantă la data de 10 decembrie 2010, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor de 1.100.000 USD și 100.000 Euro cu dobânda legală de 212.409,77 USD și 19.309,97 Euro. Nu s-a analizat și soluția de respingere a excepțiilor invocate de pârâți cu privire la acest capăt de cerere, deoarece pârâții nu au declarat apel conform art. 293 C. proc. civ. și nici nu le-au reiterat prin întâmpinările formulate. În considerarea dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ., instanța de apel a arătat că s-a stabilit cu putere de lucru judecat că raporturile juridice dintre reclamantă și pârât derivă dintr-un contract de mandat fără reprezentare, că reclamanta a recurs la această formulă de dobândire a acțiunilor la S.C. C. S.A. pentru a nu fi cunoscută de părți și cunoscând că potrivit legii nr. 77/1994 nu se încadrează în categoria persoanelor care pot face parte din asociațiile salariaților. S-a dezlegat și problema de drept privind dreptul mandantului de a primi de la mandatarul ocult sumele plătite, dacă retransmiterea bunului nu mai este posibilă. În consecință, analizând probele administrate în cauză, instanța de apel a arătat că sunt fondate pretențiile reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumei de 525.000 USD achitată acestuia, conform expertizei la data de 10 noiembrie 2000, respectiv anterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni la data de 28 decembrie 2000, astfel încât se naște prezumția simplă în sensul art. 1203 C. civ. că plata s-a făcut în vederea dobândirii de acțiuni de la S.C. C. S.A.. S-a respins cererea reclamantei privind obligarea pârâtului la plata sumelor pretins achitate către C. cu motivarea că pârâții au personalitate juridică proprie și sunt subiecte de drept distincte cu patrimonii diferite, astfel că pârâtul B. nu poate fi obligat la plata unor sume care nu au intrat în patrimoniul său. Pentru suma de 55.000 USD nu există confirmarea băncii plătitorului, motiv pentru care pârâtul nu poate fi obligat nici la plata acestei sume. Pretențiile reclamantei având ca obiect obligarea pârâtului B. la plata dobânzii legale pentru debitul principal acordat au fost respinse de instanța de apel în considerarea faptului că art. 3 din O.G. nr. 9/2000 este aplicabil doar în cazul debitelor exprimate în moneda națională nu și a monedelor altor state, iar dispozițiile art. 4 din același act normativ se aplică în situațiile expres prevăzute, dar care nu sunt incidente în speță.

Prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă s-au admis recursurile declarate de reclamanta A. și pârâtul B. împotriva deciziei nr. 470 din 26 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București care a fost casată și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. S-a anulat ca netimbrat recursul declarat de pârâta S.C. E. conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Pentru a pronunța această soluție s-a reținut, cu titlu preliminar că potrivit art. 315 C. proc. civ., dezlegările în drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin decizia de casare nr. 1737 din 23 aprilie 2013 sunt obligatorii și au intrat în puterea de lucru judecat, motiv pentru care s-a înlăturat orice critică prin care pârâtul încearcă repunerea acestora în discuție. Prin urmare, rezultă că în speță s-a stabilit că reclamanta și pârâtul au încheiat un contract de mandat fără reprezentare, în considerarea persoanei mandatarului care devine titularul drepturilor și obligațiilor asumate prin contractul încheiat, cu consecința că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit, însă ca efect al mandatului poate solicita să-i fie transmis dreptul de proprietate printr-un nou act de înstrăinare, iar în ipoteza în care retransmiterea bunului nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptățit să primească sumele plătite. În raport de aceste dezlegări în drept, se reține prin decizia de casare că instanța de apel în rejudecare trebuia să stabilească cu exactitate raporturile juridice dintre părți, relevanța contractelor de cesiune încheiate între acestea, în special a contractului de cesiune nr. x din 14 februarie 2003 prin care s-a cesionat creanța împotriva C., în sumă de 385.000 USD precum și clarificarea scopului încheierii acestui act în ansamblul operațiunilor dintre părți, legătura acestuia cu sumele solicitate de reclamantă și efectuarea unor plăți de către pârât în contul acesteia și cu ce titlu. Aceste verificări sunt necesare având în vedere că potrivit expertizei efectuate în cauză la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x din 28 decembrie 2000, reclamanta A. se afla pe lista membrilor C., subscriind un număr de 886.528 acțiuni, pe care le-a deținut până la data încheierii contractului de cesiune nr. x/2003 încheiat cu pârâtul și respectiv cu D., deși tocmai lipsa calității de membru C. a fost invocată de reclamantă ca fiind determinantă pentru încheierea contractului prin interpunere de persoane. S-a reținut totodată, că dispozițiile art. 3 din O.G. nr. 9/2000, deși abrogată prin O.G. nr. 13/2011 sunt aplicabile în speță raportat la data la care debitorul obligației de plată se afla în întârziere, iar pe de altă parte pretențiile reclamantei au fost cuantificate în RON, iar instanța de apel a dispus obligarea pârâtului la plata echivalentului în RON a sumei de 525.000 USD.

Prin decizia civilă nr. 2016 din 26 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă s-a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 8165 din 17 iunie 2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă pe care a schimbat-o în parte în sensul că s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă cu consecința obligării pârâtului B. la plata sumei de 394.753,05 USD în echivalentul în RON la cursul BNR de la data plății, precum și a dobânzii legale eferente sumei în RON, calculată de la data de 30 iunie 2004 și până la plata efectivă și 12.212,67 RON cheltuieli de judecată după compensare. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței și s-a luat act că intimatul-pârât va solicita cheltuieli de judecată aferente apelului pe cale separată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel în rejudecare după casare, în al treilea ciclu procesual, arată că potrivit dezlegărilor în drept date prin decizia de casare, nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, obligatorie conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în speță s-a încheiat un contract de mandat fără reprezentare pentru a dobândi acțiuni la S.C. C. S.A. deoarece reclamanta nu avea calitatea de salariat și nici pe aceea de membru în conducerea societății. Statuările instanței de recurs referitore la calificarea juridică a convenției încheiate între reclamantă și pârât au fost confirmate și de actul recognitiv din data de 25 iulie 2002 prin care pârâtul B. a recunoscut că a folosit sumele virate în contul său bancar și contul C. S.C. C. S.A. de către reclamantă și soțul ei, în baza mandatului tacit potrivit căruia, după dobândirea acțiunilor S.C. C. S.A., se obligă să cedeze celor doi soți toate aceste acțiuni precum și activele societății pentru a se elibera de obligațiile decurgând din contractul de mandat. Deși, contestat de pârât, instanța de apel a arătat că nu există nici un element care să conducă la concluzia că actul nu ar exista sau nu ar fi fost valabil încheiat. Instanța de apel a arătat că reclamanta a făcut dovada că a transferat pârâtului B. suma de 615.000 USD și respectiv 350.000 USD și 100.000 Euro C.. În privința sumelor virate în contul pârâtului, se reține că au fost avute în vedere expertiza efectuată în cauză și decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă prin care s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că nu este întemeiată opinia expertului potrivit căruia nu ar fi fost confirmată virarea sumei de 55.000 USD la data de 5 octombrie 2002. S-au înlăturat susținerile reclamantei referitoare la virarea altor sume de bani în contul pârâtului cu motivarea că acestea nu au făcut obiectul ultimei precizări a cererii completatoare, astfel încât reclamanta tinde la modificarea obiectului acestei cereri încălcând dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. Având în vedere scopul urmărit prin încheierea contractului de mandat fără reprezentare, instanța de apel a apreciat că toate sumele de bani pe care reclamanta le-a transmis pârâtului B. și C. au fost destinate achiziționării acțiunilor la S.C. C. S.A. (în prezent S.C. E. SA) și distribuirii acțiunilor, ulterior îndeplinirii obligațiilor din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x din 28 decembrie 2000, către membrii Asociației. Prin urmare, reclamanta ar fi putut dobândi acțiuni doar după distribuirea acestora către membrii C., iar pentru sumele - virate pârâtului și Asociației - care nu au fost folosite în acest scop sau nu i-au fost restituite, reclamanta este îndreptățită la restituirea acestora de către pârâtul B.. S-a reținut că la data de 15 noiembrie 2002, reclamanta A. figura pe lista membrilor C. cu un număr de 886.528 acțiuni subscrise, ceea ce dovedește că o parte din banii transferați pârâtului și C. au fost folosiți pentru achiziționarea de acțiuni în beneficiul reclamantei, motiv pentru care aceasta nu mai poate solicita restituirea sumei de 220.246,95 USD pentru că a beneficiat de dreptul de a subscrie un număr de 869.230 acțiuni astfel cum rezultă implicit și din contractul de cesiune nr. x din 21 februarie 2002 și nr. 5628 din 19 februarie 2002 prin care pârâtul a cesionat reclamantei aceste acțiuni. Totodată, reclamanta a valorificat drepturile de creanță deținute împotriva C., izvorâte din subscrierea acțiunilor la S.C. C. S.A. prin contractele de cesiune de creanță nr. x și nr. 97 din 8 februarie 2003. Aceste contracte au avut ca obiect creanțele reclamantei împotriva C. ca urmare a subscrierii celor 886.528 acțiuni nu și creanțele deținute împotriva pârâtului B. de la care reclamanta nu mai poate pretinde restituirea sumelor transferate asociației în vederea dobândirii de acțiuni deoarece conform clauzelor contractelor nr. x din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003, reclamanta nu mai are nicio pretenție de la cesionari, decât prețul cesiunii, în legătură cu C. și S.C. C. S.A.. Nu există nicio clauză prin care reclamanta nu ar mai avea pretenții în legătură cu sumele de bani transferate pârâtului, care nu va putea fi însă obligat la plata unei eventuale diferențe din prețul cesiunii pentru că reclamanta nu și-a întemeiat pretențiile pe contractul de cesiune de creanță nr. x din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003 încheiate cu pârâtul ci a susținut că a pus la dispoziția acestuia și a C. sume de bani în vederea achiziționării de acțiuni la S.C. C. S.A. și că pârâtul nu i-a transferat acțiunile. Prin acest contract de cesiune a intervenit o modificare a rapoartelor juridice anterioare în sensul că reclamanta a acceptat că nu va mai avea nicio pretenție de la pârât, decât prețul cesiunii, în legătură cu C. și S.C. C. S.A.. În schimb, contractele de cesiune nr. x din 8 februarie 2003, nr. 97 din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003 nu au produs nicio modificare cu privire la dreptul reclamantei de a pretinde de la pârât restituirea sumelor transferate acestuia în vederea dobândirii de acțiuni la S.C. C. S.A. și care nu au fost folosite în acest scop, deoarece nu există nicio clauză din care să rezulte că reclamanta nu ar mai avea nicio pretenție în legătură cu sumele de bani transferate acesteia, motiv pentru care s-a admis acțiunea în limitele arătate. Având în vedere, dezlegările instanței de recurs referitoare la incidența O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 13/2011, instanța de apel a obligat pârâtul și la plata dobânzilor aferente debitului principal. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A. invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta arată că instanța de apel a interpretat greșit contractul de mandat încheiat cu pârâtul și a reținut eronat că prezența sa pe lista membrilor C. atestă faptul că a subscris un număr de 869.230 acțiuni în valoare de 220.246,95 USD, sumă la plata căreia pârâtul nu mai poate fi obligat, concluzia fiind bazată și pe contractele de cesiune nr. x din 21 februarie 2001 și nr. 5628 din 19 noiembrie 2002. Prin aceste considerente sunt nesocotite dezlegările date prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, dar și dispozițiile art. 8.2.2 din contractul de vânzare-cumpărare acțiuni nr. x din 28 decembrie 2000 și art. 4 din statutul C. privind procedura atribuirii și transmiterii acțiunilor, a căror cesiune nu era posibilă anterior îndeplinirii tuturor obligațiilor asumate prin contractul de vânzare-cumpărare acțiuni. De altfel, aceste contracte de cesiune menționate au fost ulterior declarate nule și lipsite de efecte juridice prin contractele de cesiune nr. x din 8 februarie 2002 și nr. 249 din 14 februarie 2002. În aceste condiții, arată recurenta, contrar celor reținute de instanța de apel între părți nu s-a încheiat un act de înstrăinare valabil pentru transferarea acțiunilor, iar motivarea instanței de apel conform căreia reclamanta nu mai poate pretinde de la pârât sumele transferate C., ci doar prețul cesiunii de creanță aferente contractelor nr. x din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003 încalcă dezlegările instanței de recurs și interpretează greșit actul juridic dedus judecății, inclusiv actul recognitiv prin care pârâtul recunoștea că pentru a se elibera de obligațiile din contractul de mandat tacit are obligația de a-i transmite tot capitalul S.C. C. S.A., reprezentând acțiuni și active. Motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. vizează nelegalitatea deciziei derivată din aplicarea greșită a dispozițiilor art. 261 pct. 5 C. proc. civ., art. 969, art. 1198, art. 1203 C. civ., dispozițiile art. 132 alin. (2) pct. 2 și art. 294, art. 295, art. 298 C. proc. civ. Detaliind sumele din litigiu, recurenta susține că în mod greșit instanța de apel a respins pretențiile formulate prin cererea depusă pentru termenul din data de 19 noiembrie 2015, cu motivarea că acestea exced obiectului litigiului, deoarece aceste sume au fost menționate în cererea de chemare în judecată și au rezultat din probele administrate, fiind prin urmare nelegală soluția instanței de apel prin care s-au admis doar în parte pretențiile formulate împotriva pârâtului. De asemenea, arată recurenta, este eronată aprecierea instanței de apel potrivit căreia prin contractele de cesiune nr. x, nr. 97 și nr. 249/2003 a intervenit o modificare a raporturilor juridice anterioare, în sensul că reclamanta va putea solicita doar prețul cesiunii, deoarece prin prima decizie din recurs s-a stabilit dreptul mandantului de a primi sumele plătite, dacă transmiterea bunului nu mai este posibilă. Pe de altă parte mandatul acordat pârâtului nu a fost revocat în condițiile prevăzute de art. 1554 C. civ., nu există o renunțare la mandat potrivit art. 1556 C. civ., motiv pentru care, contrar celor reținute de instanța de apel, pârâtul trebuie să-i restituie toate sumele pe care le-a primit pentru cumpărarea acțiunilor pe care însă nu i le-a transmis printr-un act de înstrăinare valabil. Un alt motiv de nelegalitate vizează dispozitivul deciziei atacate, care nu cuprinde soluția privind diferența de debit dintre principal și dobândă, omisiune de natură a împiedica executarea hotărârii pronunțate. Decizia atacată este nelegală, susține recurenta și în privința cheltuielilor de judecată, care nu au fost acordate astfel cum au fost solicitate. Prin recursul formulat pârâtul B. a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea criticilor, recurentul-pârât arată că instanța de apel a interpretat greșit contractele de cesiune încheiate între părți, în special contractul de cesiune de creanță autentificat sub nr. x din 14 februarie 2003, a schimbat înțelesul vădit neîndoielnic al acestora și al actului recognitiv din 25 iulie 2002. Detaliind obiectul, succesiunea și clauzele tuturor contractelor de cesiune încheiate, recurentul susține în esență, că fiind legați de teoria mandatului tacit fără reprezentare care ar fi intervenit între părți, dezlegare obligatorie conform deciziei nr. 1737 din 23 aprilie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în speță s-a dovedit că după încheierea verbală a acesteia, între părți au intervenit alte înțelegeri care au modificat-o pe cea inițială. Contractul de cesiune nr. x/2003 reprezintă ultima înțelegere a părților, toate plățile au fost efectuate pentru îndeplinirea obligațiilor din acest contract, motiv pentru care arată recurentul, actul recognitiv încheiat anterior contractului de cesiune nu prezintă relevanță. Hotărârea instanței de apel este nelegală și a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 77/1994 deoarece reclamanta a avut calitatea de membru C. și prin urmare posibilitatea de a încheia contractul de cesiune până la lichidarea C., astfel cum a procedat prin vânzarea celor 886.000 acțiuni deținute - respectiv 443.000 cu prețul de 700.000 USD către B. și același număr de acțiuni la același preț către D.. Aplicând greșit legea, instanța de apel a ignorat faptul că pârâtul și C. au personalitate juridică distinctă, motiv pentru care sumele pretins transferate asociației nu pot fi considerate debite ale pârâtului. Pe de altă parte, recurentul contestă obligarea sa la plata unor sume în privința cărora nu s-a făcut dovada că au fost virate de reclamantă pentru cumpărarea acțiunilor. Prin întâmpinarea formulată intimatul-pârât B. a solicitat respingerea recursului reclamantei, iar prin notele scrise recurenții au reluat criticile formulate prin recursurile declarate. Analizând recursurile formulate prin prisma motivelor și dispozițiilor legale anterior menționate, Înalta Curte constată că sunt fondate pentru următoarele considerente, reținând cu titlu preliminar că: Reclamanta A. a învestit prima instanță cu o cerere de chemare în judecată, precizată succesiv, prin care a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumelor virate acesteia și C. în scopul achiziționării acțiunilor la S.C. C. S.A. (în prezent S.C. E. S.A. București), susținând că pârâtul nu și-a îndeplinit această obligație și nici nu i-a restituit banii. Această operațiune juridică a fost calificată prin decizia nr. 1737 din 23 aprilie 2013 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă - ale cărei dezlegări sunt obligatorii în conformitate cu art. 315 alin. (1) C. proc. civ. - ca fiind un contract de mandat fără reprezentare, încheiat între reclamantă și pârât, în considerarea persoanei mandatarului, care va produce efecte numai față de acesta, el devenind titular al drepturilor și obligațiilor asumate, cu consecința că mandantul nu devine proprietarul bunului dobândit. Însă, ca efect al mandatului, mandantul poate solicita să-i fie transmis dreptul de proprietate printr-un nou act de înstrăinare, iar în ipoteza în care retransmiterea nu mai este posibilă - independent de atitudinea mandatarului ocult - mandantul este îndreptățit să primească de la acesta sumele plătite. Termenul de prescripție pentru restituirea acestei sume de la mandatar începe să curgă de la data de 30 iunie 2006, data la care pârâtul a devenit proprietarul acțiunilor. Prin decizia pronunțată în recurs s-a dispus, potrivit art. 312 alin. (3) teza a III-a C. proc. civ., casarea deciziei instanței de apel și trimiterea cauzei pentru rejudecarea cererii completatoare precizate, având în vedere că aceasta nu a fost soluționată pe fond, ci ca efect al admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei. Ca urmare a admiterii recursurilor declarate de reclamantă și pârât împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, în rejudecare după casare, prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel, cu motivarea că instanța a analizat cererile precizatoare formulate de reclamantă la termenul din 27 ianuarie 2006, având ca obiect suma de 1.100.000 USD și 100.000 euro și cea depusă la data de 24 februarie 2006 pentru suma de 212.409,77 USD și 19.309,97 euro, reprezentând dobândă pentru suma datorată, pentru perioada iulie 2004 - 22 februarie 2006. Aceste cereri au fost înlocuite ulterior, conform art. 132 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., cu cererea depusă în dosarul tribunalului. S-a stabilit prin decizia de casare că instanța de apel nu a stabilit cu exactitate raporturile juridice dintre părți, stare de fapt reținută fiind incompletă, nu au fost analizate toate actele depuse de părți în probațiune. În consecință, s-a dispus în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), (2) și 5 C. proc. civ., ca în rejudecarea apelului să se clarifice scopul și relevanța contractelor de cesiune dintre părți, în special a contractului autentificat sub nr. x din 14 februarie 2003 și legătura acestuia cu plățile solicitate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată precizată. În același context se impunea analiza documentelor din care rezulta că reclamanta se afla pe lista membrilor C., deși, tocmai lipsa calității de membru C. a fost invocată de reclamantă ca determinând necesitatea încheierii contractului prin interpunere de persoane. Prin aceeași decizie s-a dezlegat și problema aplicării dispozițiilor O.G. nr. 9/2000 și O.G. nr. 11/2013, dispoziție de asemenea obligatorie, potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Reluarea problemelor dezlegate prin decizia de casare anterioară evidențiază faptul că instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor date de instanța de recurs prin ultima decizie de casare, pe de o parte, iar pe de altă parte raționamentul insuficient dezvoltat și contradictoriu împiedică exercitarea controlului judiciar. Astfel, deși instanța de apel analizează și explică într-o anumită măsură concluzia potrivit căreia pârâtul datorează reclamantei suma la plata căreia a fost obligat, Înalta Curte observă că verificările efectuate pornesc de la o premisă greșită, în condițiile în care aceste verificări au vizat doar scopul urmărit de părți prin încheierea contractului de mandat fără reprezentare și nu au fost avute în vedere toate actele succesiv încheiate de acestea, de natură să modifice în substanță conținutul înțelegerii inițiale. Această chestiune a fost irevocabil stabilită prin prima decizie pronunțată în recurs. Îndrumările date prin decizia de casare nr. 3914 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție au vizat explicit necesitatea examinării scopului urmărit de părți prin contractele de cesiune succesive încheiate între părți și în special a contractului autentificat sub nr. x/2003. Deși, prin decizia recurată, instanța de apel face trimitere la clauzele tuturor contratelor de cesiune, dintre părți, în absența unei analize riguroase a acestora, în ordine cronologică, pentru a se stabili dacă înțelegerea inițială dintre părți - materializată într-un contract de mandat fără reprezentare - a fost înlocuită prin contractul de cesiune de creanță nr. x, care reprezintă ultima înțelegere dintre părți, Înalta Curte constată ca nefiind îndeplinite condițiile art. 314 C. proc. civ., iar exercitarea controlului judiciar, nu este posibilă, starea de fapt nefiind deplin stabilită. Cu alte cuvinte, pentru o deplină clarificare a stării de fapt, trebuie lămurite circumstanțele încheierii contractelor de cesiune, ultimul în cronologia întregului complex de înțelegeri bilaterale, scopul real urmărit de părți, obiectul acestuia, dar și legătura dintre actele juridice succesive și limita efectelor fiecăruia dintre ele. În egală măsură, constatarea instanței de apel că reclamanta figura la data de 15 noiembrie 2002 pe lista membrilor C. cu un număr de 869.230 acțiuni și referirea la contractele de cesiune de creanță nr. x din 21 februarie 2001 și nr. 5628 din 19 noiembrie 2002, în legătură cu care părțile au convenit ulterior, că nu mai produc efecte prin încheierea contractelor de cesiune de creanță nr. x din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003, nu este suficientă prin ea însăși și nu explică în ce măsură susținerea reclamantei că a încheiat contractul de mandat fără reprezentare pentru că nu avea calitatea necesară pentru a cumpăra direct acțiuni, este compatibilă cu prezența acesteia pe lista membrilor C. S.A.. Necesitatea dezlegării acestei chestiuni de fapt a fost stabilită prin ultima decizie de casare, dar, instanța de apel, prin prezentarea conținutului acestor înscrieri nu elucidează aspectul menționat. Aceste lămuriri sunt necesare în contextul în care o distribuție reală de acțiuni era posibilă - cum s-a mai reținut în chiar considerentele Curții de Apel București - numai la data îndeplinirii obligațiilor stabilite în condițiile contractului de privatizare. Și tot în acest context va trebui analizat și stabilit cu claritate dacă și cum s-a realizat o distribuție de acțiuni anterior acestui moment și care a fost scopul tuturor contractelor de cesiune succesive. În plus se impune lămurirea stării de fapt în sensul de a se clarifica distincția dintre sumele virate de reclamantă în contul C. și cel al pârâtului, utilizarea lor efectivă prin raportare la actele succesiv încheiate ulterior contractului de mandat. Pe de altă parte, deși se reține în considerentele deciziei atacate că prin contractele de cesiune de creanță nr. x din 8 februarie 2003, nr. 97 din 8 februarie 2003 și nr. 249 din 14 februarie 2003 a intervenit o modificare a raporturilor anterioare, în sensul că reclamanta nu va mai avea nicio pretenție de la pârât decât prețul cesiunii în legătură cu C. și S.C. C. S.A., instanța de apel arată - fără a dezvolta această concluzie - că în absența unei clauze din care să rezulte că nu mai are nicio pretenție față de pârât, acesta rămâne obligat la restituirea sumelor care nu au fost folosite în vederea dobândirii de acțiuni de către reclamantă. Interpretarea convențiilor dintre părți trebuie efectuată în acord cu regulile stabilite prin art. 977 și urm. C. civ. pentru a se stabili voința reală a părților, sensul și scopul încheierii contractelor de cesiune, astfel cum s-a dispus prin decizia de casare anterioară pentru a se stabili dacă și în ce măsură raporturile juridice inițiale au fost modificate, dacă și în ce măsură au fost efectuate plăți, și cu ce titlu. În acest context, se impune precizarea că, contrar celor reținute de instanța de apel, prin decizia nr. 3914 din 5 decembrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, nu s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că reclamanta a virat pârâtului suma de 55.000 USD. Referirile instanței de recurs la concluziile expertizei au fost făcute, cu titlu exemplificativ, astfel cum rezultă explicit din considerentele deciziei, pentru a se argumenta insuficienta cercetare a fondului și respectiv a probelor administrate în cauză. În recurs, în considerarea specificului acestei căi de atac este exclusă analizarea probelor, motiv pentru care, de altfel s-a și dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare. Totodată trebuie precizat că este corectă motivarea instanței de apel în sensul că o eventuală diferență a prețului cesiunii de creanță care nu ar fi fost achitat de pârât, nu a făcut obiectul cererii completatoare precizate, iar solicitarea sumelor derivate din acest contract ar echivala cu schimbarea cauzei cererii de chemare în judecată și încalcă dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În concluzie, reținând că sunt incidente dispozițiile art. 312 alin. (1), (3), (5) C. proc. civ., deoarece fondul cauzei nu a fost efectiv cercetat, instanța de apel nu s-a conformat dispozițiilor date prin decizia de casare, soluția care se impune este aceea de admitere a recursurilor, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel va stabili starea de fapt, analizând contractele de cesiune dintre părți, în ordinea lor cronologică pentru a verifica dacă și în ce măsură acestea au modificat raportul juridic inițial dacă ultima înțelegere a părților o reprezintă contractele de cesiune încheiate în 2003, ipoteză în care nici actul recognitiv din 2002, fiind anterior nu poate constitui un just temei în ansamblul probelor. Analiza contractelor de cesiune prezintă relevanță pentru a se stabili dacă pretențiile ce formează obiectul cererii completatoare precizate au drept cauză contractul de mandat fără reprezentare sau derivă din contractele de cesiune, care nu formează obiectul acestui litigiu, având în vedere că modificarea cauzei cererii nu este compatibilă cu dispozițiile art. 294 alin. (1) C. proc. civ. În concluzie, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1), (3) și 5 C. proc. civ., recursurile vor fi admise cu consecința casării deciziei și trimiterii cauzei spre rejudecare pentru justa soluționare a cauzei, instanța va administra toate probele necesare și utile cauzei.